Evreii din România 1919-1938. De la emancipare la marginalizare (III)

Publicat de nicolaetomescu, 11 august 2016, 08:07

„A studia astăzi istoria evreilor înseamnă a studia istoria României. Să nu uităm că evreii au dat un număr important de intelectuali, de scriitori, pictori, economişti. Nu trebuie să‑i uităm pe meşteşugarii evrei, pe toţi cei care au contribuit la clădirea acestei ţări. Cred că istoricii din România au tot interesul să caute în arhive şi să publice documente pentru a avea o istorie exhaustivă; o istorie globală (ceea ce noi vedem în Occident, o istorie politică, o istorie în sens modern)”[1]. Asta se doreşte a fi volumul Evreii din România 1919-1938. De la emancipare la marginalizare; în recenzie[2], dincolo de faptul că am acordat un spaţiu privilegiat realităţilor politico-juridice, economice, sociale, nu vom accentua aspectele lingvistice şi culturale[3], ci ne vom opri asupra celor religioase. Din perspectiva lui Carol Iancu, a doua luptă importantă (în afara obţinerii egalităţii civice, „a cărei ultimă discriminare legală a reprezentat-o abolirea jurământului More judaico”[4], va ţinti asupra recunoaşterii oficiale a comunităţilor evreieşti. „Celula autonomă în sânul societăţii europene” (ha kehila) nu avea cum să-şi asume rolul deplin şi nici să asigure funcţionarea instituţiilor religioase, şcolare şi de binefacere, fără a beneficia de statutul personalităţii juridice. Obţinerea acestui statut a aşteptat un deceniu de la constituirea României Mari, cultul israelit primind recunoaşterea legală în 1928[5]. Iar întâlnirea dintre evreii români din Regat (aşchenazi şi sefarzi)[6] cu evreii din noile provincii (toţi aşchenazi, dar de limbă, univers cultural şi tradiţie diferite) nu a condus la apariţia unui iudaism român unitar. „Dacă fiecare din componente şi-a păstrat personalitatea, a avut loc totuşi o apropiere, datorită în primul rând unui puternic factor extrinsec, reprezentat mai ales de antisemitismul din anii 1930.”[7]

Antisemitismul a fost repus în discuţie şi prin intermediul faptelor din perioada anterioară, Carol Iancu urmărind mai multe faze ale procesului de degradare politică,   într-o ţară ale cărei fundamente naţionale şi istorice ne apar astăzi ca fragile; cartea redă, în mod explicit, o evoluţie (altminteri ecranată sau mai puţin vizibilă) şi propune un tablou paradigmatic al respingerii evreilor de către Europa contemporană. Trebuind să facă faţă angajamentelor luate la Conferinţa de Pace, propriei sale legislaţii, principiilor democratice, dar şi involuţiei internaţionale, România nu ar predispune la individualizarea antisemitismului său[8]. Au avut românii o înclinare antisemită? Dacă da, s-a circumscris antisemitismul lor unei civilizaţii creştin-europene care imprima în imaginarul colectiv tratarea evreului ca străin? Pe cale de consecinţă – a fost antisemitismul o maladie europeană, nu una specific românească? ­Legitimat ştiinţific prin propriile contribuţii şi în „prefaţa” lui Pierre Guiral[9], Carol Iancu pleacă de la „exemplul românesc”, pe care îl situează „sub o lumină crudă”[10], întâlnindu-se cu problematica majoră a istoriei evreieşti contemporane (anume acţiunea politică şi percepţia îngrijorată a sporirii primejdiei). La pp. 269-270, se afirmă: „Vechilor invective li s-au adăugat, o dată cu naşterea României Mari, noi plângeri. După 1919, antisemitismul s-a preschimbat, după opinia noastră, în vectorul naţionalismului român, din cauza contextului iritant al unei variate palete de minorităţi naţionale căutând a-şi păstra individualitatea. În Basarabia, evreii au fost făcuţi răspunzători de progresele comunismului, iar conspiraţia iudeo-bolşevică – acuzaţie deloc originală”[11] – a fost de atunci înainte şi în mod permanent lansată împotriva lor şi extinsă la evreii din toate provinciile. „Este neîndoielnic că numeroşi preoţi ai Bisericii ortodoxe române au furnizat cadrele organizaţiilor fasciste, contribuind puternic la întreţinerea obsesiei iudeo-bolşevismului (…) În schimb, în Transilvania, evreii, în mare măsură asimilaţi culturii maghiare (ei au fost recunoscuţi ca cetăţeni începând din 1867 şi primiţi fără discriminare în şcolile ungureşti), au fost acuzaţi de iredentism. Nici una, nici cealaltă din aceste acuzaţii nu erau total lipsite de temei, dar numărul comuniştilor evrei ca şi al evreilor unguri iredentişti a fost minim. Cu toate acestea ele au fost cele două axe constante pe care s-a construit propaganda antisemită după Marele Război.”

Carol Iancu consacră un loc însemnat manifestărilor „mişcării antisemite între anii 1919 şi 1933”, tulburărilor antievreieşti recurente declanşate de unii studenţi începând cu 1922 şi plasate sub semnul revendicării lui numerus clausus. Adevărat, intelectuali de mare talent şi renume au simţit nevoia unei voci comune cu studenţii exaltaţi; Nicolae Iorga îi face pe arendaşii evrei răspunzători de revolta ţărnească din 1907; biserica ortodoxă manifestă atitudini şi comportamente aflate în imediata apropiere a delirului[12]; liberalii contribuie la agitarea „economiceşte-interesată” a spiritelor; Partidul Naţional Ţărănesc nu refuză întotdeauna tentaţia demagogică; din nefericire, ideologia care dinamitează creştinismul şi drepturile elementare ale fiinţei umane şi-a găsit sprijinul în politica unor guverne interbelice. Numerus clausus a fost impus în profesiile medicale pe vremea când medicii evrei erau numeroşi; li se interzice absolvirea facultăţilor, baroul de avocaţi fiind supus aceloraşi reguli. Se succed manifestaţii violente, îndeosebi la Oradea Mare şi la Cluj; evreii „de vârsta a treia” au fost molestaţi, magazinele prădate, pentru a nu mai vorbi despre asasinarea unor oameni politici români. O atmosferă de teroare în care Legiunea Arhanghelului Mihail şi Garda de Fier stăpânesc, de facto, situaţia. După ce, între 1936-1937, guvernul Tătărescu a proiectat o politică de românizare excesivă[13] cabinetul Goga-Cuza marchează apogeul politicii antievreieşti, în ajunul celui de-Al Doilea Răboi Mondial…

[1] Fragment din interviul acordat nouă de Carol Iancu, în octombrie 1994…

[2] Se cuvin remarcate: sursele şi bibliografia de la pp. 277-310 (surse manuscrise şi imprimate, statistici publicate, ziare şi periodice, lucrări tipărite), datarea, abrevierile, traducerile, sumarul tabelelor, sumarul hărţilor, sumarul anexelor, sumarul documentelor, ilustraţiile (pp. 332-358), indicele de nume, indicele geografic (cifrele în italic trimiţând la note şi la surse)…

[3] Ansamblul unor date ar dovedi faptul că, în pofida Legii Angelescu (interpretată de noi nu atât ca o lege antisemită, cât mai ales dovada imixtiunii statului în cele mai diverse domenii ale sistemului educativ particular), comunităţile evreieşti au menţinut o reţea şcolară evreiască destul de importantă, cu precădere în Regat. Reţeaua şcolară va fi în măsură, după introducerea legislaţiei antisemite din 1940, să primească profesorii şi elevii alungaţi din aşezămintele publice. Nu vom considera antisemit nici procesul de românizare a şcolilor din Basarabia, chiar dacă provocase, indirect, stagnarea efectivelor şi scăderea numărului de instituţii şcolare ebraice; marile investiţii făcute pentru construirea şi dezvoltarea şcolilor primare şi secundare şi-au găsit motivaţia profundă în analfabetismul românilor (30% în Transilvania şi Banat, 60% în Bucovina, 90% în Basarabia). Mai mult, prin Legea învăţământului secundar din 15 mai 1928, era introdusă şi reglementată, în şcolile statului, predarea religiei evreieşti (p. 141).

[4] Jurământul considerat infamant – prin formă şi conţinut – care trebuia prestat de evrei la sinagogi, nicidecum la tribunal. Abolit de statul francez, încă din 1846, graţie lui Adolphe Crémieux, s-a menţinut în România până la începutul secolului al XX-lea. Cf. Carol Iancu, „Le serment More Judaico en Roumanie”, R.E.J., t. CXXV (1-3), ian.-sept. 1976, pp. 169-176. Cf., de asemenea, Carol Iancu, „Le serment More Judaico”, Conscience et Liberté, Berne, 1982, no 24, pp. 102-109 şi „Adolphe Crémieux et la défense des droits des Juifs au XIX siècle” în Carol Iancu (Ed.) Armand Lunel et les Juifs du Midi, Montpellier, C.R.E.J.H., 1986, pp. 245-275.

[5] După care, majoritatea organizaţiilor evreieşti va face „front comun” împotriva aplicării unui proiect propus de Aurel Vlad, ministrul Cultelor; ultimul ar fi dorit să autorizeze constituirea – în una şi aceeaşi localiatate – a mai multor organizaţii distincte, după ritul de rugăciune al credincioşilor. Carol Iancu scrie, la p. 118, despre o „dezaprobare unanimă”, nu numai din partea ziarelor „Adeverul”, „Dimineaţa”, „Viitorul”, „L’independance roumaine”, dar şi a reprezentanţilor puterii… Interese personale sau interese naţionale? Psihoză individuală sau de grup? Cum să ne raportăm, din ce perspectivă? A antisemitismului funciar? În cazul concret, s-a ajuns la un amendament în virtutea căruia noua lege nu putea fi pusă în aplicare decât după redactarea regulamentului, cu o consultare prealabilă a comunităţilor evreieşti. Pentru alte situaţii, Carol Iancu acceptă „faptul că România nu avea o tradiţie politică cu adevărat democrată, deschisă pluralismului şi toleranţei, în pofida instituţiilor sale inspirate de modelul democraţiilor occidentale şi în pofida bunăvoinţei unui număr de eminenţi oameni politici ai establishment-ului, care au luat măsuri împotriva extremiştilor, uneori chiar cu preţul vieţii” – p. 272.

[6] Sefarzii îi au drept ascendenţi pe evreii care trăiseră în Spania, din antichitate până când au fost expulzaţi şi s-au instalat în ţările mediteraneene, mai puţin în Occident. Ei vorbeau un dialect hispano-ebraic, numit „ladino”, păstrându-şi propriile tradiţii şi mituri. Evreii aşkenazi, de origine khazară, sunt mai numeroşi. În Al treisprezecelea trib: khazarii (Editura Antet, Bucureşti, 2001) Arthur Koestler menţionează faptul că Aşkenaz se numea un frate al lui Togarma; după cum spunea Iosif al Khazarilor, aceştia îl revendicau drept strămăşul lor – prin urmare, termenul antisemitism este fără noimă, constituind o concepţie falsă împărtăşită atât de evrei, cât şi de cei care i-au persecutat.

[7] Carol Iancu, Evreii din România 1919-1938. De la emancipare la marginalizare, Bucureşti, Editura Hasefer, 2000, p. 268.

[8] Într-adevăr, România era (în secolul XIX, apoi în perioada interbelică) în „topul” primelor trei state cu cea mai mare populaţie evreiască şi în privinţa procentului evreilor raportat la întreaga populaţie. De aceea cred, precum Lucian Boia, că „pierzându-şi evreii, românii au pierdut (…) o parte din sufletul românesc” (România. Ţară de frontieră a Europei, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 196); sensibilitatea respinge, fără nuanţe, paroxismul antisemit din perioada legionară şi guvernarea antonesciană, dirijarea unei campanii de exterminare împotriva evreilor, istoricul însă nu-l poate izola pe Antonescu de contextual unei epoci dominate de ură, violenţă, discriminări. Până unde putem merge cu această logică?

[9] „Prejudecăţile rămân, urile persistă. Rădăcinile creştine ale antisemitismului sunt mai viguroase în România. În cazul celei mai bune ipoteze, evreul rămâne străinul, chiar dacă a trăit de mai multe secole în Bucureşti, sau la Iaşi, ori în alte oraşe din România. Evreii sunt percepuţi ca o entitate străină, ameninţând omogenitatea şi însăşi existenţa poporului român. Nefericiţii evrei cumulează: ei sunt în acelaşi timp jidanii împuţiţi dispreţuiţi şi creaturile diavolului; invidiaţi, temuţi pentru inteligenţa lor şi pentru puterea lor financiară. Apărarea lor este considerată o presiune inadmisibilă a puterilor occidentale, ele însele iudaizate.” – op. cit., p. 7.

[10] Manifestăm reţineri faţă de  schema gândirii: relaţiile dintre minoritatea evreiască şi majoritatea creştină sunt prezentate luînd drept sistem de referinţă atitudinea diverselor guverne, în contextul ascensiunii „irezistibile” a extremei drepte antisemite. Se transformase România interbelică într-o adevărată „extremă dreaptă antisemită”? Este „România guvernelor” aceeaşi cu „România profundă”? Pe de altă parte, nu mi se pare un merit să nu ucizi şi voi considera întotdeauna o crimă să ucizi (inclusiv prin indiferenţa faţă de semenul tău).

[11] În trecut, imaginarul comploturilor era dominat de figura evreului. Despre evreu s-a crezut că manipulează, din spatele scenei, oameni şi lucruri. Confuzia între indivizi, jocul metonimic dintre individ şi statul naţional, i-a ajutat pe tot felul de indivizi să dezvolte o ură nediferenţiată şi distrugătoare, orientată atât împotriva statului cât şi a indivizilor. Teoriile conspiraţiei sunt gnoze, de aceea sunt populare. Creează impresia unei cunoaşteri rapide, profunde şi definitive. Cel care demască un „complot” crede că a înţeles realitatea în profunzimea sa, că a descoperit principiul teist după care se întâmplă lucrurile. Conspiraţionismul este un populism nu doar pentru că simplitatea îl face accesibil mulţimii, ci şi pentru că apelează mai curând la emoţii, sentimente, decât la raţiune. Anti-evreismul din România interbelică (având rădăcini în epoca modernă) se traduce într-un set de idei rudimentare recurente, mai mult, într-un evantai de aversiuni, complexe de inferioritate, frustrări. Modalitatea în care este interpretată poziţia evreului lucrează în folosul coagulării acestui scenariu conspiraţionist. Românii nu au creat scenariul, dar s-au lăsat incluşi – cu rol prescris şi, se pare, imposibil de modificat. Anti-evreismul, ca ideologie, îndeplinea funcţii vitale pentru anumite comunităţi sau grupuri. În destule momente, statul român – sub imperiul visului de a răsturna şi înlătura vechea logică şi vechea realitate– nu s-a gândit să-şi apropie „problema”, nici să o aprofundeze (măcar unde are valoare principiul contradicţiei)…

[12] Puţine lucruri se compară cu declaraţia patriarhului Miron Cristea: „Unde stă scris că doar voi evreii aveţi privilegiul de a trăi pe spinarea celorlalte popoare şi pe spinarea României, ca paraziţi? Unde stă scris că ne este îngăduit să simţim cum sugeţi vigoarea poporului şi a creştinismului până în ziua în care se va vedea obligat să-şi părăsească, căminul părintesc şi să se exileze? Unde stă scris că nu avem dreptul să ne debarasăm de acest pericol, să ne scuturăm de aceşti paraziţi? Voi aveţi organizaţii puternice, bani cât vreţi, relaţii mondiale, sunteţi înzestraţi, inteligenţi, ştiind să exploataţi orice situaţie; aveţi destule calităţi şi mijloace pentru a vă căuta şi a vă găsi undeva pe pământ, o ţară, o patrie, nelocuită de alţii. Colonizaţi-o, lucraţi pământul, transpiraţi prin muncă grea. Trăiţi, ajutaţi-vă între voi, apăraţi-vă şi exploataţi-vă între voi, dar nu pe noi şi celelalte popoare, cărora le acaparaţi toată bogăţia cu rafinamentele voastre etnice şi talmudice. Nu cunosc destulă geografie a lumii pentru a vă spune locul. Dar cred că există destul loc disponibil în Africa, Australia, Asia, insule etc. A-i alunga pe alţii, ca de exemplu pe arabii din Palestina de la căminele şi de pe pământurile lor, nu e nici drept, nici umanitar. Şi ei au dreptul la ţara lor şi nu se poate cere cuiva să-şi părăsească, căminul şi să te invite pe tine, evreu, cu mărinimie, să-i ocupi locul, iar el să plece în lume.” Cf. “Curentul”, 12 iulie 1937.

[13] Carol Iancu prezintă, în ordine cronologică, 13 măsuri luate în 1937 şi care urmau să concretizeze politica primatului etnic.

fragment al unei viitoare cărți

Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii