„Interviuri până la un punct”, de Valentin Talpalaru… Recenzie: Nicolae Tomescu
Publicat de nicolaetomescu, 28 martie 2017, 12:05
În vârtejul care agită lumea informaţiei, reflexele bine închegate, interogările cele mai sincere şi judecăţile cele mai critice vin din partea jurnaliştilor-scriitori. Aceștia rezistă mai bine, decât confraţii lor, „efemerului absolut”, dobândesc, mai lesne, conştiinţa limitelor de netrecut ale existenţei şi obţin, datorită acestui fapt, un plus de apreciere în raport cu cei care informează (pentru a nu mai vorbi despre marja de libertate). Iată rezultatul unei constatări târzii…
Altă constatare… Alegându-mi, din mers, subiectele pe site-ul Radio Iași, am selectat, fără premeditare, îndeosebi cărți care aduc (cumva) mărturie. Unele sunt mărturii directe, adică memorii, jurnale, corespondență, reconstituiri capabile să extragă dintr-o zestre risipită (fie și dramatic) principii ale reasamblării noastre morale, existența unei rivalități între carte și mijloacele moderne de informare/culturalizare (în special Internetul). Oameni de cultură, resemnați în fața noilor realități, consideră că astăzi este important nu cât și ce se citește, nici chiar dacă se citește, în general, ci ceea ce înțelege cititorul din paginile pe care le (mai) răsfoiește; drept consecință, nu vorbim despre cantitatea lecturilor, ci de calitatea textelor, de conținutul lor[1]…
Pe acest fond am dat peste cărțile, articolele, „materialele” audio (și, în general, personalitatea) lui Valentin Talpalaru. Am avut un oarecare șoc cultural, intelectual și existențial. În primul rând, din cauza asemănării experiențelor – păstrând, totuși, proporțiile și diferențele. Apoi, din cauza punerii în discuție, cu temeiuri și pricepere, a multor idei prin care operam, conștient sau nu (în adevăr, cu o insatisfacție și dubii crescânde): că profilul cultural al „presei” este o activitate de natură intelectuală care necesită un corp de experți, adevărați apostoli eroici, mereu subapreciați, mereu subfinanțați, mereu prea puțini și prea puțin citiți (citați)/ascultați, un arsenal tehnic specializat care presupune compartimentarea cât mai riguroasă[2], segmentarea activităților în calupuri temporale standardizate, evaluarea, motivarea prin sisteme complexe, „riguroase” și… multe altele. M-a surprins ideea lui conform căreia „prostia în masă” este un mit[3]; avem nevoie noi înșine de „școlarizare”, în virtutea propriului imperativ moral de a nu-ți bate joc de cititori și de ascultători, tocmai pentru a-i scoate pe unii din groapa lâncezelii și dezinteresului…
Întâi de toate – și deja avem primul element de diferențiere majoră față de modelul zis „jurnalistic” –, Valentin Talpalaru s-a aliat cu cititorii/ascultătorii, cărora le-a explicat situația și i-a pus la cârma proiectului de „recuperare”; apoi și-a asumat riscul de a descătușa opțiunile, pasiunile și interesele libere ale „partenerilor” săi, mizând pe ideea că, odată ce un om își asumă rolul activ în propriul proiect, motoarele acumulării, maturizării și discernământului se turează și se rodează, revărsându-se, prin abilități, cunoștințe, experiență, caracter. Spre deosebire de jurnalişti, oamenii nu sunt obligaţi să trăiască în permanenţă „cu lumea pe cap”. Tocmai din această cauză, logica profitului (de natură diferită) nu se conciliază (aproape niciodată) cu informarea. Cu cât există mai multă informare, mai multe informaţii, cu atât mai puţin au ele acelaşi sens pentru toată lumea. Hiper‑mediatizarea accentuează dezechilibrele, asigurând, în schimb, avantaje celui care este mai răspândit în câmpul informării…
Merită să punctez acest „refren” al scrierilor și cuvântărilor autorului: toate interviurile au legătură cu viața reală. Nimic nu este rupt de aceasta, nimic nu s-a constituit într-o „rezervație”), într-un „lagăr” de perpetuare indefinită și șablonardă a imaturității și neajutorării (sub pretextul îngurgitării mozaicului haotic de informații cu virtuți îndoielnice și cu prețul unui veritabil dresaj întru prostire sau tâmpire)[4]…
Ziare, radiouri, televiziuni relatează, comentează, dezbat, în regim torențial, fiecare sub(pseudo)detaliu al vieții sociale sau private, silabele șoptite sau urlate, gânduri prea deschise sau înfundate, „păreristica” (inclusiv așa-numite „surse” formate din cohorta anonimilor), cu headlines sau breaking-news prin care poveștile au sprijinul unor „personaje” de rigolă, în care viața însăși a fost, practic, înlocuită de exhibiționism. Destulă „presă” a devenit organizatorul, prezentatorul ședintelor de nudism mediatic și intelectual, ascunzând, dedesubtul masei de moloz intim, senzația însemnătății/iluzia identității unor imagini sau foi (scrise sau online, oricum imunde). „Gazetarii” vorbesc sau scriu îmbelșugat, repede și prost; într-adevăr, vorbesc sau scriu despre ceva, însemnând, cel puțin din perspectiva lor, că există. Falsul devine cataclismic. Se trăiește cu impresia că ești „imaculat”, arătând „greșelile” și „defectele” altora. Mârșăvia murdărește cel mai mult. Trăim într-o lume fabricată de presă, iar destulă „presă” vorbește sau scrie despre ceva (parcă s-ar referi la izvorul vieții, al măreției) care nu există sau are cu totul alt fond și alte forme decât dejecțiile. Mi se pare o dereglare care repetă inversiunea bolnavă a comunismului. Soluțiile rămân exact soluțiile sau lipsa de soluții din vremea comunismului. Tăcerea unora ar fi actul de conștiință obligatoriu. Tot atât de adevărat, știind că ei au întotdeauna ceva de murdărit, este dezirabilă tăcerea ta (prin muncă, oricât de contestată ar fi de cei care fac un serviciu sinistru de îndrumător pervers spre imbecilizarea colectivă). Nu poți (nici nu trebuie) să faci parte din spectacol fără să te contaminezi, fără să fii josnic și, oricum, scuipat. Otrăvitoare pentru propria conștiință, presa la care am făcut referire nu va sucomba de la o zi la alta, victimă a gândurilor și mustrărilor, prizonieră a coșmarurilor create. Fie și pentru faptul că politicienii politicianismului românesc au nevoie de orice altceva decât normalitatea…
Ceea ce a dăruit Valentin Talpalaru este chiar mult mai mult decât un volum de publicistică, întrucât conţine meditaţii asupra literaturii, reflecţii asupra condiţiei scriitorului, gânduri, idei, impresii, reflecții autobiografice. „Interviuri până la un punct” desemnează o carte care pune probleme, care ne dezvăluie întâmplări pline de semnificaţie şi portrete memorabile, emoţii, profunzimi, trăiri eliberatoare, livrează cititorilor un gen publicistic scris cu talentul şi conştiinţa unui scriitor. Opera conteporanilor este, negreșit, un fel de coloană a rezistenței. A o comenta este, de fapt, așa cum observase Mihai Ralea, un mod de a-i întreține posteritatea adăugându-i – prin comentarii – sensuri noi și înțelesuri (adesea) nebănuite. Căutarea înțelesurilor textelor (fie și sub forma interviului) este modalitatea, fericită, de a ne menține tinerețea intelectuală. Un text al slujitorilor literaturii noastre nu este unul sacru, idolatrizant[5]. Comentariul (discret, la granița dintre jurnalism și critică literară), presupune, obligatoriu, distanțare și disociere critică, evaluare, reevaluare și ierarhizare în spațiul unei opere…
Iată motivele pentru care nu pot fi de acord cu Valentin Talpalaru atunci când, în nota proprie, pune sub semnul hazardului „(…)așezarea între coperte a întâlnirilor faste cu personalitățile…” Mai este dorința mea de a îmbrăca rolul întâmplării în haina coincidenței[6]… Mai este și altceva … Când îl percepi pe Valentin Talpalaru printr-o recenzie, devii victima unui soi de iluzie cinematografică. Priveşti personajul evoluând într-o secvenţă de timp decupată din fluxul ireversibil; îl poţi întoarce ori de câte ori doreşti, dar va face, invariabil, aceleaşi lucruri, prins în texte ca într-o suită de instantanee luate din unghiuri unice; cum îţi place sau nu îți place, cum a căzut lumina în momentele imortalizării acelor instantanee, tot astfel te raportezi la personajul respectiv…
[1] În respectivul context, Mario Vargas Llosa preciza (într-un eseu) că rolul autorului nu este să-l tortureze pe cititor, ci, prin ficțiunea pe care i-o propune, să-l facă, într-un fel sau altul, să se simtă bine. Este o tortură sau un deliciu lectura textelor autorilor contemporani? Răspunsul diferă de la autor la autor, dar depinde, în cele mai multe cazuri, și de calitatea cititorului…
[2] Potrivit unor opinii, creşterea volumului informaţiilor reclamă, din partea jurnalistului, munca de filtrare, selecţie, elaborare care solicită „onestitate şi competenţă”. Necesitatea explicaţiei, necesitatea comentariului, presupun fericita colaborare între „jurnalistul generalist”, „jurnalistul specializat”, „specialistul non‑jurnalist”…
[3] Numită „ignoranță”, mai elegant și mai ipocrit, sau, cu ingenuitatea celui care are numai „ciocanul în mână și vede doar cuie”, „lipsa de educație”; un mit cu origini iluministe, perpetuat ca ideologie de serviciu a sistemului modern, transformat într-un gigantic proiect asistențial de prezervat slujbe, contracte, funcții, structuri întregi, bugete, resurse sau, pur și simplu, putere coroborată cu sentimentul propriei importanțe…
[4] Mi-am amintit de dumbing down, verb tranzitiv „repoziționat” de John Taylor Gatto…
[5] Idolatria sacralizantă a fost, dintotdeauna, un mod de a mortifica o operă, tocmai pentru ca refuză spiritul critic. Nimic mai pernicios decât mortificarea prin eliminarea spiritului critic pentru opera scriitorilor (care trebuie comentată și analizată precum un organism viu)…
[6] În 1971, autorul George Feifer i-a împrumutat unui prieten manuscrisul (corectat de mână) al cărţii sale „Fiica lui Petrovka”. Prietenul l-a pierdut în săptămâna următoare. În 1973, Feifer a mers la Viena, acolo unde aveau loc filmările suprapuse cărții sale; l-a întâlnit pe actorul principal, Anthony Hopkins, care i-a povestit că, după semnarea contractului, a încercat, în zadar, să cumpere romanul; când se întorcea acasă, dezamăgit de încercarea infructuoasă, a zărit o carte abandonată pe o bancă din metrou (în „Leicester Square”), „nimic altceva” decât manuscrisul romanului pe care îl căutase zadarnic în librăriile londoneze; Anthony Hopkins tocmai aflase că textul netipărit se dovedea a fi cel pe care autorul îl pierduse cu doi ani înainte…
