(AUDIO) Dramele provinciilor pierdute ale României – Ora de Istorie cu Radu Lipovan. Invitatul ediţiei: cercetător Svetlana Suveică

Publicat de radulipovan, 31 martie 2015, 11:15 / actualizat: 10 februarie 2016, 16:36

Dedicăm ediția de astăzi a emisiunii Ora de Istorie dramelor prin care au trecut provinciile pierdute ale României.

Evident, subiectul este unul deosebit de complex, necesitând largi dezbateri și adânci meditații.

Ceea ce intenționăm să facem, însă, este să deschidem o ușă înspre un trecut în care teritorii, precum Basarabia sau Bucovina de Nord, au constituit miza unor jocuri politice marcate de un  cinism ieșit din sfera firescului, a normalității, a civilizației și care au ucis speranțe, au distrus comunități, au dezrădăcinat familii, au provocat o adâncă suferință pentru milioane de oameni.

Departe de noi intenția de a confisca momentului de la 27 martie 1918 importanța evidență pentru istoria neamului românesc. A fost, fără doar și poate, momentul zero al realizării României Mari – “visul de veacuri al tuturor românilor”. Și totuși, răpirile ulterioare ale Basarabiei, cu deportările și crimele împotriva cetățenilor ei, îi fac pe mulți să sărbătorească acest moment istoric cu reținere, cu un gust amar, aproape cu … tristețe – la fel cum un cuplu ar aniversa ziua unirii destinelor lor după ce, ulterior, ar fi fost nevoiți să se despartă… și asta nu numai o dată.

Poate mai entuziaști ar fi acei “unioniști” – idealiști incorigibili care își mai pun, încă, speranțele într-o revenire a Basarabiei la Patria Mamă. Răspunsul “diplomatic” al actorilor politici, că “vom asista la o reunificare în marea familie europeană”, înseamnă, în traducere, un “NU” unirii de facto; mai mult, cine își poate face iluzii că politicienii din vremurile noastre ar putea renunța la funcții sau poziții sociale, ca cei de la 1918, “doar” pentru un ideal?

În sprijinul afirmațiilor anterioare, un argument simplu, aproape “matematic”: dacă la 27 martie aniversăm unirea Basarabiei cu România, doar cinci zile mai târziu, la 1 aprilie, comemorăm o crimă în masă căreia i-au căzut victime români “vinovaţi” pentru că încercau să se refugieze în România de teama represaliilor trupelor sovietice, după răpirea, în 1940, a Bucovinei de Nord. Este ceea ce s-a numit, ulterior, Masacrul de la Fântâna Albă. Ambele momente se regăsesc în memoria colectivă, la fel ca și în ediția de astăzi a emisiunii.

“Actul de la 27 martie a fost primul moment al desăvârșirii unității din 1918, venind să întărească, totodată, speranţa că românii vor realiza, la sfârşitul Primului Război Mondial, idealul naţional, în întregul său”, aşa afirmă profesorul universitar Ion Agrigoroaiei, unul dintre reputaţii istorici prezenţi în documentarul realizat de Nicolae Tomescu, doctor în Istorie, redactor şef Radio Iaşi, secvenţă pe care vă invităm să o urmăriţi în prima parte a emisiunii. Alte nume: Alexandru Moșanu, Șerban Papacostea, Ion Varta și Valeriu Matei. De asemenea, documentarul include și o înregistrare-document: Pantelimon Halippa (președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918)

Identitatea Republicii Moldova într-un context european este o chestiune studiată de cercetătorii de dincolo de Prut. Unul dintre aceştia observă “chestiunea moldovenească” din perspectiva occidentală. Este vorba despre Svetlana Suveică, cercetător la Institutul de Studii Est şi Sud-Est Europene de la Regensburg, Germania, profesor asociat la Universitatea de Stat din Moldova.

La sfârşitul săptămânii trecute, românii de pe ambele maluri ale Prutului, cât şi din diaspora, au organizat mai multe manifestări prin care au dorit să promoveze ideea unirii sau pur şi simplu să evoce momentul de la 27 martie 1918. Ne-am oprim la Colegiul Național de Artă “Octav Băncilă” din Iași, care a lansat un interesant proiect, intitulat “Modele și valori autentice în familia mea”. Prima ediţie a fost intitulată “Lecția de Istorie”, iar invitat special a fost cunoscutul actor ieșean Sergiu Tudose. Născut în 1936 la Mărculești, Soroca, el a făcut, între altele, și dezvăluiri despre experiențele trăite în Basarabia, provincie de care este legată nașterea și copilăria sa și, mai apoi, dezrădăcinarea, după ce a fost nevoit să părăsească, împreună cu familia sa, locurile natale.

Astfel de tragedii au fost consemnate şi în Bucovina de Nord. Mâine, 1 aprilie, se împlinesc 74 de ani de la Masacrul de la Fântana Albă. În 1940, România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiași an. Imediat ce administrația și armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roșie și NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii cu membri de ambele părți ale noii granițe au fost luate prin surprindere de această desfășurare rapidă a evenimentelor. În această situație, mulți dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând granița în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal.

În primul an de ocupație sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiați în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autoritățile sovietice au reacționat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea granițelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude și în România și declarându-le trădători de țară și deportându-le la muncă forțată. La 7 decembrie 1940 au început să fie considerate trădătoare de țară chiar și persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenții să fugă în România.

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului, purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane, și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia. După masacru, răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropați, unii fiind încă viață. Alţii au fost arestați de NKVD ul din Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var.

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat și probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autoritățile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece granița, printre care bătrâni, femei și copii. Potrivit listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar șase sate bucovinene era de 44 de persoane. Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 şi peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite şi ucise apoi cu lovituri de sabie și hârleț sau îngropate de vii.

O perspectivă asupra contextului politic în care s-a produs masacrul de la Fântâna Albă – într-o secvență realizată de dr. Nicolae Tomescu. (vezi și https://www.radioiasi.ro/stiri/prim-plan/masacrul-de-la-fantana-alba-evocare-nicolae-tomescu/)

Vă așteptăm pe recepție astăzi, 31 martie, începând cu ora 21:03!

Ascultă integral emisiunea ORA DE ISTORIE cu Radu Lipovan: