Evreii din România 1919-1938. De la emancipare la marginalizare (I)

Publicat de nicolaetomescu, 11 august 2016, 08:06

Chiar dacă pot constitui subiectul unor dispute, chiar dacă nu va fi stabilit acordul (perfect) între scenă, situaţii, personaje, conţinut raţional al dezbaterii, chestiunile la care vom face referire sunt de mare însemnătate…

„Cea dintâi sinteză în limba franceză consacrată evreilor din România Mare”[1] provine dintr-un manuscris a cărui substanţă devenea obiectul unei teze de doctorat – L’Evolution de statut juridique et politique des Juifs de Roumanie (1913-1938)[2]. Introducerea (atipică) i-a permis lui Carol Iancu să insiste asupra celor mai importante aspecte abordate în L’Emancipation  des Juifs de Roumanie (1913-1919). De l’inégalité civique aux droits de minorité: l’originalité d’un combat à partir des guerres balkaniques et jusqu’à la Conférence de paix de Paris: condiţia ultimei mari comunităţi evreieşti din Europa, lipsită, potrivit autorului, de plenitudinea drepturilor civice şi politice. Un fel de schiţă preliminară ne îngăduie să urmărim destinul evreilor; cercetarea începuse cu anul 1913, accentul fiind pus pe „dimensiunea internaţională a problemei evreieşti din România”, „importanţa participării evreilor la luptele purtate pentru ţara lor”, „studierea problemei evreo-române, înaintea Conferinţei de Pace”[3], deşi Carol Iancu reaminteşte, totodată, despre „emanciparea(…) cerută prin Tratatul de la Berlin (1878)”, despre „antisemitismul de stat sistematic, interzicând evreilor accesul la magistratură, învăţământ, administraţie”[4]. Dincolo de (sau în legătură cu) reflexul natural, datorat originii româneşti şi religiei evreieşti, pentru cercetarea încercărilor prin care i-au trecut coreligionarii săi, Carol Iancu prelungeşte investigaţia la anul 1919 – „la ceasul păcii generale, pacea dreptului”, atunci când „emanciparea părea în sfârşit dobândită; justiţia a triumfat asupra prejudecăţilor ancestrale. Guvernele epocii au cedat în faţa acţiunii liderilor evrei şi a presiunii internaţionale”[5]. Prin comparaţia cu problema evreo-polonă, Carol Iancu susţine una din cele mai îndrăzneţe teze: tratatele minorităţilor, apărînd drepturile minorităţilor, au fost o „invenţie evreiască”. Evreii români s-au aflat în faţa posibilităţii de a-şi vedea recunoscute drepturile de cetăţean şi drepturile de minoritate. Potrivit lui Carol Iancu, acesta nu a constituit cel mai neînsemnat paradox al „problemei evreo-române”[6]. Sub presiunea discuţiilor purtate în capitala Franţei, „temându-se că va trebui să acorde comunităţii evreieşti” nu numai emanciparea, ci şi avantajele statutului minorităţii („cazul evreilor polonezi, care au dobândit garanţii referitoare la învăţământ, la limbă şi la non-violarea zilei de şabat”)[7], guvernul român, după ce luase iniţiativa unui al doilea decret-lege (13 ianuarie 1919) / primul fiind datat 29 decembrie 1918, în progres faţă de legea Marghiloman[8] / a produs un al treilea act (22 mai 1919)[9]. La Conferinţa de Pace de la Paris, reprezentanţii României semnau Tratatul minorităţilor (9 decembrie 1919), Consiliul Suprem introducînd, în locul „articolelor evreieşti” (contestate de partea noastră)[10] un nou articol 7; guvernul român se angaja „să recunoască evreilor ce locuiesc în toate teritoriile României şi neputîndu-se prevala de orice altă naţionalitate, calitatea de supuşi români cu drepturi depline şi fără nici o formalitate”. Acest articol „reglementa explicit nu doar statutul evreilor indigeni din Regat (Vechiul Regat), în sfârşit recunoscuţi ca cetăţeni români ci şi al tuturor evreilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, ale căror drepturi de cetăţenie fuseseră deja garantate, ca şi pentru ceilalţi locuitori, în actele de unire ale celor trei provincii cu România” (…)„a fost impusă emanciparea evreilor români prin voinţa puterilor, mai ales a Franţei, stimulate la rândul lor de organizaţiile evreieşti occidentale”[11].

Acesta este obiectivul pe care Carol Iancu şi-l asumă în Evreii din România 1919-1938. De la emancipare la marginalizare: studierea evoluţiei statutului juridic şi politic al evreilor din România, după obţinerea emancipării (1919) până la punerea lui în discuţie de către guvernul Goga-Cuza (1938). Cum au fost aplicate deciziile Conferinţei de Pace? Se poate vorbi de o concretizare a emancipării evreilor din România? Prin intermediul căror acte legislative era determinată noua condiţie a evreului, a comunităţilor şi instituţiilor şcolare? Care a fost statutul cultului israelit în raport cu religia ortodoxă?

[1] Cf. autorului însuşi… Vezi Carol Iancu, Evreii din România 1919-1938. De la emancipare la marginalizare, Bucureşti, Editura Hasefer, 2000 (cu prefaţă de Pierre Guiral şi postfaţă de Gérard Nahon, traducere de Ţicu Goldstein), p. 9.

[2] Două volume, revăzute, îmbogăţite, extrase din amintita teză de doctorat, apăruseră la Montpellier şi Tel Aviv: Carol Iancu, L’Emancipation  des Juifs de Roumanie (1913-1919). De l’inégalité civique aux droits de minorité: l’originalité d’un combat à partir des guerres balkaniques et jusqu’à la Conférence de paix de Paris (Montpellier, C.R.J.H., 1992 (Préface de Charles-Olivier Carbonell), 350 pages (în limba română, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998) şi Le combat international pour l’émancipation des Juifs de Roumanie. Documents et témoignages, Volume I (1913-1919), Universitatea din Tel Aviv, 1994, 320 p. Al treilea volum, nimic altceva decât cartea recenzată, era publicat în Collection de la la Revue des Etudes Juives, prin grija profesorilor francezi Gérard Nahon şi Charles Touati, sub imperiul metodelor de cercetare din cadrul unui seminar al Centrului de studii şi gândirii politice contemporane din Aix-en-Provence (Pierre Guiral şi Emile Temime). Ultimii doi l-au învăţat pe Carol Iancu să abordeze, sub un unghi ştiinţific, locul preponderent al indivizilor şi minorităţilor (acţionînd în evoluţia statului modern), forţa sentimentului naţional şi influenţa ideologiilor asupra societăţilor europene în momente de criză (generatoare de mutaţii).

[3] Carol Iancu, Evreii din România 1919-1938. De la emancipare la marginalizare, Bucureşti, Editura Hasefer, 2000 (cu prefaţă de Pierre Guiral şi postfaţă de Gérard Nahon, traducere de Ţicu Goldstein), pp. 14-17.

[4] Ibidem, p. 14. În octombrie 1994, porneam (cum pornesc şi astăzi) de la convingerea că dialogul reprezintă modelul oricărei comunicări elevate. O condiţie a dialogului este să ştii să asculţi, după ce ai formulat întrebarea: A existat antisemitism în România şi, fără să confundăm planurile, fără să îngheţăm trecutul (să plasăm prezentul în lumina trecutului), există antisemitism în România?

„Întrebarea dumneavoastră este una crucială”, a răspuns Carol Iancu. „Într‑adevăr, relaţiile dintre evrei şi români, în România, nu încep astăzi; noi avem câteva veacuri de bună convieţuire, dar în acelaşi timp au fost fără îndoială anumite tensiuni. Suntem în faţa unui paradox. Poporul român este unul tolerant, blând, ţările româneşti au primit evreii atunci când aceştia din urmă s‑au trezit expulzaţi din Spania. Evreii sefarzi au ajuns pe meleagurile româneşti, venind prin Turcia; alţii au jucat după aceea un rol important în România (mă refer la evreii veniţi din Galiţia sau Rusia vecină). Din păcate, s‑a ivit în secolul al XIX‑lea o problemă evreiască. Originea ei este una juridică. În 1866 s‑a votat prima Constituţie a României; normal ar fi fost să se acorde drepturi egale şi evreilor. Din mai multe motive, s‑a votat un articol bizar (articolul VII) în care se afirmă că toţi oamenii de rit creştin pot fi recunoscuţi drept cetăţeni români. Nu se rezolva nici problema evreilor; ei nici nu erau consideraţi români, deci au rămas mai departe doar cu originea lor evreiască. Singura soluţie o reprezenta convertirea. În acest fel, din punct de vedere juridico‑statal, evreii au fost marginalizaţi, deşi contribuiseră la dezvoltarea ţării.

A existat antisemitism, dar să nu uităm că a existat şi filosemitism, manifestat nu doar personal; mulţi intelectuali români au luat atitudine fermă în favoarea emancipării evreilor din România. Pe de altă parte, au fost şi atitudini ostile. Cum explic eu antisemitismul? În măsura în care se naşte în secolul al XIX‑lea România modernă (după secole de suferinţă), în acelaşi moment putem vorbi de o comunitate evreiască importantă, concentrată mai ales în nordul Moldovei. Noua burghezie de coloratură creştină vedea în evrei adevăraţi rivali. Eu cred că prima cauză a antisemitismului a fost una economică. Mai cred că era şi o anumită teamă de integrare din partea evreilor. Cum de asemenea, au existat abuzuri din partea unor arendaşi evrei.

Fără îndoială, între cele două războaie mondiale problema se schimbă, în sensul că în România Mare exista o problemă a minorităţilor. Atunci, evreii din Transilvania erau percepuţi ca apărători ai iredentismului maghiar, din cauză că ei dezvoltau o cultură maghiară, vorbeau limba maghiară. Unii evrei din Basarabia simpatizau bolşevismul. Dar nu putem spune că toţi evreii din Transilvania erau filomaghiari sau toţi evreii din Basarabia erau bolşevici. Astăzi, în condiţiile în care se află România, intelectualii au datoria de a nu lăsa ca anumite elemente extremiste să facă multă gălăgie, hrănindu‑se din extremismul unor evrei. Câteodată, se afirmă în Occident: Vedeţi ce se petrece în România?, dar eu nu cred că această ţară poate să exagereze, nu cred în antisemitismul românesc. România înseamnă o civilizaţie largă. Aici toleranţa există cu adevărat!” (Interviu N.Tomescu-Carol Iancu, difuzat la Radio Iaşi, în octombrie 1994 şi în reluare)…

[5] Carol Iancu, op. cit., p. 7 („Prefaţa” semnată de Pierre Guiral).

[6] Conceptul de drepturi ale minorităţilor a fost consecinţa „politicii evreieşti” a Comitetului Delegaţiilor evreieşti, sub influenţa conducătorilor săi sionişti – Ibidem, p. 17.

[7] Idem.

[8] Legea cu privire la naturalizarea străinilor născuţi în ţară sau Legea Marghiloman. Regulamentul Legii din 27 august 1918 nu insistase asupra unei emancipări colective, ci a instaurat un sistem care prevedea accesul, la cetăţenia română, al câtorva categorii de evrei autohtoni, pe baza unor proceduri complicate şi oneroase (de altfel, doar câteva zeci de persoane au dobândit drepturi civice). Legea Marghiloman a fost abolită la 6 noiembrie 1918.

[9] Naturalizare bazată pe principiul unei declaraţii de voinţă din partea celor interesaţi, nu pe cel al emancipării colective.

[10] Carol Iancu recunoaşte faptul că, „în pofida opoziţiei faţă de Tratatul minorităţilor din 1919, guvernul român (…) şi-a reînnoit angajamentul de a acorda tuturor locuitorilor ţării nu numai protecţie deplină, fără deosebire de origine, de naţionalitate, de limbă, de rasă sau de religie, ci şi de a garanta minorităţilor drepturi particulare.” – op. cit., p. 32; pe lângă o serie de măsuri juridice privind naturalizarea evreilor şi recunoaşterea cetăţeniei române pentru locuitorii noilor provincii, autorităţile de la Bucureşti creaseră Secretariatul de Stat pentru Afacerile Minorităţilor Etnice (1921-1938), obiectivul principal al acestuia din urmă reprezentându-l soluţionarea problemelor proprii diferitelor şi numeroaselor minorităţi…

[11] Ibidem, p. 18.

fragment al unei viitoare cărți

Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii