Am auzit și am citit unele lucruri despre proverbe (II)

Publicat de nicolaetomescu, 7 august 2016, 07:22

Prin manipulare comportamentală se înţelege influenţarea subiecţilor umani (indivizi, grupuri, mulţimi umane) în vederea realizării unor acţiuni în discordanţă cu propriile scopuri, fără ca subiecţii să conştientizeze discrepanţa dintre propriile scopuri şi scopurile îndepărtate ale celor care îi influenţează. Manipularea comportamentală reprezintă, aşadar, un tip de influenţă socială, şi anume o influenţă socială negativă, condamnabilă din punct de vedere etic, pentru că lezează demnitatea umană. Manipularea comportamentală se bazează pe conformare[1] şi pe supunere[2].

Din punct de vedere psihosociologic, între conformare şi supunere există anumite diferenţieri: mai întâi, în ceea ce priveşte status-ul sursei de influenţare şi cel al persoanei-ţintă (în cazul conformării, nu există diferenţă de status social; în cazul supunerii, sursa de influenţare urmăreşte să exercite un control asupra comportamentului persoanei-ţintă); în al treilea rând, diferenţa dintre conformare şi supunere apare în legătură cu similitudinea dintre comportamentul sursei şi comportamentul persoanei-ţintă: „în situaţiile de conformare, există o astfel de similitudine, în situaţiile de supunere, nu” (Levine şi Pavelchak, 1990, 25)[3]. Referitor la conformare, se impune a se face distincţia între conformare şi conformism – conformismul semnificând „lipsa conştiinţei critice, adeziunea depăşite” –, ca şi între acordul public (fr. soumission) – schimbarea comportamentului manifest – şi acordul privat (fr. acceptation) – schimbarea atitudinii latente.

Cercetările psihosociologice asupra conformării (începute, în anii ’50 din secolul al XX-lea, de Solomon Asch) au pus în evidenţă factorii care intervin în procesul uniformizării comportamentale, al conformării la norma de grup: caracteristicile persoanei expuse la presiunea de grup, caracteristicile grupului care exercită presiunea, relaţiile dintre individ şi grup. Studiile experimentale realizate de Solomon Asch, ca şi cele datorate lui Muzafer Sherif au fost prezentate şi comentate de noi (la un curs postuniversitar de Comunicare şi Relaţii Publice, disciplina Sociologia opiniei publice). Nu revenim asupra lor, dar ne exprimăm opinia că modelele experimentale, factorii conformării pot fi urmăriţi şi în studiul manipulării comportamentale.

Datorită particularităţilor de socializare, conformarea este mai accentuată la unele popoare în raport cu altele. Stenley Milgram constata că într-o sarcină de discriminare auditivă francezii sunt mai independenţi faţă de presiunea de grup decât norvegienii şi explica aceasta prin istoria şi tradiţiile democratice ale Franţei (Milgram, 1961). La rândul său, J.W. Berry evidenţia faptul că populaţia din Sierra Leone este mai sensibilă la norma de grup decât populaţia de eschimosi din Insulele Baffin. Psihosociologul american aprecia că modalitatea de asigurare a subzistenţei, vizând efortul comun sau individual, este responsabilă de gradul mai ridicat sau mai scăzut al conformării individului faţă de grup sau colectivitate (Berry, 1967).

Deşi cercetările psihosociologice asupra supunerii sunt mai puţin numeroase şi iniţiate recent – se consideră că primele investigaţii sistematice privind supunerea datează din anii ’70 ai secolului trecut, fiind datorate lui Stenley Milgram –, ele au relevat, de asemenea, rolul socializării în aplicarea tendinţei către supunere mai accentuată la unele popoare decât la altele. Astfel, Stenley Milgram a demonstrat experimental tendinţa populaţiei germane spre supunere (Milgram, 1974).

Ne punem însă întrebarea: sunt românii înclinaţi spre supunere? Am încercat să găsim un răspuns analizând, în primă instanță, proverbele, parimiile (gr. paroimia) românești. După cum aprecia George Muntean, proverbul reprezintă „o frază scurtă, de obicei ritmată şi rimată, prin care poporul, exprimând (cel mai adesea metaforic, concis şi sugestiv) rezultatul unei lungi experienţe de viaţă, pronunţă şi o concluzie, un îndemn, o învăţătură, o constatare asupra lumii, constatare ce are de regulă o accentuată nuanţă morală”. Reţinem (deşi nu ne însuşim): proverbele, „copii ai timpului şi experienţei” (C. de Mery), alcătuiesc un cod moral, un îndreptar comportamental, pe baza observaţiei îndelungate a realităţilor socio-umane concrete. Avem în vedere aşa-numitele „proverbe imperative”. Să urmărim ce experienţe socio-umane sunt condensate în parimiile româneşti referitoare la supunere sau, mai corect, la „complianţă comportamentală”. În ceea ce ne priveşte, preferăm şi termenul de „complianţă comportamentală” (compliance), lipsit de orice încărcătură afectivă, dar şi cele de „supunere”, „subordonare”, „ascultare” sau „obedienţă”, care au o conotaţie negativă.

În fizică, termenul de „complianţă” desemnează „mărimea care indică gradul de elasticitate a unui sistem mecanic”, iar în fiziologie complianţa pulmonară arată „variaţia volumului pulmonar, datorată schimbării de presiune”. Unii autori înţeleg prin complianţă „o schimbare în comportamentul deschis (public) după expunerea la opinia altora” (Hewstone şi colab., 1988), în timp ce alţii definesc supunerea (obedience) drept complianţă (compliance) în raport cu „autorităţile mai înalte într-o structură ierarhizată” (Schaefer, 1983, 542)[4]. Genevieve Paicheler apreciază complianţa ca un comportament servil, reprezentând „acceptarea publică a unui comportament sau a unui sistem de valori fără acordul privat cu acestea” (Paicheler, 1988, 137)[5]. Astfel înţeleasă, complianţa reprezintă un act de conformare, însă, într-o anumită măsură, şi o acţiune de rezistenţă faţă de influenţa exercitată.

„Ca unitate realizată, concretă”, susţine Cezar Tabarcea, „proverbul se înscrie (…) într-o structură etnică, antropologică ş.a.m.d.”[6] Iată care este „fructul experienţei poporului nostru”… Din 8177 de parimii incluse în Antologia de proverbe româneşti, cel puţin 60 se referă la complianţa comportamentală. „Acela este om care se pleacă vremii ca iarba vântului, când o pleacă la pământ.” Complianţa comportamentală apare, aşadar, ca o virtute. La fel, răbdarea. Despre acestea se spune: „Răbdarea-i mântuire”, „Răbdarea-i din rai” sau „Răbdarea e cea mai bună doctorie”, „Cu răbdarea o duci departe” ş.a. Într-un registru mai puţin orientat spre valorizarea pozitivă a supunerii şi răbdării, „din vechime” poporul nostru a dat expresie aforistică situaţiilor de viaţă: „Apele cele mari înghit pe cele mici”, „Cei mari pe cei mici picerele şi le şterg”, „Las’ că-i bine, cu toate că-i rău” ş.a.m.d. Ce se întâmplă dacă nu eşti obedient, supus, ascultător, dacă dai dovadă de noncomplianţă comportamentală? La modul general, poporul spune: „Ascultarea e viaţă, neascultarea e moarte” pentru că – se ştie, nu de ieri de azi – „Capul plecat sabia nu-l taie”. Particularizând această idee, în multe proverbe se precizează: „Cine cutează să spună adevărul/Poate lesne umbla bătut ca mărul”, „Adevărul umblă cu capul spart”. La fel şi dreptatea. Iar „Cine spune dreptul loc nu-şi mai găseşte”. Dacă însă eşti supus, obedient, necazurile te ocolesc. „Cine-şi păzeşte limba îşi păzeşte capul” sau „Dacă tac şi le dau pace/Şapte sate n-au ce-mi face”. De aici „înţelepciunea”: „Tac mă cheamă”! Proverbele imperative ale românilor impun: „Calcă-ţi inima şi taci”, „Când treci ţara orbilor, închide şi tu un ochi”, „Leagă calul unde zice stăpânul, măcar lupul să-l mănânce”, „Trebuie să dai câteodată o lumânare şi dracului”. La limită se spune: „Vremea când te sileşte, zbiară şi tu ca măgarii!” Se pare că „trestia gânditoare” a lui Blaise Pascal devine, la români, o „trestie care se pleacă”. Altfel, cum să interpretezi imperativul: „Îndoaie-te ca trestia şi vântul nu te va rupe”?!?

Este, aşadar, „poporul român” înclinat spre complianţă comportamentală? Frecvenţa proverbelor româneşti care elogiază, acceptă şi chiar îndeamnă la complianţă comporta­menta­lă pare a îndreptăţi un răspuns afirmativ la întrebare. Evident, complianţa comportamentală are anumite limite. Există, se pare, „capătul răbdării”, în context intern şi internaţional prielnic… „Rezistenţa” multor români faţă de regimul comunist totalitar s-a manifestat prin acordul public şi dezacordul privat: deci, submisivitate şi nonacceptare; disidenţa s-a manifestat prin nonacceptarea şi nesupunerea la dogmele comuniste şi faţă de puterea dictatorială. Coroborând rezultatele analizei proverbelor româneşti – pe care le-am prezentat – cu datele istoriei, cu experienţa deceniilor de colectivizare a modului de subzistenţă şi cu împovărătorul cult al personalităţii, ne putem explica tendinţa spre complianţă a românilor; în acest sens, s-au pronunţat şi subiecţii (cuprinşi într-o anchetă desfăşurată cu mijloace relativ ştiinţifice, 2004) care apreciau că „răbdarea constituie una din calităţile româneşti”…

Analiza parimiilor ar trebui adâncită, luându-se în considerare şi proverbele care îndeamnă la noncomplianţă comportamentală. De asemenea, ar fi de mare folos o analiză comparativă a proverbelor româneşti cu ale altor popoare – pentru a vedea dacă tema supunerii apare mai frecvent în parimiile noastre. Deşi nu prin comparaţie se vindecă degringolada morală, etică şi comportamentală…

[1] Latinescul conformitas – modificarea poziţiei unei persoane în direcţia poziţiei grupului.

[2] În franceză: obeissance – modificarea comportamentului unei persoane, ca urmare a ordinului dat de o autoritate legitimă.

[3] Levine, John M. şi Pavelchack, Mark A. (1990), Conformite et obeissance, în Serge Moscovici (ed.), Psychologie sociale, Paris: P.U.F.

[4] Schaefer, Richard T. (1983), Sociology, New York: McGraw-Hill Book.

[5] Paicheler, Genevieve (1988), The Psychology of Social Influence, Cambridge: Cambridge University Press.

[6] Cezar Tabarcea, Poetica proverbului, Bucureşti, Minerva, 1982, p. 34.

Bibliografie:

Botezatu, Grigore, Haucu, Andrei, Dicţionar de proverbe şi zicători româneşti, Editura Litera, 2001.

Frege, Gottlob, Sens şi semnificaţie, în Logică şi filosofie, Bucureşti, Editura Politică, 1966.

Gheorghe, Gabriel, Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice, Bucureşti, Editura Albatros, 1986.

Levine, John M. şi Pavelchack, Mark A. (1990), Conformite et obeissance, în Serge Moscovici (ed.), Psychologie sociale, Paris: P.U.F.

Muntean, George, Proverbe româneşti, Bucureşti, Minerva, 1984.

Paicheler, Genevieve (1988), The Psychology of Social Influence, Cambridge: Cambridge University Press.

Rudică, Tiberiu, Costea, Daniela, Psihologia omului în proverbe, Editura Polirom, Iaşi (2004).

Schaefer, Richard T. (1983), Sociology, New York: McGraw-Hill Book.

Tabarcea, Cezar, Poetica proverbului, Bucureşti, Minerva, 1982.

Taylor, Archer, The Proverb, Hartbow-Pennsylvania, 1962.

*

O parabolă talmudică arată caracterul paradoxal al modului în care îl percepem pe celălalt. Se spune că doi oameni au coborât, pe horn, într-o casă. Unul s-a murdărit pe faţă de funingine, celălalt nu. Văzînd faţa celui curat, al doilea, incapabil să-şi închipuie că ar putea fi murdar, nu şi-a spălat faţa înegrită. În schimb, cel curat (primind şocul vizual al feţei murdare) a început să creadă despre sine că nu este în regulă, spălîndu-şi faţa.

*

Proverbe evreiești

• Dragostea și ura depășesc toate limitele.
• Cine n-are copil, n-are lumină în ochi.
• La cununie ești condus la altar, la rugăciune te duci singur.
• Erou este cel care își învinge pasiunile.
• Prostănacul dacă ascultă, învaţă mai mult ca deşteptul care vorbeşte.
• Pe tron și prostul este împărat.
• Nevoia nu respectă legea.
• Voința de a uita prelungește exilul, secretul alinării dorului sunt amintirile; Secretul mângâierii este amintirea.
• Trei lucruri nu sunt bune în exces: drojdia, sarea și refuzul.
• O carte fără prefață este ca un corp fără suflet.
• Unul slab trăiește mai mult ca zece grași.
• Inima este un lacăt, care însă nu poate fi deschis cu un șperaclu.
• Pomul tânăr se îndoaie, cel bătrân se frânge.
• Omul trebuie să existe ca vietate, măcar din curiozitate.
• Tăcerea înseamnă înțelepciune, dar să taci tot timpul nu e înțelept.
• Nu poți lua două piei de pe un bou.
• Ce-mi folosește înțelepciunea, când domnește prostia?
• Când înțeleleptul devine furios, înțelepciunea e de prisos; Prostănacul dacă ascultă, învață mai mult ca deșteptul care vorbește.
• Dacă vrei să pierzi un prieten, atunci dă-i bani împrumut.
• Zece justificări sunt mai puțin convingătoare ca una singură; Cine se scuză, se acuză.
• Din două posibilități de alegere, alege-o pe a treia.
• O faptă valorează mai mult ca zece suspine.
• Hoțului îi arde căciula; Se simte cu musca pe căciulă.
• Dacă ai salvat viața unui om, ai salvat lumea.
• Dacă nu putem face ce vrem, atunci facem ce putem.
• Dacă nu vrei să faci ceva, este o scuză la fel de bună ca și cealaltă variantă.
• De la bucurie la bucurie sunt numai câțiva pași, de la nenorocire la nenorocire mai multe poște.
• Dacă nu poți ajuta un prieten cu bani, atunci ajută-l cu un suspin.
• Greutatea și nu numărul cuvintelor valorează.
• La ce-ți folosește un pocal de argint dacă este plin cu lacrimi?
• Cu bani nu se poate trăi așa de rău ca fără bani.
• Acoperământul mortului nu are buzunare: Pe lumea cealaltă nu iei nimic cu tine.
• Dacă o cetate se dărâmă devine ruină, pe când o movilă de gunoi rămâne gunoi.
• Adevărul pe jumătate este o minciună întreagă.
• Nu există mamă rea sau moarte bună.
• Dacă o prostie reușește, rămâne mai departe prostie.
• Dacă ți-ai spus rugăciunea, nu te doare capul dar nu devii sătul.
• Cine se scoală de dimineață își îngăduie să doarmă la prânz.
• Vizita unui prieten este asemănătoare ploii: îl rugăm să vină și-l blestemăm dacă rămâne mult.
• Unui om este mult mai ușor să-i dezvolți calitățile decât să-i înlături defectele.
• Tot ce se întamplă odată, poate să nu se mai întâmple încă o dată. Dar tot ce se întâmplă de două ori, se va întâmpla, cu siguranță, și a treia oară.

fragment al unei viitoare cărți

Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii