Am auzit şi am citit unele lucruri despre proverbe (I)
Publicat de nicolaetomescu, 6 august 2016, 07:24
Inclusiv că ar reprezenta „primul cod de legi nescrise” (George Muntean[1])… În ceea ce mă priveşte, nu voi polemiza cu ideile răposatului. Dar cred că unitatea unei culturi este altceva decât armonia dintre cei care se implică în actul cultural; nu ţine de relaţiile personale, ci de modul de a vedea şi simţi lumea.
Cât se poate de firesc, orice cercetare îşi propune delimitarea obiectului, definirea unui corpus de fapte, definirea unei categorii de trăsături distinctive. În folcloristică, spre exemplu (cel mai sugestiv), demersul s-a dovedit întotdeauna dificil. Potrivit paremiologului american Archer Taylor, nu există o accepţiune unitară a cuvântului proverb, „(…) nici o definiţie nu ne va permite să identificăm în mod sigur o propoziţie ca proverbială”[2]. Din perspectiva multor interesaţi în domeniu, proverbul[3] reprezintă o categorie de cultură orală care a cunoscut, de timpuriu, înregistrarea scrisă şi, prin aceasta, interferenţe masive cu expresii de tip similar aparţinând stilului cărturăresc. Pornind de la examinarea colecţiilor publicate (oricât de defectuoase ar fi unele dintre ele[4] dar şi de la investigarea altor texte folclorice şi a unor culegeri de texte dialectale, se poate aprecia că există un număr important de expresii sau enunţuri preelaborate, care au valoare de circulaţie în mediile folclorice, că aparţin, pe cale de consecinţă, acestor medii (indiferent de originea lor)[5], că există o deprindere de a le utiliza şi că îndeplinesc funcţii specifice în actele de comunicare umană. De regulă, trăsăturile caracteristice prin care sunt definite categoriile folclorice pot fi raportate şi la estimarea particularităţilor limbajului proverbial din colectivităţile tradiţionale. Elementele acestui limbaj, în speţă proverbele, poartă amprenta caracterului colectiv[6]; ele sunt sau devin, drept consecinţă, anonime (odată intrate în circuitul folcloric, chiar şi expresiile „de autor”, spre exemplu citatele literare, îşi pierd paternitatea în mediile care le vehiculează); stau sub semnul oralităţii, scurtimea facilitând nu numai memorizarea lor, dar şi circulaţia cu o viteză uimitoare de la un individ la altul, de la o zonă la alta şi de la un popor la altul; se supun jocului specific dintre tradiţie şi inovaţie, cu predominarea autoritară a tradiţiei; au drept caracteristică aşa-numita creaţie prin variante[7].
În definiţiile mai vechi, accentul cade pe caracterul filosofic al proverbelor, pe calitatea lor de a exprima „fructul experienţelor popoarelor” (fiind implicată, în această formulare, şi ideea unui limbaj juridic primar, cu rol de reglementare a relaţiilor în interiorul unei unităţi sociale). Prin astfel de definiţii, proverbele sunt raportate la conceptele de raţiune şi normă, implicit la două tipuri distincte de limbaj care funcţionează extensiv în afara lor şi indiferent de ele. Unul, pe care l-am putea denumi limbaj filosofic empiric (sau al cunoaşterii empirice), derivă din considerarea proverbelor ca gen de filosofie populară; al doilea este limbajul normativ, în sensul dreptului cutumiar. Opoziţia dintre cele două limbaje, nu numai la nivelul culturii orale, este echivalentă cu opoziţia dintre aserţiuni şi propoziţiile imperative; acestea din urmă, conform lui G. Frege, „nu au valoare de adevăr, ci de poruncă, de rugăminte”[8]. Adevărat, în cultura populară sfera de acţiune a acestor limbaje este mai largă în raport cu sfera limbajului paremiologic; o confirmă, pentru limbajul cunoaşterii empirice, legendele etiologice, enunţurile care exprimă cunoştinţe legate de activităţile tradiţionale ale omului, enunţurile care consemnează „credinţe magice sau superstiţioase”[9], iar pentru limbajul normativ, interdicţiile din basme, prescripţiile rituale sau magice, precum şi enunţurile concluzive ale unor snoave sau basme despre animale[10].
