Analiză Tranzacțională (IV)

Publicat de nicolaetomescu, 3 iulie 2016, 08:30

SENTIMENTE PARAZITE ŞI “TIMBRE”

Un sentiment parazit (racket feeling) este descris ca un sentiment familiar, învăţat în copilărie. Sentimentul parazit poate fi trăit de noi, adulţii, în momentele de stress sau în momentele în care ne întoarcem la modalităţile vechi de rezolvare a problemelor, adeseori ineficiente (raportându-ne la situaţia noastră actuală).

Deseori, sentimentele parazite sunt legate de jocuri şi de triunghiul dramatic. De asemenea, sunt colectate sub forma “timbrelor”, care pot fi folosite în viitor pentru a justifica un anumit comportament – acceptabil conform controlului nostru intern. În Analiza Tranzacţională, controlul interior este denumit starea Părinte a eului.

De cele mai multe ori, sentimentele parazite sunt învăţate în familia “primară”. Exemple: unele familii transmit mesaje potrivit cărora anumite sentimente devin tabu; în altele, mânia nu este permisă – copiii s-ar putea să înveţe să-şi ascundă mânia, arătându-se răniţi sau simţindu-se trişti; în alte familii, s-ar putea ca tristeţea să nu fie permisă, în timp ce mânia este acceptată – copiii ar putea învăţa să evite sentimentul de tristeţe intrând într-un sentiment parazit de mânie.

Sentimentele autentice pot să apară în situaţiile-problemă. Când aceste sentimente îşi găsesc justificarea şi problema este rezolvată în mod corespunzător, motivul dispare; odată cu el, şi sentimentele respective. De regulă, sentimentele parazite nu duc la rezolvarea problemelor şi se pot menţine pentru o lungă perioadă de timp. Sentimentele parazite pot fi recunoscute prin persistenţa lor, printr-o putere aparent necorespunzătoare sau prin faptul că nu sunt sincronizate cu situaţia.

Adesea, sentimentele parazite sunt în legătură cu colectarea de “timbre”. Când “intrăm” într-un sentiment parazit, s-ar putea să ne “agăţăm” de sentimente. Dacă procedăm astfel, există posibilitatea ca, la un anumit moment, să încercăm “valorificarea” colecţiei noastre de sentimente-“timbre”. În momentul valorificării, am putea exclama: “M-am săturat” sau “Până aici”. Expresiile denotă faptul că, în momentul de graţie, avem suficiente “sentimente” depozitate pentru a ne justifica anumite acţiuni Părintelui nostru interior.  Expresia colectarea de “timbre” a fost preluată prin comparaţie cu obiceiul, popular în anii ’60, de a colecta “timbre” comerciale destinate schimbului(unele persoane adunau doar câteva cupoane pentru o mică recompensă, în timp ce altele colectau ani de zile pentru “marea plată”). Colectarea de sentimente-“timbre” poate fi văzută în acelaşi mod. Unii colecţionează îndeajuns pentru a justifica înaintarea demisiei, alţii colectează suficiente pentru a-şi lua zile libere sau concediu medical pe motive de sănătate.

Sentimentele parazite şi colecţia de “timbre” reprezintă beneficiul negativ inevitabil al jocurilor (modele constante, repetate, de comportament, sentimente şi gândire, cu un final predeterminat, de obicei negativ).

PRESCRIPŢII PARENTALE (DRIVERS)

Părinţii (şi nu numai) transmit principii călăuzitoare copiilor, care le interpretează ca pe nişte reguli. Urmare a stress-ului, aceste reguli devin modele constante, rigide, de gândire, sentimente şi comportament.

Toţi acceptăm unele dintre mesaje drept motto-uri personale şi, sub presiune, alunecăm într-un model constant de comportament care pare să ne ajute să facem faţă situaţiei. Cu toate acestea, comportamentul invocat conduce la şi mai mult stress. Motto-urile personale la care ne referim sunt cunoscute sub numele de mesaje conducătoare (Drivers).

Cele cinci mesaje conducătoare sunt:

FII PERFECT

FĂ PLĂCERE

FII PUTERNIC

ÎNCEARCĂ DIN GREU

GRĂBEŞTE-TE

Sunt denumite mesaje conducătoare întrucât din copilărie am simţit nevoia incontrolabilă de a le urma ca şi cum ar fi fost comenzi, crezând că putem rămâne OK doar atâta timp cât ne supunem mesajului conducător. După ce am crescut, ne supunem mesajelor conducătoare mai ales în situaţiile în care ne simţim sub presiune. Din nefericire, ele ne creează o şi mai mare presiune în momentul în care ne dăm seama că este imposibil să ne supunem total comenzilor.

