Locuri sfinte, străzi înguste. Palestina – note de călătorie

Publicat de Lucian Bălănuţă, 20 aprilie 2016, 15:03 / actualizat: 20 aprilie 2016, 17:28

O palmă de pământ în Orientul Mijlociu se află într-o căutare perpetuă a mijlocirii. Poate că îşi trage seva prea mult din deşert şi prea puţin din locurile sfinte.

Alături de un grup de jurnalişti am petrecut o săptămână în Cisiordania, la invitaţia Ministerului Turismului şi Antichităţilor din Palestina, într-un spaţiu în care răspunsurile au ajuns să nu mai ţină pasul cu întrebările.

Călătoria a pornit din Israel, de la aeroportul Ben Gurion din Tel-Aviv. De acolo autostrăzile şi podurile se prindeau într-un buchet care sfida orice ordine temporală – construcţii care erau gata în mai puţin de doi ani, echivalentul în proceduri, studii de fezabilitate şi licitaţii din România.

În apropiere de Betleem am ajuns să descâlcim ecuaţii cu iz politico-administrativ. Înfăşurat în divizări alfabetice – A, B şi C – reprezentând zone de administrare palestiniană, mixtă şi exclusiv israeliană (potrivit Acordului de la Oslo din 1993 care a divizat Cisiordania astfel), prins între parantezele unui zid contestat intens încă de la începutul anilor 2000, teritoriul palestinian aflat la Vest de râul Iordan se agaţă încontinuu de dilema pământului.

Zidul care înconjoară Betleemul – FOTO Lucian Bălănuță

De la preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas, şi până la guvernatorul Hebronului, Kamel Hamid, am observat cum discursurile politice alunecă pe marcajele anemice ale străzilor înguste din Teritorii, pe care orice şofer le-a învăţat pe de rost. De aici şi ineficienţa mesajului propagandistic. În schimb, problema Fâşiei Gaza ne este livrată ca şi cum ne-am duce uşor pe fentă. Cu Hamas, organizaţia teroristă care stăpâneşte Gaza, linia de negocieri este mereu ocupată pentru Fatah-ul preşedintelui Abbas. Amânarea aceasta se traduce şi printr-o erodare a legitimităţii actualului lider în rândul populaţiei. Schisma internă alternează cu cea externă.

La firul străzii retorica este împărţită. În vreme ce unii palestinieni spun că sunt gata să elibereze porumbelul păcii, alţii nu contenesc să mai sufle-n focul urii interioare. În cazul celor din urmă, viaţa e văzută ca un filtru de control permanent.

La o distanţă de câţiva kilometri faţă de Betleem, în tabăra de refugiaţi de la Dheisheh, acolo unde, iniţial, peste 3000 de palestinieni s-au strâns după războiul israeliano-arab din 1949, un manifest al păcii se regăseşte la două etaje mai sus faţă de un graffiti al revoltei. Şi nu sunt singurele reprezentări găzduite de pereţii interiori ai centrului cultural Idbaa.

Tabăra de refugiaţi de la Dheisheh – FOTO Viorel Ilișoi

Numărul refugiaţilor depăşeşte acum 13.000, iar piatra prinsă-n praştie şi cocktailul Molotov însoţesc fiecare umbră a acestui mic ghetou al Betleemului. Este un soi de opoziţie faţă de simbolistica a ceea ce ei numesc „un regim de ocupaţie” practicat de Israel.

Martiriul palestinian în chip uman este afişat la vedere, un chip care, dincolo de zid, poartă numele terorismului.

Făcând abstracţie de modurile de reprezentare a violenţei, situaţia devine din ce în ce mai complicată de la an la an, oftatul aşteaptă un răspuns, iar de multe ori, până şi celebrul banc în care rabinul dă dreptate unor viziuni aparent diferite nu pare a fi doar o simplă glumă.

Pelerinajul

Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului şi al întregii Palestine spală discursurile politicienilor în apa sfântă a religiilor. Ierusalimul este văzut drept locul în care pacea bate de ceva timp la uşă, însă nimeni nu îi deschide.

Pelerinajul la locurile sfinte mi-a redat un simţ al detaşării. Între Naştere şi Înviere am lăsat deoparte agitaţia cotidiană.

Am vizitat Biserica Naşterea Domnului din Betleem ridicată pe locul peşterii în care s-a născut Iisus Hristos. Deşi multe decoraţiuni interioare s-au pierdut, câteva mozaicuri care datează încă de pe vremea împăraţilor Constantin şi Elena îşi fac loc printre contraste.

În Ierusalim am coborât Muntele Măslinului, cu un scurt popas de meditaţie în Grădina Ghetsimani. Am parcurs Drumul Crucii (Via Dolorosa) până la Biserica Sfântului Mormânt, într-un timp al începuturilor prinse în buclă. Am ajuns şi la Zidul Plângerii, locul cel mai sacru pentru evreii din întreaga lume. Am dat mâna cu Abid Joudeh, un musulman care păstrează cheia Bisericii Sfântului Mormânt şi care se trezeşte în fiecare dimineaţă la ora 4:00 pentru a se prinde în ritualul deschiderii lăcaşului de cult.

În Hebron am vizitat un reper religios extrem de important, cunoscut ca Mormântul Patriarhilor pentru evrei şi Moscheea Ibrahimi pentru musulmani. În Hebron nu găseşti urmă de creştin. Este cel mai mare oraş din Cisiordania, însă pe străzile sale, nu de puţine ori, simţi cum te însoţeşte un sentiment de amorţeală.

Pustiul Iudeii ascunde locuri de o frumuseţe rară. Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul în care se păstrează Moaştele Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, numit si „Hozevitul”, dar şi Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfinţit unde slujeşte călugărul Calinic de la Oneşti sunt mărturii vii ale pietrei ce a fost preschimbată în lăcaş de cult.

Pulsul

Din piatră se mai construieşte şi haotic. În Betleem, Hebron, Ierihon şi Ramallah răsar blocuri de nicăieri. Copiii palestinieni găsesc cu greu un loc unde să bată mingea, în praf şi fum de eşapament. Zâmbesc, ne salută şi ne provoacă la pasă.

Pe străzile înguste şoferii palestinieni îşi exersează iscusinţa în mânuirea autocarelor pline de pelerini. Întoarcerea din trei mişcări şi parcările cu spatele sunt specialitatea casei. De altfel, meseria de şofer este des întâlnită în Teritorii.

România a fost îmbrăţişată în anii 80′ de un val de studenţi palestinieni. Mulţi s-au întors medici în Cisiordania. Doctorul Issam Stetie, medic de familie în tabăra Dheisheh, absolvent al promoţiei 1985 la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Craiova – specialitatea Medicină Generală este unul dintre ei. Îşi aduce aminte cu bucurie de anii studenţiei şi afirmă cu mândrie că din promoţia sa alţi şase medici au ajuns să lucreze pentru Organizaţia Naţiunilor Unite (n.r. taberele de refugiaţi palestinieni funcţionează sub patronajul ONU şi au dezvoltat propriile sisteme educaţionale şi de sănătate în interiorul lor).

Dr. Issam Stetie – medic de familie în tabăra de refugiaţi Dheisheh – FOTO Viorel Ilișoi

Sistemul palestinian de urgenţă, dependent în mare parte de donaţii, aspiră la modelul SMURD-ului românesc.

În Cisiordania micul comerţ îşi drege vocea pe mai multe limbi.

Leul românesc, shekelul israelian, dolarul american şi bolnavul euro se prind într-o sarabandă a toleranţei când vine vorba de o înţelegere din care, de multe ori, nu ştii dacă ai ieşit câştigător. Într-o shaormerie, un tânăr palestinian m-a căutat de zor pentru a-mi înapoia un rest de 5 shekeli (aproximativ 5 lei).

Orice mâncare merge dreasă cu humus. Chiar şi atunci când e îmbibat cu prea mult ulei.

În pustiul Iudeii, la câţiva kilometri buni de Ierusalim, beduinii îşi numesc măgarii după politicieni români. Mi-a fost oferit măgarul „Băsescu” pentru 10 dolari, despre care am auzit că se transformau în 15 în apropierea destinaţiei.

Măgarul al cărui nume variază în funcție de națioanalitatea clientului – FOTO Viorel Ilișoi

Şi e doar un simplu punct al unei călătorii care merită completată.

(Lucian Bălănuţă/ FOTO Viorel Ilişoi, Cristian Nistor, Lucian Bălănuţă)