Spania Regilor Catolici (I)
Publicat de nicolaetomescu, 1 august 2016, 22:50
1492 este un an de răscruce în istoria Spaniei. Căderea Granadei, la 2 ianuarie, pune capăt ultimului stat musulman din peninsulă. La 31 martie, acelaşi an, se semnează decretul care îi expulzează pe evrei din regat. Cristofor Columb, în fruntea celor trei caravele, ridică ancora către vest, la 3 august. Unitate politică, unitate religioasă, expansiune către Occident: asistăm la schimbarea liniilor de forţă ale civilizaţiei iberice. Cu ocazia celui de-al cincilea centenar al descoperirii Americii, anul 1492 a fost repus în discuţie. Evenimentele au un numitor comun: intoleranţa catolică faţă de celelalte culturi. „În 1492”, declară Jacques Attali, „Europa s-a închis în faţa estuarului şi s-a întors către vest, încercînd să expulzeze în afara ei tot ce nu era creştin.”[1]
Anul des invocat ridică, aşadar, trei întrebări. Au fost oare „rasişti/antisemiți” Regii Catolici Ferdinand şi Isabela? Să fi marcat Reconquista sfârşitul toleranţei care ar fi domnit în Spania mulsulmană? Colonizarea spaniolă a Americii a fost oare un preludiu al înrobirii lumii a treia?
Inchiziţia spaniolă, o poveste… spaniolă
Este reprezentat sub chipul unei persoane înalte, cu o figură colţuroasă. Sub straiele religioase ascunde un suflet veninos. În piesa pe care i-a dedicat-o Victor Hugo, încarnează cruzimea, fanatismul, ura pentru eretici: Torquemada simbolizează Inchiziţia blamată. Or, papa Grigore al IX-lea a întemeiat Închiziţia în 1231. Torquemada a devenit Mare Inchizitor al Spaniei în 1438: două secole şi jumătate mai târziu, perioada care separă francezii secolului XX de Ludovic al XV-lea. Orice s-ar crede, lupta împotriva catarilor în Languedoc şi acţiunea lui Torquemada nu ţin de aceeaşi dimensiune. În Spania, Inchiziţia se explică printr-un context propiu, care nu suportă comparaţie. „Ea este exponentul unei societăţi”, scrie Bartolomé Bennassar. Dogmele şi morala pe care le apăra erau revendicate în alte ţări ale Occidentului creştin, unde nu a funcţionat Inchiziţia.”[2] Torquemada nu este, prin urmare, un rod al catolicismului: se prezintă ca produsul unei istorii naţionale.
În 1478, Isabela de Castilia şi Ferdinand de Aragon îi cer Papei puterea de a institui o jurisdicţie specială. Pusă sub tutela statului, funcţia acesteia ar fi fost să combată erezia, şi, în special, mişcarea criptoiudaicilor, evrei convertiţi care, păstrând în mod clandestin practicile iudaice, sunt socotiţi recăzuţi în erezie. La 1 noiembrie 1478, Papa Sixtus al IV-lea acordă acest drept, prin bula Exigit sincerae devotionis. Iată actul de naştere al Inchiziţiei spaniole.
Isabela este regina Castiliei din 1474. Ferdinand, soţul său, devine Rege al Aragonului în 1479. Castilia şi Aragonul îşi păstrează moneda şi limba (castiliana va domina), iar coroanele lor vor rămâne distincte până în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, uniunea personală dintre Isabela şi Ferdinand a pus bazele formării Spaniei. Regilor Catolici – titlu conferit de papa Alexandru al VI-lea – ţara le va datora întărirea Statului, pacea internă, supunerea nobilimii, un nou echilibru social. O operă decisivă, fără de care istoria ulterioară a Spaniei nu s-ar fi putut scrie.
Isabela se dovedea, în plus, foarte pioasă. În 1958, s-a deschis procesul beatificării ei. Acţiunea a fost suspendată de Vatican în 1991, pentru a domoli polemica stârnită în jurul actului de expulzare a evreilor din Spania, semnat de regină în 1492. Consiliul episcopal spaniol din 2002 a decis, totuşi, să reia demersurile pe lângă Sfântul Scaun, în vederea redeschiderii dosarului.
Paradox: Inchiziţia spaniolă a fost instituită într-un regat catolic, Castilia, unde prinsese rădăcini o tradiţie a coexistenţei religioase. Rege al Castiliei şi al Leon-ului, Alfons al VII-lea (1126-1157) îşi spunea „Împăratul celor trei religii”. În 1139, când intra în Toledo, ceremoniile festive au unit creştini, evrei şi musulmani. În 1147, când a recâştigat fortăreaţa de la Calatrava, la sud de Toledo, Alfons al VII-lea le-a încredinţat apărarea Templierilor şi guvernarea lui Rabi Juda, un evreu. În catedrala din Sevilia, epitaful mormântului lui Ferdinand al III-lea (1217-1252), rege canonizat, a fost scris în latină, castiliană, arabă şi ebraică. Mudejares, musulmanii care locuiau pe teritoriul creştin, erau liberi să-şi practice religia. Pe aceleaşi coordonate se plasa şi situaţia evreilor: „În Spania creştină”, subliniază Joseph Pérez, „sunt nu numai toleraţi; au o existenţă legală şi recunoscută.”[3]
Elită în sânul diasporei, evreii sunt numeroşi în Peninsula Iberică. Persecutaţi de vizigoţi în secolul al VII-lea, ei nu văd cu ochi răi invazia musulmană din 711. Deşi se supun, asemenea creştinilor, statutului de dhimmi, plătind un impozit special, constrânşi să poarte însemne distinctive, cultul lor este autorizat. Unii evrei ajung consilieri ai principilor musulmani. În vremea Califatului, comunitatea evreiască din Cordoba manifestă o puternică vitalitate intelectuală. Dar coabitarea nu este lipsită de umbre: în 1066, la Granada, comunitatea musulmană, puţin numeroasă, nemulţumită de bogăţia evreilor, dezlănţuie un masacru.
Totul se „răstoarnă” odată cu debarcarea, în două valuri, a sectelor berbere: almoravizii, în 1086, şi almohazii, în 1172. Evreii au de ales: convertirea la islamism sau moartea. Mulţi dintre ei se vor refugia în regatele creştine, Castilia şi Aragon. Datorită abilităţii lor financiare, suveranii îi încurajează. În secolele al XI-lea, al XII-lea şi al XIII-lea, comunităţile prosperă, drepturile lor fiind garantate prin carte (fueros). Evreii beneficiază de aceeaşi autoritate juridică de care au parte şi creştinii, pot deveni proprietari de pământ; plătesc un impozit special, însă îşi au propiile tribunale, rabini, locuri de cult şi şcoli. Regele Castiliei desemnează un mare rabin care vorbeşte în numele întregii comunităţi.
Conform surselor, cifrele variază între 100.000 în secolul al XII-lea şi 200.000 în secolul al XIV-lea. O minoritate vizibilă: închegată economic şi foarte organizată, se concentrează în anumite regiuni. Ţărani, meşteşugari, negustori, medici, evreii sunt şi intermediari sau cămătari. În cadrul administraţiei regale ocupă funcţiile de trezorieri sau încasatori de dări. Aceste ultime ocupaţii desemnează cauza lipsei lor de popularitate, care creşte de-a lungul timpului.
Cu toate că suveranii îi protejează pe evrei, antiiudaismul religios ia proporţii. Pentru oamenii de rând, el se hrăneşte cu false acuzaţii de crime rituale sau de profanări ale eucharistiei. „Această intransigenţă nu este, totuşi, apanajul creştinilor”, după cum arată Fernand Braudel. Un istoric atat de favorabil evreilor, ca Lucio Azevedo, poate susţine o exagerare, anume că intoleranţa iudaică, la începutul secolului al XVI-lea, a fost ‹‹cu siguranţă mai mare decât cea a creştinilor››. Dar, în sfârşit, această intoleranţă este „evidentă.”[4] Esther Benbassa şi Jean-Christophe Attias menţionează o literatură de apărare a iudaismului împotriva creştinismului, o „literatură puternic anticreştină”.[5] Spania se înfăţişează ca o ţară complexă: în momentul în care antiiudaismul cunoaşte progrese, conducătorul ordinului de Santiago pune să se traducă în castiliană un tratat de înţelepciune rabinică, iar conducătorul ordinului de Calatrava însărcinează un erudit evreu să traducă Vechiul Testament.
Ordinele călugărilor cerşetori întreprind campanii de convertire. În 1263, la Barcelona, o controversă publică opune câţiva rabini superiorului franciscanilor. Demersul este paşnic, pentru moment. În 1293, Cortes-ul Castiliei ia măsuri restrictive împotriva privilegiilor comunităţilor evreieşti. Regele îşi exercită, în continuare, rolul de proctector: în 1351, Pedro I de Castilia confirmă legislaţia care garantează drepturile evreilor. Totuşi, în 1391, un val de răzmeriţe zguduie Sevilla, Cordoba, Toledo, Madrid, Burgos, Barcelona şi Valencia. De fiecare dată, evreii sunt ţapii ispăşitori. „Dincolo de propaganda religioasă şi de ura rasială”, remarcă Joseph Pérez, „dificultăţile economice sunt cele care explică violenţa populară îndreptată împotriva evreilor.”[6]
Numeroşii evrei se convertesc de-a lungul celor douăzeci de ani care urmează evenimentelor sângeroase din 1391. Poate doar jumătate… Pentru a-i distinge de „vechii creştini”, sunt numiţi conversos. Rabinul Solomon Halevi se creştinează, cu întreaga familie, în 1391; căţiva ani mai târziu, sub numele de Pablo de Santa Maria, îl regăsim ca episcop la Burgos. În 1414, cu ocazia controversei de la Tortosa, treisprezece rabini din paisprezece – care au participat la acea dispută teologică, urmaţi de mii de coreligonari, se convertesc, de bună voie, la creştinism. În acelaşi timp, măsurile discriminatorii – obligaţia de a trăi în cartiere separate, portul unor veşminte distinctive, interdicţii profesionale – îi împing la convertire.
Începând din 1420, situaţia se destinde. Sub conducerea lui Abraham Benveniste, mare rabin numit de rege, evreii obţin ridicarea interdicţiilor care îi apasă. În treizeci de ani recâştigă terenul pierdut. Cât despre „noii creştini”, conversos, aceştia încep o ascensiune socială spectaculoasă. Sunt personaje influente în oraşele unde locuiesc, ocupîndu-se de finanţe, încasarea dărilor, medicină, administraţie. Treptat, familiile de conversos se integrează în Biserică, în nobilime, în ordinele cavalereşti. Evreu după mamă, regele Ferdinand Catolicul va avea miniştri de origine evreiască, va fi înconjurat de episcopi sau preoţi de origine evreiască şi va fi slujit de funcţionari de origine iudaică.
„Poporul” nu se lasă intimidat. Le reproşează acestor conversos faptul că sunt puternici, aroganţi şi că au acaparat poziţiile cele mai bune. La Toledo şi Ciudad Real, în 1449, se proclamă statutul „purităţii sângelui”: acesta rezervă vechilor creştini funcţiile publice. Léon Poliakov, istoric al antisemitismului, subliniază că această idee vine dinspre opinia publică şi nu dinspre Regii Catolici sau Biserică[7]. Teologii spanioli şi, apoi, Papa Nicolae al V-lea, intervin pentru a condamna principiul: toţi botezaţii fac parte din aceeaşi Biserică, explică ei, iar distincţia între creştinii vechi şi evreii convertiţi nu este legitimă. Noi revolte vor izbucni la Toledo, în 1467, la Cordoba şi la Jaén, în 1473, la Segovia, în 1474. Gloata, condusă de demagogi, se leagă fără disociere atât de evrei, cât şi de conversos.
Coeziunea socială este periclitată ca urmare a neputinţei puterii regale şi a aristocraţiei de a împiedica aceste tulburări. Vechii creştini îi bănuiesc, pe bună dreptate, pe anumiţi conversos de criptoiudaism: într-adevăr, aceştia se conformează public obligaţiilor catolice, cultivînd, în acelaşi timp şi în intimitate, ritualuri iudaice. Dar iudeii îi dispreţuiesc pe convertiţi, iar noii creştini sincer convertiţi le poartă rachiună evreilor. Cine s-a convertit sincer şi cine a făcut-o pentru a evita persecuţia? Pare o taină a sufletului. Şi ce se întâmplă cu aceste distincţii la a doua sau a treia generaţie? Dubla afiliere, pentru cei care o trăiesc, reprezintă o dramă lăuntrică. Pentru religia medievală, care-i sorteşte pe oamenii recăzuţi în erezie la cele mai rele pedepse, este vorba de o crimă socială. În inima adevăratei eporii se află logica teribilă a Inchiziţiei spaniole.
[1] Le Monde, 12 mai 1992.
[2] Bartolomé Bennassar, L’Inquisition espagnole, Hachette, 2001.
[3] Joseph Pérez, Isabelle et Ferdinand, Rois Catholiques d’Espagne, Fayard, 1988.
[4] Fernand Braudel, La Méditerranée el le monde méditerranéen à l’époque de Philippe II, Armand Colin, 1990.
[5] Esther Benbassa şi Jean-Christophe Attias, Les Juifs ont-ils un avenir?, Lattès, 2001.
[6] Joseph Pérez, op. cit.
[7] Léon Poliakov, Histoire de l’antisémitisme, Seuil, 1991.
fragment al unei viitoare cărți
Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii
