Schisma din Biserica Ortodoxă Rusă, „devoratoare de suflete şi sacrificiu uman” – Comunităţi Etnice/Ruși lipoveni cu Dumitru Șerban (ora 20 și 30 de minute, 22.02.2017)

Publicat de Iuliana Bubuianu, 21 februarie 2017, 10:30 / actualizat: 1 martie 2017, 9:21

O să vi se pară că este o poveste care ţine de domeniul science fiction, la prima vedere, dar este o poveste reală, autentică, puţin mediatizată şi ţinută ascunsă sute de ani, trăită de suflete nevinovate, victimele schismei din Biserica Ortodoxă Rusă din secolul al XVII-lea. Modelul sacrificiului, pentru credinţă şi mânturie, este reprezentat de către protopopul Avvakum Petrovici, care şi-a dat viaţa, fiind ars pe rug, pentru ideologiile îmbrăţişate, fiind un model de jertfire şi pentru alte 20.000 de suflete, care au murit în situaţii asemănătoare, find martiri, pentru credinţă şi neam. Mai multe informaţii despre acest subiect, aflaţi doar ascultând emisiunea dedicată Comunităţii Ruşilor Lipoveni, de miercuri, 22 februarie, începând cu ora 20 şi 30 de minute, pe toate frecvenţele Radio Iaşi.

Atât vă putem spune că, unul dintre invitaţii la dialog este profesor universitar, doctor în filologie, Feodor Chirilă, care, preocupat, de Schisma din Biserica Ortodoxă Rusă, în urma cercetărilor întreprinse a dedicat pagini întregi temei, dând la lumina tiparului cartea – Protopop Avvakum Petrovici – conducător şi ideolog al mişcării ruşilor staroveri, apărută la Bucureşti, în anul 2013, fiind atât coordonatorul lucrării, cât şi autor, alături de o echipă care a tratat acelaşi subiect.

Prof. univ dr în filologie Feodor Chirilă – Schisma din Biserica Ortodoxă Rusă – secolul al XVII-lea

Tema, nu a fost tratată doar de oamenii de ştiinţă, ci a fost fructificată şi de intelectualii comunităţii, unul dintre aceştia fiind scriitorul Nichita Danilov, precupat de situaţia schismei în opera sa. Ne-a atras atenţia, poezia Exodul, care surprinde trăirile staroverilor în vremuri tulburi, precum raskolul, poezie pe care o vom audia în emisiunea noastră şi pe care o puteţi lectura:

Atunci cînd umbra primilor călăreţi

apărea ondulîndu-se pe deal şi veneau

vremuri de bejenie

ne sculam în toiul nopţii,

stingeam focurile,

ne strîngeam lucrurile

şi, într-o linişte deplină,

o luam din loc tîrîndu-ne paşii

prin iarba umedă

sau prin zăpada ce tocmai

începea să se aştearnă din cer.

Şi primul lucru de care aveam grijă

erau clopotele. Două clopote mari

că puteai întoarce carul în ele

şi alte şapte ceva mai mici,

dar care scoteau un dangăt

atît de plăcut, încît ne îmbălsămau

cu sunetele lor molcome, dulci, inimile.

Fie vara, fie iarna,

le aşezam în sănii

şi porneam în exod

tîrîndu-ne paşii prin pulberea

drumului albită de razele reci ale lunii

sau prin zăpada proaspăt căzută

în care ni se înfundau paşii

ca într-o pîclă moale;

aşezam cloptele în sănii

umplîndu-le cu saci de grîu, de ovăz sau de făină,

astfel încît bătaia limbii lor

să nu ne trădeze.

Ne înhămam apoi noi înşine la ele,

legînd curele şi frînghii peste grumazuri;

trăgeau la jug bărbaţii,

dar şi femeile, în urmă

veneau bătrînii şi copiii

înhămaţi la sănii mai mici

încărcate cu icoane, cu prapuri, cu cărţi sfinte

şi tot felul de odăjdii,

în urma noastră se ţineau orătăniile cu ciocurile înfundate în cîrpe;

cîrduri de raţe, de găini şi de gîşte,

apoi turma de capre şi turma de oi,

cîinii şi pisicile legate cu cîrpe la bot;

după ce treceam de un deal

unii dintre noi făceau drumul îndărăt

ca să măture urmele trecerii noastre

dinaintea iscoadelor;

nu aveam nici cai, nici boi,

nici alte animale de tracţiune,

ci doar un asin bătrîn şi orb

care ne servea drept călăuză.

…Dumnezeu ne dădea atîta putere,

încît dacă la pornire

ne înhămam cîte douăzeci, treizeci

la un clopot aburcat pe o sanie,

după primul deal şi prima vale,

simţeam în sufletul nostru

atîta credinţă şi atîta putere,

încît povara ni se părea a fi foarte uşoară:

acum sania o puteau trage

două sau trei perechi de picioare,

sau chiar un singur om,

bărbat sau femeie;

noi mergeam în urma lui

şi cîntam îmbătaţi de bucurie Osana.

Şi după zile şi nopţi întregi

de pelerinaj, cînd ajungeam

într-un loc potrivit, ferit de primejdii,

ne trăgeam mai întîi sufletul,

apoi cufundam clopotele

în apele rîului – o groază de peşti

se învîrteau în jurul limbilor lor,

copiii încercau să-i prindă cu mîna -,

în timp ce noi, deja întremaţi,

ne apucam să înălţăm, din ramuri, frunze, paie şi lut

un lăcaş nu mai înalt decît un stat de om

în care să aducem cîntări de laudă Domnului…

În jurul lui, construiam din pămînt,

asemenea termitelor, locuinţe rotunde,

pe care unii le asemănau cu nişte

muşuroaie de cîrtiţă sau de furnici,

dar pe care noi, în sufletul nostru, le vedeam ca pe nişte

clopote de lut, menite să ne adăpostească

de furia vrăjmaşului celui văzut şi a celui nevăzut…

Înarmaţi pînă-n dinţi, prigonitorii noştri

ne smulgeau limbile,

dar ele precum cozile unor şopîrle creşteau la loc;

ne tăiau degetele de la mîna dreaptă,

le aruncau în biserici grămezi

şi le dădeau foc, dar degetele se ridicau din flăcări

ca nişte cruci luminoase… Secole la rînd,

pentru credinţa noastră străbună,

am îndurat o cruntă prigoană:

ne-a prigonit însăşi Patria mamă.

Am plecat cît mai departe de fruntariile ei:

pretutindeni însă am fost

urmăriţi de blestem. La scurt timp

după ce ne aşezam într-un loc,

lărgindu-şi hotarele, Patria mumă

ne prindea din nou în mrejele ei,

şi atunci „pescuind” clopotele din rîul

sau din lacul în care le cufundasem,

porneam într-un alt, mereu un alt exil…

atunci şi pururi şi în vecii vecilor amin…

Foto, text, audio: Dumitru ȘERBAN