(INTERVIU) Beatrice Rancea: „Fiecare o să spună ce consideră el că a luat din tot zbuciumul acesta al vieţii mele pentru că nu e o viaţă comodă”

Publicat de Lucian Bălănuţă, 25 mai 2016, 13:17 / actualizat: 31 mai 2016, 12:02

Astăzi Beatrice Rancea este numită oficial în funcţia de manager interimar al Operei Naţionale din Bucureşti. În acelaşi timp, Beatrice Rancea rămâne, deocamdată, manager al Operei Naţionale Române din Iaşi. Un artist complex, care face legătura între teatru, teatru-dans, operă şi balet, o persoană care a atras deopotrivă reproşuri şi adoraţie.  Cu siguranţă, Beatrice Rancea nu lasă pe nimeni indiferent. Adeseori a găsit formula prin care instituţiile culturale pe care le-a condus au reuşit reforme vizibile. Nu a izbutit mereu să-şi comunice intenţiile. Criticată de unii angajaţi, dar îndrăgită de marele public, Beatrice Rancea a acceptat să ne împărtăşească din experienţa sa de artist şi manager cultural, într-un interviu acordat colegului noastru, Alex Aciobăniţei

„La Constanţa (n.r.), ca şi aici, am apelat la toate cunoştinţele şi la toţi prietenii mei pentru a lansa acest Teatru Naţional pentru că, până la venirea mea (…) am intrat în sală (…) la un spectacol (…), spectacolul arăta foarte bine şi erau şase spectatori în sală.”

Alex Aciobăniţei: Aş dori să începem dialogul nostru de la o experienţă managerială pe care aţi avut-o la Constanţa. La acea vreme, între anii 2005-2007, în capitala Dobrogei exista Teatrul Naţional Constanţa, instituţie la conducerea căreia aţi fost. Cred că iubitorilor de frumos le este greu să uite spectacole precum „Dulce Amar”, „Îndulcirea scorpiei” sau „Şatra”, montate în timpul mandatului dumneavoastră…

Beatrice Rancea: A însemnat o etapă, aşa-zisa carieră, dacă putem vorbi de o carieră ca manager. Au fost singurii ani ai Teatrului Naţional Constanţa. S-a înfiinţat Teatrul Naţional Constanţa prin comasarea celor două teatre, respectiv Teatrul Fantasio şi Teatrul Dramatic. Până în acel moment Teatrul Dramatic funcţiona în actuala Operă. În acea clădire a rămas numai colectivul Operei, reprezentând balet canto. Actorii din Teatrul Dramatic au fost preluaţi de Teatrul Naţional, care şi-a desfăşurat activitatea aceasta de doi ani şi puţin, pe scena fostului Teatrul Fantasio. Înfiinţarea acestui teatru a fost făcută sub Consiliul Judeţean Constanţa, cel care reprezenta ordonatorul de credit al acestor instituţii de cultură din Constanţa. Teatrul Naţional a preluat actorii Teatrului Dramatic şi trupa teatrului Fantasio, respectiv câţiva instrumentişti, cântăreţi, balerini actori. Scena a fost în renovare, s-a făcut o sală nouă, modernă, cu aparatură modernă, s-a extins foarte mult scena. Era o sală cochetă, foarte frumos restaurată a Teatrului Naţional. Din păcate oficialităţile locale au avut o procedură în justiţie care nu era legală, vă spun ce era din afară, nu am fost părtaşă la această uniune a cele două teatre, practic eu am dat un concurs după înfiinţarea Teatrului Naţional. Deci nu am fost atunci când s-au dat concursurile pentru posturi, chiar nici nu ştiu cine a fost în acea comisie în care au fost reangajaţi oamenii pe fiecare post. Procedurile nu au fost legal făcute şi în regulă, pentru că am înţeles că oamenii au fost concediaţi, sau nu au fost reangajaţi în noul Teatru Naţional în perioada vacanţei, aceştia, evident, acţionând în judecată Consiliul Judeţean, pe parcursul a doi ani şi un pic au câştigat, motiv pentru care Teatrul Naţional s-a desfiinţat, şi s-a înfiinţat Teatrul de Stat. Eu am fost numită director interimar pe noua titulatură a teatrului respectiv, Teatrul de Stat, şi urma să se dea din nou concurs pe fiecare post pentru înfiinţarea acestui teatru nou, motiv pentru care a fost frumos din partea oficialităţilor locale că mă doreau în continuare managera acelei instituţii, dar nu mi s-a mai părut foarte bine-venită persoana mea în această conjunctură, motiv pentru care a trebuit să-mi dau demisia pentru că ei mă doreau atât de mult, încât nu m-au lăsat să plec. De comun acord, prin înţelegerea părţilor, cum se mai face, mi-am dat demisia şi aşa am plecat din Teatrul Naţional din Constanţa. Revenim la premierele de acolo, evident, ca şi aici, am apelat la toate cunoştinţele şi la toţi prietenii mei pentru a lansa acest Teatru Naţional, pentru că până la venirea mea, din păcate, am intrat în sală pe un interimat pe care l-am întrerupt odată cu venirea mea, deci exista un director interimar. Şi am intrat la un spectacol „Livada cu vişini” se presupunea că ar trebui să fie un spectacol de spectatori pentru că era un titlu celebru al lui Cehov, erau decorurile şi costumele Doinei Levintza, deci spectacolul arăta foarte bine şi erau şase spectatori în sală. Atunci a trebuit să fac o campanie de lansare a acestui teatru Naţional, cu prieteni de-ai mei, cu regizori, cu creatori importanţi, coregrafi importanţi ca să lansăm acest teatru, lucru care s-a făcut şi în mai puţin de o lună aveam zeci de spectatori la intrare care aşteptau un bilet în plus şi încercam să-i conving că nu trebuie să spargă uşile pentru că spectacolele se reiau în fiecare săptămână, deci eram un teatru de repertoriu. Şi atâta timp cât am fost doi ani şi trei luni la Constanţa, spre bucuria mea toate spectacolele s-au jucat cu casa închisă. Aveam spectacole la care biletele se epuizau chiar şi în două ore. Apropo de titlurile amintite de dumneavoastră, „Îmblânzirea Scorpiei”, „Şatra”, „Dulce Amar”. Mi-am împărţit producţiile pe cele două companii. Ca şi montări, aveam o premieră pentru Teatrul Dramatic, în care marea majoritate şi concentrarea noastră de forţe era pe actorii Teatrului Dramatic, şi următoarea premieră era ceva care să cuprindă un muzical, Lumea Dansului, Lumea Muzicii, pentru cealaltă companie ca să folosim şi colectivul pe care îl preluasem de la Teatrul Fantasio. Şi ăsta este motivul pentru care într-o lună aveam o premieră cu spectacole de teatru, în care primordial era textul, şi în următoarea premieră aveam muzicaluri sau spectacole de teatru-dans, balet s.a.

„Şansa mea este că am trăit foarte mult în Operă, eu practic sunt crescută înOperă, de la 4 – 5 ani am bătut holurile şi sălile de balet ale Operei din Bucureşti, am trăit acolopână în anul 1990, după care, iată, am avut şansa să intru în teatru şi să am peste 40 de producţiimontate ca regizor de teatru şi acum am revenit în Operă.

Alex Aciobăniţei: De ce făcusem această trimitere la Teatrul Naţional din Constanţa de atunci, pentru că această entitate, aşa cum aţi spus, nu mai există astăzi, pentru că sunteţi un reparator de teatre. Atunci când aţi preluat un management, aţi scos teatrul respectiv dintr-o problemă de imagine, dintr-o blazare, sau inexistentă, pentru că şi teatrul din Constanţa la acea vreme, îmi aduc aminte când mergeam la premiere, pentru că foarte des mergeam la premierele teatrului respectiv, vedeam mai mult prieteni, rude în sală. Aşa se întâmpla şi la Opera Naţională Română Iaşi. Era o entitate culturală a Iaşului mai puţin pregnantă, premierele nu erau foarte anunţate în presă.

Beatrice Rancea: Eu nici nu mai ştiam că există Operă în Iaşi, vă mărturisesc cu regret pentru acea perioadă

Alex Aciobăniţei: A fost e revelaţie managerială.

Beatrice Rancea: Eu într-un fel mă bucur că prezint atâta încredere oamenilor ca să fiu trimisă, sau să fiu dorită acolo unde trebuie pus osul la muncă, pentru că chiar este de muncă să relansezi o instituţie sau să o iei de la zero şi să o faci atât de puternică în conştiinţa oamenilor, a spectatorilor, a publicului.

Alex Aciobăniţei: …se cheamă Box Office managerial…

Beatrice Rancea: Nu ştiu cum se cheamă, dar în primul rând, sigur vă spun că din partea managerului se cheamă 24 de ore din 24 să te concentrezi numai pe acea instituţie, să stai la birou cât se poate de mult. Deci implică foarte multă muncă, foarte multe nopţi nedormite, pentru că începi să aplici tot felul de strategii, totul se schimbă de la o zi la alta, pentru că este tot timpul văzând şi făcând, nu există o reţetă în asemenea situaţii, şu nu numai instituţii care au avut nevoie de mine. Însă mă bucur că prieteni de-ai mei sau colegi de-ai mei atunci când au preluat direcţia unui teatru, mă refer la primul care îmi vine în minte, Ştefănuţ Iordănescu, un regizor important, este băiatul Cătălinei Buzoianu. Atunci când a fost numit directorul teatrului Naţional din Timişoara, m-a chemat acolo şi prima producţie sub manageriatul lui a fost regizată de mine şi m-am bucurat că a avut nevoie de mine atunci. Tot la Timişoara, Andraş Demeşter era directorul Teatrului Maghiar din Timişoara şi a a avut nevoie de o revigorare a teatrului. Atunci a fost un moment mai greu pentru teatru pentru că colectivul teatrului se scindase, erau mai multe tabere acolo, sunt lucruri inerente în astfel de instituţii, să fii sau nu de acord cu mandatul unui manager, cu problemele lui, cu dorinţele lui în a propune titluri şi mă bucur că şi Andraş m-a chemat şi am jucat muzicalul „Şatra”, care a avut mare succes, motiv pentru care l-a adus şi pe scena Teatrului din constanţa. Deci, mă bucur că acolo unde este nevoie de muncă şi realmente de a gândi o strategie pentru lansarea unei instituţii sau pentru a ajuta oamenii, pentru că în definitiv o instituţie o clădire în care sunt oameni, sunt suflete. Şi acele suflete trebuiesc înnobilate, trebuie aduse la statutul lor de artişti. Acesta este motivul pentru care am venit şi la Iaşi, pentru că mă repet aici am găsit un colectiv în care calitatea umană a fost extraordinară şi m-au impresionat nu numai artiştii angajaţi ai Operei, ci toţi ieşenii. O bucureşteancă îmi spunea „Să nu plecaţi din Iaşi”. Este un lucru foarte frumos. Chiar dacă la început oameni mai puţini prietenoşi au zis – „e o disperată care vrea să fie directoare, vrea să acapareze toate instituţiile de cultură”. Nu! Ideea este că, de fiecare dată, indiferent, în orice colţ al ţării, am fost chemată ca să ajut, evident că m-am dus pentru că şansa mea este că am trăit foarte mult în operă, am fost crescută în operă încă de la 4-5 ani, am bătut holurile şi sălile de balet ale Operei din Bucureşti. Am trăit acolo până în anul 1990 după care, iată, am avut şansa să intru în teatru şi să am peste 40 de producţii montate ca regizor de teatru şi acum am revenit în operă. Mă bucur că atâta cât ştiu eu, dacă pot să ajut, mă duc oriunde cu tot dragul.

Alex Aciobăniţei: Am văzut-o întotdeauna pe Beatrice Rancea ca o punte de legătură între aceste genuri de spectacol – teatru, teatru-dans, operă, balet. Iată câte specii, câte ipostaze ale aceluiaşi artist. Îmi aduc aminte ce îmi spunea un prieten de-al dumneavoastră şi un bun colaborator – Gigi Căciuleanu – că este adeptul termenului de „dans-actor”. Vă regăsiţi ?

Beatrice Rancea: Da. Este o formulă extraordinară de existenţă artistică. Eu iubesc foarte tare acest stil de teatru dans, acest gen de actor care dansează foarte bine sau de dansator care e foarte bun actor…

Alex Aciobăniţei: … gen pătruns foarte greu în România, după 1990, de fapt…

Beatrice Rancea: … şi necunoscut la adevărata lui valoare şi la ceea ce înseamnă teatru-dans. Au fost nişte formule la noi, care, neexistând termeni de comparaţie, le-am preluat ca şi cum acelea ar fi reprezentat, de fapt, ceea ce ar fi vrut să fie. Formulele de teatru-dans sau stilul Gigi Căciuleanu au fost mai puţin vizionate în Românie, se ştiu puţine lucruri despre tot ce înseamnă teatru-dans, expresionismul german pe care eu îl iubesc foarte tare, pornind de la Pina Bausch, care şi Gigi Căciuleanu a avut şansa pe care eu nu am avut-o. Dacă mi-am dorit undeva să mă duc a fost să pot să mă şcolesc şi eu la Pina Bausch, pentru că pentru mine reprezintă un mod de a trăi scenic senzaţional acest gen de teatru-dans. Acest gen aduce foarte mare succes în străinătate şi iată că, încet, încet, am încercat şi noi să îl impunem chiar dacă mai greu pentru că temerile, evident, la început, în momentul în care îl propui într-un spaţiu în care nu ştii cum va fi preluat de spectatori, ai temeri că s-ar putea oamenii să nu meargă, să nu-l înţeleagă, dar eu cred că, mai ales pentru tânăra generaţie a devenit un gen iubit, cel puţin la noi la Iaşi, având trei spectacole importante – mă refer la Imagine-ul maestrului Gigi Căciuleanu şi la cele două spectacole „Bal” şi „Kabaret” de Yvette Bozsik.

„În proiectul meu managerial, […] mi-am dorit să realizez un festivalinternaţional de teatru-dans, festivalul s-ar fi intitulat Mihaela Atanasiu”.

Alex Aciobăniţei: Să facem trimitere la cele două spectacole „Kabaret – Nostalgie în două părţi” şi „Bal”. Vorbim de timpuri revolute, dar totuşi timpuri aduse în prezent, prin intermediul teatrului-dans, pentru că nu este un dans, pur şi simplu, este o comunicare între genuri. Aceste spectacole marchează o nouă etapă în istoria Operei din Iaşi ?

Beatrice Rancea: Ar fi bine să marcheze o nouă etapă pentru că eu, iniţial, în proiectul meu managerial, mi-am dorit să realizez aici un festival internaţional de teatru-dans, festivalul s-ar fi numit „Mihaela Atanasiu” – pentru că aici a fost o mare coregrafă a României şi nu numai, un mare artist care, din păcate, a trecut în nefiinţă foarte tânără şi din punct de vedere artistic, când ar fi avut foarte multe lucruri de spus din punct de vedere coregrafic şi cu privire la acest gen de teatru-dans în România. Din păcate tot ne-am lovit de aspectul acesta financiar. Ne-au lipsit fondurile pentru prima producţie, practic, a acestui festival internaţional care implica să invităm, aici la Iaşi, să facem o micro-stagiune, cel puţin de o săptămână, cu cele mai importante trupe de teatru-dans din Europa. Discutasem deja cu domnul Gigi Căciuleanu să fie un fel de director artistic al acestui festival, pentru că dânsul, circulând foarte mult şi cunoscând aceste trupe, să fie cel care face invitaţiile şi va alege desfăşurătorul artistic al festivalului, dar din păcate nu am avut fonduri.

Alex Aciobăniţei: Sunteţi artizanul unei gale care deja a devenit cunoscută, a devenit un reper. Se vrea a fi o contrapondere a Galei Premiilor UNITER ?

Beatrice Rancea: Da, este exact ce mi-am dorit pentru artiştii de operă. Şi lucrul acesta nu trebuia să îl inventez eu. Acesta ar fi trebuie să apară imediat după ce domnul Caramitru a făcut UNITER-ul, o replică a oamenilor din operă. Am suferit foarte mult pentru cei din operă că până la venirea mea şi până nu am reuşit eu să fac rost de bani să facem această gală, artiştii de operă nu existau într-un asemenea eveniment. Şi mă bucur că a fost posibil. Eu am făcut această gală pentru artiştii de operă, nu numai pentru cei care sunt în competiţie, dar în mod special pentru numele uitate – mă refer la premiile de excelenţă şi pentru întreaga activitate. Spre exemplu, maestrul Herlea (n.r. Nicolae Herlea) era pe patul de spital, după două luni după ce i-am oferit premiul s-a stins. A fost foarte bucuros în momentul în care i-am trimis placheta la Frankfurt unde era internat. Sunt mari artişti, despre care nu se mai ştie, care au fost impresionaţi până la lacrimi în momentul în care ne-am amintit de ei şi mă refer la cei care au fost văduviţi de lipsa Operei din Bucureşti de a-şi nominaliza nişte interpreţi măcar pentru aceste premii. I-am înţeles că ei nu doresc să intre în competiţie, dar măcar pentru numele mari care au urcat pe acea scenă. Stupefacţia noastră a fost în momentul în care ne-am interesat de două nume mari, care au ţinut scena lirică a Bucureştiului, în momentul în care la secretariatul muzical am întrebat de numerele lor de telefon, nici măcar nu au ştiu că au fost angajaţii instituţiei. Vorbim de două nume mari de solişti. Sunt nişte lucruri dramatice pentru viaţa unui om care şi-a dedicat-o scenei şi despre care în instituţia în care a crescut nu mai ştia nimeni că a existat. Gala este făcută pentru cei care muncesc pe scenă şi care şi-au dedicat toată viaţa scenei. Unii au interpretat că este gala prin care eu am vrut să îmi atrag laurii. M-a durut când unii au zis „este făcută pentru ea, pentru orgoliul ei”. Cel mai important lucru rămâne faptul că toţi cei care au urcat pe scenă au primit premii şi au fost recunoscuţi.

„Avem şi tineri care, venind la spectacole moderne, încep să prindă gustul aceea ce înseamnă Operă şi, văzând un spectacol modern, vor face pasul şi pentru un spectacolclasic”.

Alex Aciobăniţei: În crearea unui repertoriu de operă cred că trebuie să ţineţi cont de foarte multe aspecte, inclusiv de o tendinţă conservatoare a unui anumit public care doreşte operă clasică, doreşte inclusiv balet clasic. Cum aţi făcut să echilibraţi aceste tendinţe din partea publicului, tendinţe de percepţie ?

Beatrice Rancea: Este un echilibru foarte bine realizat la noi aici, pentru că avem spectacole şi din repertoriul clasic. Am început cu „Chopiniana”, cu „Giselle”, „Don Quijote”, iată că am ajuns la performanţa să putem prezenta publicului varianta clasică a spectacolului „Lacul lebedelor”. Avem spectacole clasice, montate tradiţional, pentru publicul care îşi doreşte spectacole de anvergura celor precum „Carmen” sau „Aida”. Avem şi spectacole tratate modern, în sensul frumos al cuvântului, mă refer la spectacolele lui Andrei Şerban cu „Indiile Galante” cu „Lucia”. Iată că avem un spectacol foarte tânăr, foarte modern a lui Nicky Woltz cu „Boema” care este chiar un spectacol al zilelor noastre. Avem spectacole de teatru-dans, avem spectacole moderne, cum este „Imagine all the people” lui Gigi Căciuleanu, deci am încercat să avem o plajă extrem de variată pentru publicul conservator pe care încercăm să îl aducem şi spre tendinţele altfel povestite ale operei şi baletului. Avem şi tineri care, venind la spectacole moderne, încep să prindă gustul a ceea ce înseamnă operă şi văzând un spectacol modern, vor face pasul şi către un spectacol clasic. Avem şi spectacole pe care le-am gândit, cum este spre exemplu „Traviata” – un spectacol atemporal – şi clasic şi modern, deci avem de toate.

Alex Aciobăniţei: Ne mai aşteaptă în toamnă tot Andrei Şerban, făcând un cuplu, mă refer la producţie, cu Andreea Gavriliu – pe care o urmărim de multă vreme, de când era actriţă la Piatra Neamţ, la Teatrul Tineretului. Acum se poate spune că a impus „stilul Andreea Gavriliu” – stilul de spectacol teatru-dans şi nu numai…

Beatrice Rancea: Mă bucur foarte mult că ea a fost liberă, pentru că, fiind o persoană atât de talentată înseamnă că este şi solicitată, totodată. Mă bucur de revenirea lui Andrei Şerban, dar vreau să nu uităm, în primul rând cea mai mare realizare a noastră – „Troienele”. Un spectacol unic a lui Andrei Şerban. Mă bucur că am reuşit să îl realizăm cu cântăreţi de operă, pentru că e prima dată când celebrele „Troiene” se joacă nu în interpretarea actorilor aşa cum a fost gândit de Andrei Şerban, ci, iată, avem nişte interpreţi, nişte solişti de operă care sunt atât de buni actori, încât a putut să fie acest spectacol. Asta mi se pare cea mai mare realizare a noastră. Evident, începem stagiunea în forţă, cu o nouă producţie Andrei Şerban – este vorba de opereta „Văduva veselă”. Mi-a fost foarte greu, cred că jumătate de an am negociat cu domnul Andrei Şerban, care a fost foarte supărat pe mine că i-am propus o operetă şi că nu l-am lăsat să monteze un spectacol de operă, aşa cum şi-a dorit. L-am convins şi m-a înţeles că era cea mai bună variantă ca regie să povestească altfel decât vetust un spectacol de operetă. Pentru că opereta, din păcate, te duce într-o zonă care există riscul să fie tot aia – povestită ca acum foarte mulţi ani în urmă. Andrei Şerban a rescris împreună cu Dana Dima tot textul, deci avem pentru prima dată în România un text nou a lui Andrei Şerban pentru această operetă atât de dorită de public. Avem o montare cu totul inedită. Cel târziu în 10 septembrie vom avea această premieră, după care ne pregătim pentru a aniversa cei 60 de ani de Operă cu data de 3 noiembrie – premieră montare nouă cu „Tosca”. Din acest moment depindem numai de banii Ministerului Culturii pentru că domnul fost-ministru,Vlad Alexandrescu, care nu ne iubea în mod special şi nici pe mine în mod expres, ne-a redus foarte mult bugetul, deci cu regret vă spun că avem un buget mai mic faţă de anul trecut şi faţă de acum doi ani. Şi dacă nu avem o rectificare, pe care o aşteptăm, nu o să putem monta absolut nimic din ce ne-am propus, pentru că următoarea premieră pentru luna decembrie ar fi fost „Turandot”. În Iaşi nu s-a cântat niciodată această operă. Nu există. Cel mai mult mi-am dorit ca publicul să poată să aibă o montare cu acest titlu celebru.

Alex Aciobăniţei: Când aţi avut revelaţia estetică a propriei arte ? Odată ce vă aruncaţi în aventura artisticului de mică, inconştient la început, apoi din ce în ce mai conştient. Când aţi ştiu că „sunt artistă” ? Prilej şi pentru dezaventurare… pentru că apare reversul la un moment dat.

Beatrice Rancea: Până să îţi dai seama dacă eşti artist sau nu, scena este un microb, care atunci când îţi intră în sânge nu mai iese, decât foarte greu. Poate am avut şansa unor reuşite foarte devreme şi mă refer la interpret am avut aprecieri la evoluţiile mele ca persoană angajată a Operei din Bucureşti. Ca regizor de teatru am avut şansa ca toate examenele începând cu anul II de facultate să fie preluate de televiziune, de teatre. Pot să mă laud că am fost primul şi deocamdată singurul student în anul III de facultate care a montat „Romeo şi Julieta” la Sala Mare a Teatrului Naţional şi s-a jucat 7 ani cu casa închisă. […] Niciodată nu m-am raportat eu la mine, spunându-mi „Gata, astăzi am certificatul de mare artist în viaţă”. Lupta ta cu tine, tot ce înseamnă arta spectacolului, par nişte meserii frumoase, însă este foarte multă muncă în spatele a tot ce înseamnă operă. Acest microb reprezintă o devoţiune totală a vieţii noastre pentru tot ceea ce înseamnă scenă, chiar intri 5 minute şi ieşi, dar acel 5 minute înseamnă enorm pentru tine ca artist şi pentru un artist.

„Pentru că eu am fost un om foarte exigent cu mine şi ca dansator şi ca regizor,cred că această exigenţă nu face decât să ne ajute în primul rând pe noi pentru a fi din ce în ce mai buni.”

Alex Aciobăniţei: Mereu reinventându-se, ce a pierdut şi ce a câştigat Beatrice Rancea ? Pe acest parcurs tumultuos de cariere, vorbim şi de o carieră managerială, regizorală, de interpret, chiar de actor, la un moment dat.

Beatrice Rancea: În momentul în care am intrat la regie de teatru, am fost distribuită de un prieten şi coleg de al meu într-un spectacol de teatru la Sala Mare să spun un text. Am acceptat provocarea să văd şi eu prin ce emoţii trece un actor atunci. Ca şi interpret în balet, mi-am dat seama, cu un puls de 200 la minut, şi eram curioasă şi cum e să spui text pe scenă, motiv pentru care am acceptat – era vorba de un rol foarte important în „Vrăjitoarele din Salem” – eram una dintre vrăjitoare. Nu cred că am pierdut nimic, nu cred că am câştigat nimic, eu cred că sunt pe un drum pe care muncesc zilnic să încerc să îl duc la bun sfârşit. Poate că la un moment dat lumea mă va interpreta aşa cum sunt. Nu am avut alte gânduri sau interese decât această scenă care nu iartă pe nimeni. Pentru că eu am fost un om foarte exigent cu mine şi ca dansator şi ca regizor, cred că această exigenţă nu face decât să ne ajute pe noi. Cred în această competiţie în sensul bun al cuvântului, care nu numai în operă există. A fost motivul pentru care eu îi spuneam fostului meu soţ – „este nedrept, în teatru nu aveţi două distribuţii, tu eşti tu cu tine, nu ai o posibilă competiţie cu un altul care să te gândeşti că vine cu o versiune mai bună a rolului pe care-l joci.”

Alex Aciobăniţei: Şi o teamă creativă…

Beatrice Rancea: Exact. Ceea ce în operă există, dar iată că şi în teatru, Andrei Şerban, făcând o revoluţie şi punându-şi, cum se spune, tot Teatrul Naţional în cap a realizat la toate spectacolele de teatru şi vorbim de nume mari – Leopoldina Bălănuţă, Ileana Stanoescu, Maia Morgenstern – toate au avut distribuţia a doua în spectacolele lui Andrei Şerban.

Alex Aciobăniţei: Astăzi, când sunteţi prinsă în acest iureş managerial, cum faceţi să nu blocaţi inspiraţia ?

Beatrice Rancea: Este motivul pentru care eu nu am montat în ultimii 5 ani. Mi-a fost imposibil să mă adun şi mă concentrez să fiu creator. Foarte greu am montat „Traviata”, nu mi-am dorit-o, aşa cum a spus a fost cea mai ieftină variantă, pentru că nu a fost un titlu pe care mi l-am dorit. Mi-am dorit să montez „Tosca” şi nu am putut. În primul an de manageriat am primit interdicţie din partea Ministerului Culturii ca noi ca manageri să nu montăm nimic în primul an de manageriat, tocmai pentru a ne concentra pe munca de birou. Am suferit groaznic. Am montat „Traviata” pentru că nu aveam bani şi toţi banii pe care îi aveam îi păstram producţia lui Andrei Şerban cu „Lucia”, iar atunci eu, neputând să mă plătesc ca interpret, ca regizor, pentru că e conflict de interese, eu eram varianta cea mai ieftină. Am lucrat cu Levintza (n.r. Doina Levintza) pentru că, fiind prietene, era omul care mă aştepta cu plata onorariului atunci când aveam bani. Aşa era convenţia. Aşa am montat „Traviata”. Nu am putut să îmi duc la bun sfârşit „Carmen”. Spectacolul meu l-a preluat altcineva, cu toate că distribuţia am făcut-o eu, decorurile erau ale mele, concepţia, traducerea. M-am bucurat că e prima dată în România, iar regizorul care a preluat spectacolul a acceptat propunerea mea, care este prima dată la noi, se joacă nu pe recitative, se joacă cu textul vorbit. Am ales varianta lui Zeffirelli care a montat-o în 2014 la Viena. Mă bucur că mi-a acceptat momentele coregrafice care erau deja făcute de Carlos Vilán, care reprezintă senzaţia spectacolului – acele momente de balet. Aici foarte foarte greu de abia reuşesc să mă antrenez şi să îmi susţin spectacolele ca şi dansatoare.

Alex Aciobăniţei: Acest gen al teatrului liric a trecut prin mari schimbări în ultimii zeci de ani. În trecut, dar acest trecut se vede încă, în România, în teatrele lirice, erau acele ipostaze ale actorilor lirici, ipostaze declamative, uşor fixe. Astăzi artiştii lirici sunt foarte mobili pe scenă şi câştigă mult prin naturaleţe. Chiar se poate spune că au împrumutat foarte mult de la actorii dramatici. Nu mai sunt în posturi fixe. Nu mai avem senzaţia că îi vedem undeva aşezaţi pe un piedestal şi doar atât. Au relaţii între ei, ca personaje. Cum se învinge tendinţa veche a imobilismului scenic.

Beatrice Rancea: La noi a pătruns foarte greu şi foarte târziu. Acesta este un curent care a făcut posibilă relansarea operei începând cu anii 80, în care teatrul era în faţa spectacolului de operă, în străinătate vorbim. Atunci s-a apelat la regizorii de teatru, care au fost aduşi invitaţi să monteze spectacole de operă. Şi asta a făcut ca opera să fie, din nou, în faţa spectacolului de teatru, pentru că avantajul operei şi punctul forte este muzica, pe care se vine cu o actorie şi cu o regie de operă. Deci nu se mai poartă de foarte mulţi ani, dar la noi a apărut foarte târziu acest lucru – odată cu Andrei Şerban sau cu regizorii care au venit invitaţi din străinătate. Chiar şi acum se mai montează pe stilul vechi în România. […] Normal acum nici nu se mai pune problema. Păi…cântă bine! De aia e cântăreţ să cânte bine. Acum valoarea unui cântăreţ ţine de faptul că este un artist complet. Dacă vrei să faci numai canto, atunci faci operă recital. Atunci omul stă pe loc, nu are importanţă vârsta, nu are importanţa relaţia cu partenerul, important e să sune perfect vocal. Şi se poate şi acest gen de spectacol. Dar în momentul în care vii cu spectacolul în care publicul trebuie creadă povestea, trebuie să te creadă că eşti posibil să fii o „Lucie” o „Traviată”. Pragul important este cât de bun interpret e, cât de bun actor e. Fizic nu se mai poartă oameni depăşiţi de kilograme. Până şi Maria Callas dacă nu slăbea 60 de kilograme, indiferent ce voce a avut ea, Maria Callas nu era aia care cânta la 120 de kilograme, era aia pe care toată lumea a cunoscut-o la 60-62 de kilograme. Toată această revenire fantastică a spectacolului de operă a fost posibilă datorită venirii regizorilor de teatru.

Alex Aciobăniţei: Ce se va spune despre Beatrice Rancea ?

Beatrice Rancea: Fiecare o să spună ce consideră el că a luat din tot zbuciumul acesta al vieţii mele, pentru că nu e o viaţă comodă. Chiar nimeni nu îşi poate pune problema că am şi eu o casă la Bucureşti, am şi eu o familie, am un soţ, sunt plecată de 5 ani de acasă. Lucrurile nu sunt foarte facile, aşa cum poate par din afară. Te raportezi la cineva numai prin prisma gândirii tale. Este motivul pentru care oricine este liber să spună orice. Nu poţi să impui oamenilor să gândească sau să simtă decât ceea ce pot ei.

VARIANTA AUDIO

FOTO Paul Buciuta – TANGO

Editor: Lucian Bălănuţă

(Radio Iaşi/ FOTO operaiasi.ro)