FII PERFECT

Teama primară: pierderea controlului;

Caracteristici ale persoanei cu acest mesaj conducător: hotărâtă, morală, standarde foarte înalte, orientată spre realizarea sarcinilor;

Suferinţă cauzată de următoarele percepţii: ceilalţi oameni au standarde joase, pierd controlul,

sunt ilogici, sunt prea emotivi, eşuează în realizarea obiectivelor.

FII PUTERNIC

Teama primară: respingerea;

Caracteristici: nu are nevoie de ajutor, solitar, de încredere, stoicism “Am să o fac singur”;

Suferinţă cauzată de faptul că astfel de oameni sunt nevoiţi să spună ceea ce simt, să-şi expună vulnerabilitatea.

FĂ PLĂCERE

Teama primară: că merită să fie învinovăţit;

Caracteristici: face pe plac tuturor, se supune normelor, dispus să ajute, să salveze, face ceea ce se cuvine, orientat spre oameni, foloseşte clişee;

Suferinţă cauzată de percepţia că este ignorat, este criticat.

ÎNCEARCĂ DIN GREU

Teama primară: eşecul (şi succesul);

Caracteristici: intens, dedicat îndreptării greşelilor, de partea celor slabi, adeseori implicat în munca pentru cauze politice, se implică în multe sarcini – deseori fără să le ducă la bun sfârşit, stabileşte obiective deseori de neîndeplinit, munceşte din greu;

Suferinţă cauzată de critica celorlalţi privind faptul că nu le pasă sau pentru că sunt iresponsabili; reproşul: “Nu încerci”; observarea iresponsabilităţii altora.

GRĂBEŞTE-TE

Teama primară: viaţa;

Caracteristici: plin de viaţă, aventuros, exuberant, trup şi suflet, entuziast, grăbit, face mai multe lucruri deodată;

Suferinţă cauzată de: timp de gândire, tăcere.

DESCONSIDERĂRI

Dacă, atunci când ne lovim de o problemă, în locul abilităţii de a gândi şi de a rezolva se insinuează răspunsurile preprogramate, probabil că nu vom reuşi nimic. Este de aşteptat să nu “citim corect” situaţia, să trecem cu vederea anumite opţiuni, să ignorăm informaţii utile. Toate acestea poartă numele de desconsiderări (discounts).

Desconsiderarea este definită în următorii termeni: “ignorarea inconştientă a informaţiilor relevante pentru soluţionarea unei probleme” (Stewart & Joines, TA Today).

De exemplu: sunt la serviciu şi trebuie să mut o masă grea. Încerc să o mut spre uşa biroului meu, dar nu reuşesc. Un coleg trece pe lângă birou, mă salută, dar nu se oferă să mă ajute. Mă simt încurcat, presupun că este prea ocupat sau că nu mă apreciază, şi nu-i cer ajutorul. Am intrat în scenariul meu şi încep să mă gândesc că nimeni nu mă va ajuta şi că niciodată nu voi reuşi să mut masa (trăiesc o injoncţiune internă sau interdicţia“Nu reuşi”). În continuare, încerc din greu (un alt mesaj intern, mesaj conducător). Am pus în faţa tatălui meu pe prietenul meu şi refolosesc un comportament învăţat acasă, pe când eram copil (probabil, tata a gândit că trebuie să învăţ să fac lucrurile singur şi să nu cedez uşor; m-a învăţat să încerc din greu şi să nu cer ajutor – alte mesaje conducătoare “Fii puternic” şi “Încearcă din greu”). Pentru a face toate acestea, am ignorat anumite informaţii despre realitatea de “aici” şi “acum”. Este o desconsiderare. Aş fi putut să-l întreb pe prietenul meu şi să nu fac presupuneri. Aş fi putut să-i întreb pe ceilalţi şi să nu-i desconsider. Aş fi putut evalua amploarea problemei, fără să trec cu vederea greutatea mesei.

Desconsiderarea fusese explicată de către Schiff ca “manifestare funcţională a unei contaminări sau a unei excluderi” (“TA Journal”, January 1971), contaminarea reprezentând termenul folosit pentru a dezvălui prejudecăţile şi opiniile greşite. Contaminarea apare atunci când abilitatea noastră de a testa realitatea este parţial afectată de faptul ca ne bazăm pe informaţii eronate, învăţate în copilărie.

Sunt definite patru moduri de desconsiderare: a problemei, a importanţei problemei, a posibilităţii de rezolvare a problemei, a persoanelor implicate în problemă.

PASIVITATEA

Comportamentul pasiv poate fi întâlnit sub patru forme: a nu face nimic; supraadaptarea; agitaţia; incapacitatea sau violenţa. Atunci când etalăm una din aceste forme de pasivitate înseamnă că desconsiderăm.

A nu face nimic

Suntem într-o şedinţă; conducătorul invită toate echipele să participe la o activitate de brainstorming. Ne instruieşte: pe rând, fiecare să facă o sugestie; dacă nu avem nici una, atunci când ne vine rândul să spunem “pas”. Începem, iar atunci când vine rândul meu nu am nici o sugestie, dar nu spun “pas” Grupul aşteaptă de la mine să spun ceva. În respectiva situaţie, am intrat în forma de pasivitate “A nu face nimic”. Mă simt stingherit şi nu pot să gândesc. Nu iau în considerare abilitatea mea de a-mi rezolva problema în situaţia dată.

Supraadaptarea

Văd – în instituţia unde îmi desfăşor activitatea – un prieten care are multă treabă de făcut. Şi eu sunt ocupat, dar mă gândesc că i-ar place să mă ofer în a prelua ceva din treaba lui. Mă simt stresat datorită volumului  de muncă, dar îmi spun că ar trebui să ajut un prieten. Îi ofer ajutor. M-am supraadaptat şi încep să mă port într-un mod care să facă plăcere. Gândirea mea este contaminată de comportamentele şi credinţele trecute (starea Copil a eului). Nu iau în considerare opţiunile care mi se înfăţişează – să văd dacă prietenul meu vrea ajutor sau să aştept să mi se ceară ajutorul.

Agitaţia

Am multe de făcut, dar ştiu că îmi pot atinge obiectivele dacă îmi concentrez efortul asupra sarcinilor. Sună telefonul, răspund şi, la celălalt capăt al firului, este un coleg cunoscut pentru faptul că îi place să stea la taclale. Nu-l opresc din vorbit, dar încep să am o stare de anxietate. Piciorul începe să penduleze şi degetele bat ritmul pe birou. Ridic cutter-ul şi încep să mă joc cu el. (Îmi doresc să-l rănesc?). Sunt agitat. Fără a fi conştient, caut să-mi eliberez sentimentele păstrate în frâu. Dacă m-aş fi gândit, în loc să mă agit, aş fi realizat care este problema mea şi i-aş fi spus colegului meu că sunt ocupat şi nu vreau să vorbesc cu el în acest moment. Ritmul cu unghiile, fumatul, mâncatul compulsiv, pot fi forme de agitaţie. În cazuri extreme, agitaţia duce la violenţă.

Incapacitatea sau violenţa

Am pe birou o grămadă de lucrări. Estimez cât timp îmi ia pentru toate şi realizez că nu am să reuşesc să termin câteva sarcini vitale, până la termenul limită. Stau la birou şi simt că mă apucă o migrenă. Iau un medicament şi mă duc acasă. Am intrat în Incapacitate, neluând în considerare abilitatea mea de a rezolva problema. Sper ca în felul acesta să-mi facă altcineva treaba. Am o dispută cu managerul. Îmi spune că se aşteaptă ca eu să lucrez până târziu în noapte, şi nu este dispus să-mi dea timp să negociez aspectul cu el. Ies trântind uşa şi, mergând pe coridor, rup pixul (în două) de supărare. Reacţia mea violentă nu rezolvă (cu nimic) problema; îmi consum supărarea fără folos, în loc să o folosesc pentru a-mi “energiza” abilitatea de a rezolva probleme.

Într-un articol – din “TA Journal” – despre pasivitate, Schiff remarcă: “ Scopul pasivităţii este de a menţine nefuncţionarea acelor stări ale eului care ar provoca contractul de dependenţă”. Cu alte cuvinte, pasivitatea ne ajută să creăm şi să rămânem în relaţii de dependenţă. Menţinând aceste “nefucţionări” putem reactiva dependenţa disfuncţională timpurie cu o figură parentală, trăită în copilărie. Schiff continuă: “ Când pasivitatea începe să nu mai funcţioneze, s-ar putea să fie o competiţie pentru poziţia de Copil dependent din simbioză”. Adică s-ar putea să avem un conflict în legătură cu cine va fi “cel care are nevoie de ajutor” în relaţiile noastre. Competiţia ar putea fi resimţită şi ca o luptă pentru supravieţuire.