Chestiunea tăcerii și a vorbirii…

Publicat de nicolaetomescu, 20 iulie 2016, 12:43

Despre ce nu poți vorbi, trebuie să taci – iată o decizie a filozofului ajuns la capătul limbajului și mult în afara nevoii de exprimare.

Decretul lui Wittgenstein[1] prefera să pună capăt crizei prin fugă. De ce am vorbi despre ce nu putem vorbi? Există un răspuns la respectiva întrebare. Se poate vorbi foarte mult și extrem de util despre ce nu se poate vorbi, dar numai și numai în afara lumii de severitate logică draconică a lui Wittgenstein[2]; anume, în toate împrejurările în care puterea mizeriei umane și dezorientarea societăților decăzute provoacă silă și îndeamnă la tăcere. Mai ales despre aceste lucruri trebuie vorbit.

Imperiul politic și social care scapă „regulii Wittgenstein” este de mare întindere și cuprinde, deopotrivă, dictaturile care interzic, dar și democrațiile care compromit nevoia de exprimare.

România poate fi reprezentată ca un caz diabolic în materie, deoarece a pus cap la cap ambele situații și a nimicit, aproape cu totul, sensul discursului etic. După ce am tăcut despre ce nu aveam voie să vorbim, am început să vorbim despre ce nu merită un cuvânt. Altfel spus, tăcerea de moarte, impusă – prin forță – de comunism, a fost urmată și prelungită de incontinența verbală a democrației, care a învățat să ramifice, să amplifice exegeza vorbită a nimicului și actualitatea comentată a minciunii. Lipsa de sens a acestui continuum, în care alternează liniștea completă și zgomotul extrem, mi se pare desăvârșită.

Dictum-ul lui Wittgenstein rămâne valabil în eter, în zona rarefiată a perfecțiunii anistorice. Pe pământ, sau, mai exact, în noroiul care acoperă pământul, cuvintele sunt obligatorii. Înainte de 1989, tăcerea celor care aveau ceva de spus se auzea în două modalități. Mai întâi, prin refuzul sau eschiva care îi ajuta să nu vorbească despre sau/și în folosul comunismului. Apoi, vorbind despre altceva. Nimic nu explică mai bine aparent ilogica înflorire a culturii de calibru; traducătorii, eseiștii, autorii de critică literar-filosofică, ingrijitorii edițiilor de mare frumusețe filologică au reușit să fixeze un standard cultural superb, neegalat și ininteligibil astăzi. Au făcut-o, în parte, din sforțarea de a vorbi despre altceva, de a tăcea despre singurul subiect îngăduit. Asta a însemnat faptul că tăcerea și-a făcut datoria, în vreme ce cuvântul scris sau rostit și-a făcut temele doar pe jumătate. Marea întrebare a epocii? De ce au tăcut atât de puțini dintre cei somați să aducă osanale comunismului? Tăcerea a fost, în acest caz, bine dirijată. Marea întrebare? De ce au vorbit atât de mulți dintre cei invitați sau neinvitați să adere la minciună?

Personajele s-au schimbat, dar chestiunea tăcerii și a vorbirii pare intactă[3]. Astfel, cine nu își poate imagina, dar vrea să înțeleagă felul în care se produce deraierea vieții publice în comunism nu are decât să constate îmbulzeala la luările de cuvânt/poziție pe subiecte care merită o tăcere deplină și muțenia în relație cu subiecte care cer o discuție imediată…

[1] Ludwig Josef Johann Wittgenstein (26 aprilie 1889, Viena-29 aprilie 1951, Cambridge/Anglia), filozof austriac, autorul unor contribuții fundamentale în dezvoltarea logicii moderne și a filosofiei limbajului, deși în cursul vieții a publicat o singură carte: Tractatus Logico-Philosophicus (1921)/una dintre marile opere ale secolului al XX-lea, dimensiunea redusă a lucrării fiind pertinentă stilului autorului care considera: „ceea ce poate fi spus, se poate spune pe scurt”; i-a fost publicată postum culegerea de prelegeri și notițe, în care se distanțează de câteva poziții susținute, inițial, în Tractatus.

[2] În primul rând, ceea ce nu poate fi spus trebuie identificat pe linia relaţiei limbajului cu realitatea. Noi nu ne putem situa în afara acestei relaţii şi să putem privi cum limbajul reprezintăst ările de lucruri atomare. Între cele două există forma logică comună. Pentru a putea exprima această relaţie aş avea nevoie de o altă formă logică prin care să se poată realiza reprezentarea, dar această situaţie  ar duce la un regres la infinit. Astfel se explică afirmaţia lui Wittgenstein: relaţia nu poate fi spusă, ci doar ar ătată. Pericolul care poate apărea, după ce regresul la infinit a fost evitat, este cel al solipsismului. Lumea este aşa cum îmi apare mie, este a mea. Wittgenstein afirmă că „ceea ce are în vedere solipsismul este întrutotul corect, doar că nu se poate spune, ci se arată”. În al doilea rând, Nespusul trebuie urmărit plecând de la propoziţia 6.4, anume, că toate propoziţiile despre realitate au aceeaşi valoare. Valoarea şi tot ceea ce poate constrânge nu se află în lume. În lume toate faptele sunt la fel. Tot ceea ce este bun, rău, frumos etc. nu are nimic în comun cu lucrurile…

[3] Inclusiv categoria pârăcioșilor trăiește cu impresia că este imaculată, arătând greșelile și defectele altora… Mârșăvia murdărește cel mai mult…