Altruism, generozitate – egoism, egolatrie, meschinărie, logic – ilogic, absurd, paradoxuri, contradicţii, contrarii, perplexitate, personalitate, atitudine, puterea banului, manipulare în afaceri, soarta, destin, fatalitate, predestinare – întâmplare, liber arbitru, tact, maniere, diplomaţie, voinţă – pasivitate, blazare… Toate acestea sunt analizate, mai nou, în cartea Psihologia omului în proverbe[11]. Desigur, cercetarea nu este realitate, ci reprezentare. Condiţia ei este aceea a imaginii. Nu însă asupra acestei constatări se manifestă dezacordul. Dezacordul meu priveşte conceptul însuşi de „imagine-proverb”; obişnuiţi să credem că, printr-o elaborare „corectă”, reflectă fidel un segment de realitate, îl tranformăm în „cuvinte pilduitoare”[12]. Aşa să fie oare? Ne-am amintit: „Cuvintele frumoase sunt ca un fagure de miere, dulceaţă pentru suflet şi tămăduire pentru oase” – Înţeleptul Solomon în Pildele sale (16, 24), inclusiv de faptul că Anton Adămuţ consideră proverbele ca fiind „rezultatul unei experienţe recesive” care „nu trebuie asociată înţelepciunii”…
Conceptele de înţelepciune şi cunoaştere sunt reluate frecvent în definirea proverbelor (uneori, în opoziţie cu alte perspective din care păreau abordate). După J. Paulhan, proverbul este, în toate limbile, o frază plină de înţelepciune, care invită la adeziune; autorul consideră că, în cazul proverbelor, nu fraza în sine (deci nu nivelul lingvistic) reţine atenţia, ci subiectul: fabula, moralitatea, legea naturii. Din cauza amintită, s-a căutat în proverbele unui popor suma cunoştinţelor lui şi „son systeme du monde”, limbajul neavând alt rol decât acela de a exprima, în detaliu, acest sistem şi aplicaţiile lui[13]. Conceptul de înţelepciune va fi revalorizat, în evoluţia intuitivă a unor demersuri, la nivel superior celor de raţiune şi normă, subordonându-le într-o relaţie sincretică sau detaşându-le de ele. Lucian Blaga are sentimentul că: „În proverb se rosteşte înţelepciunea omului care pătimeşte… Proverbul este înţelepciunea omului păţit, iar nu simplu a omului cu experienţă, care priveşte lumea ca spectator.”[14]
Interpretarea (excesiv?) critică ar privi „refuzul actului de trăire, în baza experienţei personale din care este eliminat dinamismul propriei acţiuni”. Ispita prin cuvânt oferă un argument dur pentru incapacitatea proverbului de a reînvia cu adevărat acţiunea: căţeluşa mea ridică ochii spre televizor, dar renunţă după scurta cercetare a simulacrului de viaţă derulat pe micul ecran; nu este dispusă să participe la un fapt pe care telespectatorii nu îl ştiu sau nu vor să îl ştie – ceea ce se vede nu este adevărat; atitudinea ei dovedeşte (cel puţin în raport cu gândirea umană) un deficit de inteligenţă – în timp ce oamenii sunt ajutaţi (inclusiv de proverbe) să aşeze punţi între lumi diferite şi să traducă realitatea în limbaj, iar limbajul în realitate, oare nu tot inteligenţa ne îndepărtează de realitatea efectivă, predispunându-ne la acceptarea compromisului în care limbajul sau imaginea se substituie lumii adevărate? Capacitatea tipic umană de auto-iluzionare explică, printre altele, uşurinţa manipulării. Vom cerceta o formă (extremă) a acesteia…
[1] Proverbe româneşti, Bucureşti, Minerva, 1984. Antologia de „proverbe româneşti” (tip dicţionar) presupune un efort de ordonare ştiinţifică, dar cea mai mare tentaţie a privit includerea fragmentelor de cântece de dor, de dragoste şi de jale, de balade şi de descântece, de ghicitori şi de vrăji, de poveşti, de snoave şi de anecdote, jocuri lingvistice, versuri culte, sentinţe, aforisme etc.
[2] A. Taylor, The Proverb, Hartbow-Pennsylvania, 1962, p. 3.
[3] S-a vorbit, doar în treacăt, despre structura proverbului şi a zicătorii. Proverbul este o structură bimembră, constând dintr-o constatare („cine se scoală de dimineaţă”) şi o concluzie-apreciere („departe ajunge”). Proverbul este un raţionament complet, având subiect şi predicat, zicătoarea este o concluzie-apreciere, un raţionament axiomatic („I-a cântat cucul”) dat fără constatarea expusă aparte. Zicătoarea este totul: şi constatarea şi concluzia date într-un membru şi nu în doi (mai concis). La fel, formele compozite – maxima, sentinţa, povaţa ş.a. au o structură complexă ca şi proverbul. Asemănarea se apropie, adesea, de zicătoare. Proverbele, zicătorile (zicalele) sentinţele, poveţele, maximele, oricare ar fi originile lor (populare sau culte, cărturăreşti) sunt specii moralizatoare-etice (în ultimă instanţă). De aici, pe prim-plan se plasează esenţele calitative spirituale (moral-etice) şi aprecierile date direct (mai rar), adesea figurativ exprimate poetic cu ajutorul unor figuri cum sunt alegoria, simbolul, comparaţia, metafora etc.
[4] În această categorie, menţionez – cu riscul de a fi prea aspru – Micul Dicţionar de proverbe orientale, Editura Pelendava, Bucureşti, 1998), colecţia numerotată şi intitulată Multum, non multa. Mircea Duduleanu-Pelendava propagă „rolul instructiv-educativ (…) şi cel care poate oferi, prin glasul înţelepţilor şi rodul unei îndelungate experienţe, mângâiere în zile de tristeţe, sfat în ore de îndoială şi plăcere în momente de veselie” (op. cit., p. VIII).
[5] Fiind acceptate şi supuse, din punct de vedere semantic, consensului colectiv.
[6] Bun colectiv este şi ca geneză colectiv, dar şi creaţie individuală care dobândeşte o largă circulaţie, implicit un consens mai larg sau mai restrâns. Într-o lucrare din 1986, Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice, Bucureşti, Editura Albatros, Gabriel Gheorghe susţine că „nu producţia (originea), în marea majoritate a cazurilor anonimă sau, extrem de rar, identificată, este esenţială, ci circulaţia (răspândirea proverbelor). Numai circulaţia poate justifica apartenenţa unui proverb la tezaurul lingvistic al unui popor (p. 21).
[7] Variantele sunt determinate nu numai de necesităţi de adaptare la un context concret, ci şi de opţiuni la nivel individual, de grup, zonal sau etnic, prezenţa lor fiind marcată, datorită acestui fapt, în colecţii sau antologii. Câteva detalii în sensul invocat la P. Ruxăndoiu, Proverbele ca gen folcloric…, pp. 184-186.
[8] Gottlob Frege, Sens şi semnificaţie, în Logică şi filosofie, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 66.
[9] Chiar dacă, judecate în afara sistemului, nu apar ca empirice.
[10] De altfel, multe enunţuri de felul celor anumerate mai sus sunt integrate în colecţiile paremiologice.
[11] Tiberiu Rudică şi Daniela Costea, Psihologia omului în proverbe, Editura Polirom, Iaşi 2004. S-a spus că lucrarea „îmbină reflecţia psihologului de profesie cu observaţia judicioasă şi experienţa de viaţă ale psihologului nativ – care este omul din popor”. Pe de o parte, „ne delecteaza luciditatea aprecierilor şi limbajul savuros în care creatorii anonimi au înţeles să-şi transpună ironia moralizatoare şi observaţia acidă a eticii sociale; pe de altă parte, interpretările originale şi incitante ale autorilor ne provoacă intelectual”. Tiberiu Rudică, în calitate de profesor universitar doctor la Catedra de Psihologie Medicală şi Psihopedagogie Specială – în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, a publicat: Eu şi celălalt. De la poziţia egocentrică la poziţia altruistă (1979), Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului (1981), Niveluri ale conduitei umane (1984), Maturizarea personalităţii (1990), Psihopedagogie (în colaborare, 1994), Psihologie şi literatură (1995), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice (1998, în colaborare), Psihologie şcolară, Aspecte psihologice în mituri, legende şi credinţe populare (2003), Psihologia omului în proverbe (2004). Daniela Costea, absolventă a Facultăţii de Psihologie, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, a fost masterand al Universităţii din Seattle (S.U.A.).
[12] În acest sens, cuvântul ar fi o energie care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte. Cuvintele urâte, se înţelege, au efect contrar… „Nu orice cuvânt este rodnic, ziditor. Există cuvinte goale, ca pleava, focuri de artificii, care dispun de o pronunţată sonoritate, fără a avea darul de a lumina şi trezi sufletul din întunecimea şi lâncezeala lui morală. Astfel, sunt cuvintele ipocrite, bombastice, jignitoare, înjositoare, rostite la mânie ş.a., care, în loc să zidească, otrăvesc sufletele şi nimicesc solidaritatea umană” – Pr. prof. I. Bunea, Cuvinte de învăţătură la duminici si sărbători, Sibiu, 1983, p. 152. Să nu uităm că Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt. Adică prin Fiul Său, Care este Cuvântul Cel dintru început (Ioan I, 1-2). Aşadar, Cuvântul este numele Lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, Dumnezeu-Însuşi. El „se numeşte Fiu, dar este şi Cuvânt al lui Dumnezeu şi de aceea cuvântul are rădăcini metafizice, adică nu-i doar o gălăgie arbitrară, prin care eu pot sa spun ceva şi voi puteţi să înţelegeţi gândirea mea. Cuvântul provine din energiile dumnezeieşti… Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine, însă, periculoasă, mortală, când este rău întrebuinţată… Dar, la modul pozitiv, cuvântul este o energie de comuniune, de împărtăşire. „Ca-n basme e-a cuvântului putere!” (Alexandru Vlahuţă, „Cuvântul”, în Scrieri alese, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962, vol. I., p. 184).
[13] Un punct de vedere diametral opus a fost formulat de George Coşbuc – Naşterea proverbiilor, în Despre limbă şi literatură, ESPLA,1960, p. 209: „Nu atât fondul, cât forma lor e cauza că proverbele sunt ceea ce sunt şi că trăiesc. Poporului îi place forma lor, şi numai prin formă pot ele să se întipărească în mintea mulţimii”.
[14] Lucian Blaga, Elanul Insulei, Cluj-Napoca, Dacia, 1977, p. 56. Este transparentă aluzia la cugetări (proverbe) de tipul „Cine nu păţeşte, nu se cuminţeşte”, în care păţania implică ideea de înţelepciune dobândită prin experienţa trăită activ (nu contemplativ), iar cuminţenia indică un comportament de autoreglare în raport cu o normă dedusă din „păţanie”.
fragment al unei viitoare cărți
Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii
