Comunitatea evreiască din Podu Iloaiei (II)

Publicat de nicolaetomescu, 15 august 2016, 19:57

In Memoriam Dumitru Ivănescu

Comunitatea evreiască din Podu Iloaiei

(…)

Podu Iloaie se afla la mare distanţă de tensiunea confruntărilor, tentaţia izolării, amplificării şi simplificării datelor sioniste, ceea ce nu exclude precizarea proiectelor, neliniştile, căutările şi speranţele unor dezbateri[1]

Învăţământul a adunat cel mai bine energiile comunităţilor. La 1834, în Podu Iloaiei existau deja trei dascăli, numiţi „melamdim”, pentru ca numărul lor să se dubleze în 1845. La 1882 se ştia că unii copii din Podu Iloaiei frecventau cursurile de iniţiere în Tora, special organizate pentru săraci, alţii urmînd fie şcolile confesionale (în 1904, erau 5 „aziluri confesionale”), fie cursurile şcolii primare publice. O statistică din 1898 arăta că, în Podu Iloaiei erau 4 dascăli şi 4 ajutoare (belferi), 2 învăţători care predau în particular româna, idiş, germana, franceza, ebraica, aritmetica şi „ceva caligrafie”. Învăţământul public, al statului, a început în 1862 – pentru băieţi – şi în 1865 pentru fete, funcţionând corespunzător abia din 1867. Se primeau şi evrei, dar cu unele inconveniente: băieţii „şedeau cu capul descoperit”, frecventau şcoala şi sâmbăta, zi în care nu scriau, trezind animozităţi previzibile. Şcoala primară din Podu Iloaiei avea, în 1884, în clasa I, 33 de elevi, dintre care 17 evrei, în clasa a II-a 8 evrei şi 5 creştini, în clasa a III-a 9 evrei şi 5 creştini; din cele 58 de eleve ale şcolii primare de fete, numai 15 erau creştine. Ca urmare a încercărilor de a se limita accesul evreilor la instrucţie (prin legile din 1883 şi 1896, care prevedeau primirea străinilor neprotejaţi de o putere străină numai „în limita locurilor disponibile”, neapărat cu taxă), în 1898 debuta şcoala primară mixtă, israelito-română, întreţinută din donaţii, baluri etc.; a funcţionat mai întâi pe strada Gării, dar, devenind neîncăpătoare, la 11 mai 1914 se punea piatra de temelie a unui local nou, inaugurat la 25 ianuarie 1915. În timpul primului război mondial, şcoala era rechiziţionată pentru a servi drept spital militar. O dată sfârşite ostilităţile, ea îşi va relua activitatea, dar numai până în 1942, când evreii din Podu Iloaiei erau evacuaţi la Iaşi. Învăţământul evreiesc din Podu Iloaiei a dat vieţii culturale şi civice câţiva reprezentanţi de seamă: Buchman Ghetel, (inginer implicat în viaţa publică a Iaşilor); Cohn Ghersen (ziarist, redactor la „Di idise tukunft”, 1899); Frenkel Eliezer (autor al mai multor volume de eseuri şi critică literară – Naie idise dichtung, Problema evreiască, 1946, Dus idise vort, 1947); Kara Iţic (istoric, critic literar, teatral, prozator, a publicat în volumele Mărturii de veacuri, 1947, Idise gramatik, 1948); Magder Adolf (a publicat în volumele Alia, 1913, Marile erori, 1923, Minunea minunilor, 1924) Podoleanu Solomon (publicist, istoric, a publicat în volumele Istoria presei evreieşti din România, 1938, 60 de scriitori români de origine evreiască, 1935); Schwartz Iulian (actor, om de cultură, scriitor, a publicat în volumele Der farkisefter sraiber, 1947, 10 idise folksliden, 1947, Literarise dermonungen, 1975, Portret in eseien, 1979); Schwartz Simcha (om de teatru, scriitor, sculptor, a publicat în volumele Baudelaire, Verlaine, a activat în teatrul „Hakl Bakl” din Paris, 1945-1956); Vigder Litman (scriitor, traducător al lui Arghezi în idiş, 1965); Westler Ghedale (om de teatru, recitator); Iţik Kara (Svart), născut la 13 octombrie 1906 în Podu Iloaie – a făcut şcoala primară la Podu Iloaie, apoi a studiat la Liceul Naţional din Iaşi, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Cernăuţi, debutul său publicistic avînd loc în anul 1932, autor al mai multor lucrări de istorie şi istorie literară, în română şi în idiş, a scris monografiile comunităţilor evreieşti din Podu Iloaie, Bacău şi Iaşi, publicate de Editura Hasefer, laureat a două premii în Israel şi a premiului Hurmuzachi al Academiei Române/1991[2].

Tentaţi de noţiunea teoretică a iudaităţii şi de a „defini” ce înseamnă evreu, riscăm trimiteri către o semnificaţie restrânsă, la conţinutul confesional de valori etice, culturale, juridice stabilite în timp, câtă vreme ar interesa tradiţia şi fundamentul credinţei. În Podu Iloaie, sinagogile au dispărut. A rămas doar cimitirul evreiesc, care păstrează pietre de mormânt din anii 1829 şi 1830. Una este a lui Haim sân Meer, decedat la 1 Adar 5589, adică miercuri 18 februarie 1829; alta, a lui Avram sân Moise, este din iunie 1829, o a treia atestă că Iehuda ben Iaakov a murit la 28 iulie 1829. Din 1830 datează piatra funerară a lui Efraim, fiul lui Iehuda Leib, din Timeniţa, precum şi aceea a lui Haim Moise sân Hers. De altfel, cea mai veche organizaţie obştească a evreilor din Podu Iloaiei a fost „Hevra Kedosa”, frăţia de înmormântare, care se îngrijea de „slujbe funerare”, de cimitir, de bolnavii săraci (s-a înfiinţat, curând după întemeirea târgului, dar catastiful i s-a pierdut în timpul primului război mondial). Au existat şi alte asociaţii, ca „Hevra tehilim”, pentru citirea în comun a psalmilor, altele pentru studiul Misnei sau al întregului Talmud, dar registrele lor nu s-au păstrat. În orice caz, elementul „confesional” era principalul factor de coagulare comunitară; acest lucru reiese cât se poate de limpede din mica istorie a sinagogilor din Podu Iloaiei. Hrisoavele de întemeire a târgului acordă teren scutit de „bezman” pentru construirea a două sinagogi în Podu Iloaie. Ele trebuie să fi fost din lemn, ca în cele mai multe târguri noi, unde proprietarul moşiei acorda – uneori gratuit – lemnul necesar construcţiei. La începutul secolului XX, cortegiile funerare evreieşti din Podu Iloaiei se opreau într-un loc din uliţa care ducea spre cimitir şi se „celebra” „El mulei rahamin”, întrucât acolo fusese cândva o sinagogă, probabil prima de la întemeierea localităţii. Nu departe de acest loc, dar mai aproape de şoseaua Iaşi-Târgu Frumos, se afla „Aziels besmedres” (casa de rugăciuni a lui Aziel), a doua ca vechime. Se ştie că podeaua sinagogilor s-a postat sub nivelul străzii, pentru a se conforma psalmului 130: „Din adâcuri chemat-am către Tine, Doamne!”, dar locul era şi mai adânc săpat în sol, încât coborai mai multe trepte. Tradiţia orală considera această sinagogă ca fiind cea mai veche din târg. Din păcate, a dispărut în cursul celui de-al doilea război mondial. Un alt „lăcaş de cult”, numit, până în 1917, „Scobâlteniner sil”, iar apoi „Iavne” fusese construit tot din lemn, refăcut din zidărie. Menţionăm, totodată, Sinagoga „Hahnusas Orhim”, aparţinînd, iniţial, unei frăţii cu acelaşi nume, sinagoga croitorilor, aflată pe aceeaşi uliţă şi avînd ca „enoriaşi” cei mai mulţi meseriaşi din târg. În timpul primului război mondial, sinagogile din Podu Iloaiei au fost transformate în spitale. Cea mai impozantă era însă Sinagoga Mare, ridicată în 1876. Un raport din 1892 al Prefecturii Judeţului Iaşi confirma existenţa ei şi a altor cinci case de rugăciune. Sinagoga Mare atrăgea atenţia prin calitatea motivelor decorative tradiţionale: Zodiacul, cele 12 triburi, Zidul Plângerii, mormântul Rahelei, ilustrarea psalmului „Pe malurile vavilonului…”, precum şi a unor privelişti din Israel, pictate de un „meşter popular”. Sculptura în lemn din jurul chivotului, al altarului, era bogată în elemente florale, zoomorfe, simbolice, alegorice: grifoni, vulturi bicefali, lei, cerbi. Imaginile au alimentat şi legende (potrivit uneia, Sinagoga Mare fusese „dezgropată gata zidită”, de sub dealul care o domină). Realităţile istorice s-au dovedit mai puţin generoase: edificiul a fost bombardat în 1944, fiind demolat cu totul în 1973.

Dar moartea (inclusiv moartea unui edificiu) nu înseamnă stingere sau uitare…

***

[1] Spre exemplu, Herzl şi Sionismul…

„În Basel am fondat statul evreu… Poate în 5 ani, cu siguranţă în 50, toată lumea îşi va da seama”, afirmase Theodor (Binzamin Ze’ev) Herzl, tatăl Sionismului modern. Născut la Budapesta, în 1860, a fost educat în spiritul Iluminismului Evreiesc German al perioadei, învăţând să aprecieze cultura seculară. În 1878, familia lui s-a mutat la Viena, unde, în 1884, lui Herzl i-a fost acordat doctoratul în drept la Universitatea din capitala Austriei. Scriitor, scenarist şi jurnalist, Herzl a devenit corespondetul Parisului la influentul ziar liberal „Neue Freie Presse” din Viena. Herzl a întâlnit pentru prima oară antisemitismul care avea să îi modeleze viaţa şi soarta evreilor secolului XX, în timp ce studia la Universitatea din Viena (1882). Mai târziu, în timpul şederii sale la Paris, ca jurnalist, chestiunea i-a fost adusă în prim-plan. La acea vreme, el privea problema evreiască ca pe una socială şi a scris drama Ghetoul (1894), în care asimilarea şi convertirea sunt respinse ca fiind soluţii. El a sperat că Ghetoul va conduce spre o dezbatere şi, în final, spre o soluţie, bazându-se pe toleranţa mutuală şi respectul existent între creştini şi evrei.

În 1894, căpitanul Alfred Dreyfus, un ofiţer evreu în armata franceză, a fost acuzat pe nedrept de trădare, în primul rând din cauza atmosferei antisemite. Herzl a asistat la strigătele mulţimii: „Moarte evreilor”. Atunci a hotărât că singura soluţie la „asaltul antisemit” constă în imigrarea în masă a evreilor către un pământ pe care ei îl pot numi „al lor”. În concluzie, cazul Dreyfus a fost unul din determinanţii genezei Sionismului. Herzl a ajuns la concluzia că antisemitismul era un factor stabil şi permanent în societatea umană, care nu avea să fie rezolvat de asimilare. A insistat pe ideea suveranităţii evreieşti, şi, în ciuda ridiculizării de către liderii evrei, a publicat, în 1896, Der Judenstaat (Statul evreu). Herzl a dezbătut asupra esenţei problemei evreieşti – care nu era individuală, ci naţională. El a declarat că evreii ar putea fii acceptaţi în lume doar dacă ar înceta a fi o anomalie naţională. „Evreii sunt un popor”, spunea el; „ananghia în care se află ar putea fi transformată într-o forţă pozitivă prin stabilirea uni stat evreu cu consinţământul marilor puteri”. El a văzut semnul de întrebare evreiesc ca o întrebare politică internaţională; aceasta trebuia confruntată în arena politicilor interne.

Herzl a propus un program practic pentru colectarea fondurilor de la evreii din toată lumea, prin intermediul unei organizaţii care avea să lucreze spre aplicarea practică a obiectivului său (avea să poarte numele de Organizaţia Sionistă). El vedea viitorul stat ca pe un „stat model” din punct de vedere social, bazându-şi ideile pe modelul european al timpului, ca o societate modernă iluminată. Ar fi fost „neutru” şi „în căutarea păcii”, şi „secular în natură”. Ideile lui Herzl au fost întâmpinate cu entuziasm de masele evreieşti din Europa de est, în ciuda faptului că liderii evrei erau sceptici. Totuşi, Herzl a convenit şi organizat Primul Congres Sionist la Basel, Elveţia, în 29-31 august 1897 – prima adunare interteritorială pe o bază seculară şi naţională. Aici, delegaţii au adoptat Programul de la Basel, programul mişcării sioniste, şi au declarat: „Sionismul urmăreşte stabilirea unei case asigurate prin lege publică pentru poporul evreu în Palestina.” La congres, organizaţia sionistă a fost instituită ca fiind „braţul politic al poporului evreu”, iar Herzl a fost ales prim-preşedinte. În acelaşi an, Herzl a fondat săptămânalul sionist „Die  Welt”, care şi-a început activităţile pentru a obţine o cartă pentru aşezământul evreiesc din Ţinutul Ierusalimului (Eretz Yisrael). După Primul Congres Sionist, mişcarea a convenit asupra unui congres internaţional anual. În 1936, centrul mişcării sioniste a fost mutat la Ierusalim. În 1902, Herzl a scris nuvela sionistă Altneuland (Vechiul Nou Pământ), în care descria viitorul stat evreiesc ca o utopie socială. El a prevăzut o nouă societate care avea să se ridice, în Ţinutul Israelului, pe o „bază cooperativă” utilizând ştiinţa şi tehnologia în dezvoltare; a inclus idei detaliate în legătură cu percepţia sa asupra statului, a structurii politice, a imigraţiei, strângerii de fonduri, relaţiilor diplomatice, legilor sociale şi a relaţiilor dintre religii. În Altneuland, statul evreiesc a fost prevăzut ca o societate avansată, pluralistă, „o lumină către naţiuni”. Această carte a avut un impact puternic asupra evreilor din acea vreme şi a devenit simbolul viziunii sioniste în Ţinutul Israelului.

Herzl a resimţit nevoia de încurajare, de către marile puteri, a scopurilor naţionale ale poporului evreu. Astfel, a călătorit către Ţinutul Israelului şi spre Istambul (în 1898) spre a se întâlni cu regele Wilhelm al II-lea al Germaniei şi sultanul Imperiului Otoman. Când aceste eforturi s-au dovetit a fi fructuoase, el şi-a îndreptat atenţia către Marea Britanie şi s-a întâlnit cu Joseph Chamberlain, secretarul colonial britanic. Singura ofertă concretă primită din partea britanicilor a fost propunerea unei „regiuni autonome evreieşti” în partea de est a Africii, şi anume în Uganda. Pogromul din 1903 de la Chişinău şi problemele evreilor ruşi, observate în persoană de către Herzl în timpul vizitei sale în Rusia, au avut un efect profund asupra lui. El a propus Programul Ugandei Britanice celui de-al şaselea Consiliu Sionist (1903), ca un refugiu temporar pentru evreimea rusească aflată în pericol iminent. În timp ce Herzl a specificat clar că acest program nu va afecta ţelul final al sionismului, o entitate evreiască în Ţinutul Israelului, propunerea a provocat „o furtună” la Congres şi aproape că a condus la o împărţire a mişcării sioniste. „Programul Uganda” era refuzat în cadrul celui de-al şaptelea Congres Sionist (1905). Herzl a murit în 1904 de pneumonie şi inimă slabă, din cauza eforturilor intense în scopul sionismului. Dar mişcarea îşi găsise, deja, un loc pe harta politică mondială. În 1949, rămăşiţele lui Herzl au fost aduse în Israel şi reînmormântate pe muntele Herzl în Ierusalim.

Herzl a întărit fraza “Dacă îţi doreşti, nu este un basm”, frază ce a devenit motto-ul mişcării sioniste. Deşi în acel moment nimeni nu şi-ar fi putut imagina, mişcarea sionistă, la 50 ani după Primul Congres Sionist, a dus la constituirea statului independent Israel.

*

Sionismul reprezintă mişcarea naţională care îmbrăţişează „repatrierea evreilor în ţinuturile natale” – Ţinutul Israelului – şi „reluarea suveranităţii vieţii evreieşti”. Tânjind după Sion, imigraţia evreiască a continuat de-a lungul perioadei de exil, rezultat al cuceririi romane şi al distrugerii Templului (70 d. Hr.) „Tânjirea” a luat o nouă formă în secolul al XIX-lea, când naţionalismul modern, liberalismul şi emanciparea i-au determinat pe evrei să lupte cu noi întrebări, la care mişcarea sionistă a încercat să ofere răspunsuri. Mişcarea Hibbat a început să prindă formă în a doua jumătate a secolului XIX, renaştere a vieţii evreieşti în Ţinutul Israelului, şi a început ridicarea unor aşezări agricole în acea zonă. Dar, mai târziu, Herzl a energizat şi consolidat sionismul într-o mişcare politică, fapt convenit la Primul Congres Sionist, în 1897. Herzl a fost primul care a adus problema evreiască în văzul întregii lumi şi care a făcut ca poporul evreu să aibă un loc în arena politică mondială. Mişcarea sionistă, dezvoltată din iniţiativa sa, a creat unelte organizaţionale, politice şi economice, spre a-şi îndeplini viziunea şi ideologia. Mişcarea sionistă şi-a anunţat obiectivele – „o casă naţională pentru poporul evreu în Israel” – în programul de la Basel. Spre deosebire de mişcările ce respingeau reînvierea naţională, sionismul includea diverse grupuri, de la sioniştii religioşi la socialişti. Toţi lucrau cu acelaşi scop declarat, al unei case naţionale pentru evrei, o întreprindere ce a culminat cu formarea statului Israel în 1948.

*

O intepretare modernă a unui motiv străvechi

Originea cuvântului „sionism” este cuvântul biblic „Sion”, adesea folosit ca sinonim pentru Ierusalim şi Ţinutul Israelului (Eretz Yisrael). Sionismul este o ideologie ce exprimă dorinţa evreilor de pretutindeni de a-şi constitui ţinutul natal istoric – Sion, Ţinutul Israelului. Speranţa de întoarcere în ţinuturile natale a fost mai întâi reţinută de evreii exilaţi în Babilon acum aproximativ 2.500 de ani – o speranţă care, în cele din urmă, a devenit realitate. („Pe langă apele Babilonului, unde şedeam şi suspinam, când ne aminteam de Zion” Psalmi 137:1). Astfel sionismul politic, care a crescut în secolul al XIX-lea, nu a inventat nici conceptul, nici practica de întoarcere. Mai degrabă, a potrivit o idee străveche şi o mişcare activă în derulare, a adaptat-o spre „a conveni cu nevoile şi spiritul timpului”. Nucleul idei sioniste apare în Declaraţia de Stabilire (14 mai 1948), care afirmă că: „Ţinutul Israelului a fost locul naşterii al poporului evreu. Aici identitatea lui spirituală, religioasă şi politică a prins formă. Aici s-a format ca stat, şi-a creat valori culturale de valoare naţională şi universală şi a oferit lumii eterna Carte a Cărţilor. După ce a fost exilat forţat de pe ţinuturile natale, poporul evreu şi-a menţinut credinţa în ciuda dispersiei sale şi nu a încetat niciodată să se roage şi să spere pentru întoarcerea sa pe acele tărâmuri şi pentru reîntregirea politică a sa.” Ideea Sionismului este bazată pe legătura îndelungată dintre poporul evreu şi pământul său, o legătură ce a început acum aproximativ 4.000 de ani în urmă, atunci când Abraham s-a aşezat în Cannan, cunoscut mai târziu ca şi Ţinutul Israelului. O idee centrală a Sionismului este conceptul conform căruia Ţinutul Israelului este locul istoric de naştere a poporului evreu şi credinţa conform căreia viaţa în alt loc este o viaţă în exil. Moses Hess, în cartea sa Roma şi Ierusalimul (1844), exprima ideea: „Două perioade de timp au modelat dezvoltarea civilizaţiei evreieşti: prima, după eliberarea din Egipt, şi a doua, întoarcerea din Babilon. A treia va veni odată *** (redemption) din al treilea exil.” Aflat, de-a lungul secolelor, în Diaspora, evreii au menţinut o unică şi puternică relaţie cu istoricul străvechiul ţinut natal, şi-au manifestat „tânjirea” către Sion – prin rituluri şi literatură.

*

Antisemitismul ca un factor un conturarea sionismului – În timp ce sionismul exprimă o legătură istorică ce leagă evreii de Ţinutul Israelului, este posibil ca sionismul modern să nu se fi ridicat ca o mişcare naţională în secolul XIX, fără ajutorul antisemitismului contemporan precedat de secole de persecuţie. În timp, evreii au fost excluşi din aproape toate ţările europene – Germania şi Franţa, Portugalia şi Spania, Anglia şi Ţara Galilor – o experienţă cumulativă care a avut un impact profund, în special în secolul XIX, când evreii au abandonat speranţa de a avea o schimbare fundamentală în viaţa lor. În mileniul II au apărut liderii evrei care au transformat sionismul ca un rezultat direct al antisemitismului virulent existent în societăţile ce îi înconjurau. Astfel Moses Hess, mişcat de calomnia (??? – traducerea directă a cuvântului libel) sângeroasă din Damasc (1844), a devenit părintele sionismului social; Leon Pinsker, şocat de pogromurile (1881-1882) ce au urmat după asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, şi-a asumat conducerea în mişcarea sionistă Hibbat; Theodor Herzl, care era jurnalist în Paris, a trăit veninoasa campanie antisemită din cazul Dreyfus (1896), după cum a organizat mişcarea sionistă politică.

Mişcarea sionistă urmărea soluţionarea „problemei evreieşti”, chestiunea minorităţii periniale, a unui popor supus persecuţiilor şi pogromurilor, o comunitate fără casă a cărei alienare a fost subliniată de discriminare – oriunde evreii erau stabiliţi. Sionismul aspira la rezolvarea acestei situaţii prin întoarcerea la ţinutul străvechi al evreilor – Ţinutul Israelului. De fapt, în majoritatea „valurilor Aliya” (imigrarea în masă către Ţinutul Israelului) din era modernă, găsim conţinut răspusul direct la actele de discriminare comise împotriva evreilor. Primul Aliya a urmat pogromului din Rusia (1880). Al doilea Aliya a fost provocat de pogromul de la Chişinau şi de un şir de masacre din Ucraina şi Bielorusia, către sfârşitul secolului invocat. Al treilea Aliya s-a produs după masacrarea evreilor din timpul războiului civil din Rusia. Al patrulea Aliya a avut originea în Polonia anului 1920, după ce legislaţia Grawski a distrus activitatea economică evreiască. Al cincelea Aliya a fost alcătuit din evrei germani şi austrieci care fugeau de nazism. După ce Israelul a fost înfiinţat, în 1948, imigrările în masă erau încă legate de discriminare şi opresiune, de supravieţuitorii Holocaustului de pe „bătrânul continent”, refugiaţii din ţările arabe care încercau să scape de persecuţiile ce au urmat înfiinţării Israelului, rămăşiţele evreimii poloneze care au fugit atunci când antisemitismul se aprinsese în timpul lui Gomulka şi Muzgar, evreii din Rusia şi din alte ţări sovietice care se temeau de noi izbucniri de antisemitism odată cu destrămarea Uniunii Sovietice. Povestirea valurilor Aliya oferă dovezi în sprijinul argumentului sionist conform căruia numai un stat evreiesc în Ţinutul Israelului „este singura soluţie la problema evreiască”.

*

Progresul sionismului politic

Mişcarea naţional-liberală, a răsărit în secolul al XIX-lea, în contextul extinderii naţionalismuli liberal în cuprinsul Europei. Sionismul sintetiza două obiective de liberalism naţional, eliberare şi unitate, având ca ţintă eliberarea evreilor din conducerea străină/ostilă şi de restabilire a unităţii prin adunarea, din toate cele patru colţuri ale lumii, în ţinutul natal, a evreilor exilaţi. Ridicarea sionismului ca o mişcare politică, a fost, totodată, un răspuns la eşecul Haskalah-ului (Iluminismul Evreiesc) de a rezolva probelma evreiască. Potrivit doctrinei sioniste, motivul acestui eşec rezidă în faptul că emanciparea personală şi egalitatea erau imposibil de realizat fară o emanciparea naţională şi egalitate, din moment ce probelmele naţionale necesită soluţii naţionale. Soluţia naţională sionistă are ca axă fundamentală stabilirea unui stat naţional evreiesc cu o majoritate evreiască în ţinutul natal străvechi, realizându-se, astfel, dreptul poporului evreu la auto-determinare. Sionismul nu considera că „normalizarea” condiţiei evreieşti ar fi contrară valorilor şi scopurilor universale. Apăra „dreptul fiecărui popor de pe pământ de a avea propia sa casă”, susţinea că numai un popor suveran ar putea deveni un membru egal în familia de naţiuni.

*

Sionismul: O mişcare pluralistă

Deşi sionismul se constituise, la bază, ca o mişcare politică care aspiră către „întoarcerea spre ţinutul natal evreiesc, cu libertate, independenţă, inedependenţă statală şi securitate pentru poporul evreu”, el promova şi revendicarea/reafirmarea cultirii evreieşti. Ca un element important în retrezirea acesteia amintim de reînvierea ebraicii, de mult restricţionată în liturgii şi literatură, ca o limbă naţională vie, spre a fi folosită în guvern şi armată, educaţie şi ştiinţă, în comerţ şi pe stradă. Ca orice altă mişcare naţională, sionismul s-a intersectat cu alte ideologii, rezultatul fiind formarea curentelor sioniste şi a sub-curentelor. Combinarea naţionalismului şi a liberalismului a dat naştere sionismului liberal; integrarea socialismului a dat naştere sionismului socialist; combinarea sionismului cu o credinţă adânc înrădăcinată a rezultat în sionismul religios; şi influenţa naţionalismului de dreapta a inspirat o facţiune naţionalistă de dreapta. În legătură cu acest aspect, sionismul nu a fost diferit de alte mişcari naţionaliste; de altfel, acestea au născut diverse legături liberale, tradiţionale, socialiste (de stânga) şi conservatoare (de dreapta).

*

Sionismul şi naţionalismul arab

Majoritatea fondatorilor sionismului ştiau ca Palestina (Ţinutul Israelului) avea o populaţie arabă (deşi unii vorbeau, cu naivitate, despre “un ţinut fără popor pentru un popor fără pământ”). Totuşi, puţini priveau prezenţa arabă ca un obstacol spre împlinirea sionismului. La acea vreme, la sfârşitul secolului XIX, naţionalismul arab nu exista în nicio formă, iar populaţia arabă din Palestina era împărţită şi oarecum apolitică. Mulţi lideri sionişti considerau că, din moment ce comunitatea locală era destul de mică, fricţiunea dintre aceasta şi întoarcerea evreilor putea fi evitată; erau, de asemenea, convinşi că dezvoltarea secvenţială a ţării va avantaja ambele popoare, câştingându-se, astfel, aprobarea şi cooperarea arabilor. Totuşi, speranţele nu au putut fi împlinite. Contrar poziţiilor şi aşteptărilor exprimate de ideologiştii sionişti, care aspirau la obţinerea scopurilor prin metode paşnice şi prin cooperare, prezenţa evreiască nouă din ţinut a întâmpinat o opoziţie arabă militantă. Multă vreme, multor sionişti le-a fost greu să înţeleagă şi să accepte adâncimea şi intensitatea disputei, care a devenit, de fapt, o ciocnire între două popoare care „priveau ţara ca fiind a lor” – evreii în virtutea istoriei şi a legăturii spirituale, arabii datorită prezenţei lor îndelungate. Între anii 1936-1947, lupta asupra Ţinutului Israelului a devenit din ce în ce mai intensă. Opoziţia arabă a devenit extremistă odată cu creşterea şi dezvoltarea comunităţii evreieşti. În acelaşi timp, mişcarea sionistă a simţit că este necesar să crescă imigrarea şi să dezvolte infrastructura economică a ţării, spre a salva cât mai mulţi evrei cu putinţă de infernul nazist din Europa. Inevitabila ciocnire dintre evrei şi arabi a făcut ONU să recomande, la data de 29 noiembrie 1947, stabilirea a două state în zonă, în partea de vest a Iordanului, unul evreiesc şi unul arab. Evreii au acceptat rezoluţia, arabii au respins-o. La data de 14 mai 1948, în conformitate cu rezoluţia ONU din noiembrie 1947, statul Israel a fost înfiinţat.

*

Sionismul în secolul XXI

Înfiinţarea statului Israel a marcat realizarea obiectivului sionist, acela de a obţine recunoaştere internaţională, asigurată legal, casă pentru poporul evreu, în ţinutul natal istoric, unde evreii nu mai erau persecutaţi şi erau capabili să îşi dezvolte vieţi şi identităţi proprii. Din 1948, sionismul şi-a văzut datoria ca pe una de încurajare continuă în privinţa “adunării exilaţilor”; politica cerea eforturi extraordinare de salvare a comunităţilor evreieşti aflate în pericol (fizic sau spiritual), de păstrare a unităţii şi continuităţii poporului evreu; se insista pe centralitatea Israelului în viaţa evreiască de pretutindeni.

Dorinţa de reformare a poporului evreu, în Ţinutul Israelului, a fost un proces ce a unit. Evreii din toată lumea au acceptat sionismul ca o doctrină fundamentală a iudaismului, iar Israelul, ca realizare primară a sionismului, îmbogăţit cultural, social şi spiritual, de factorul Israel – un membru al famliei naţiunilor, o vibrantă şi creativă realizare a spiritului evreu.

[2] Am avut privelegiul unor discuţii pentru care efervescentul timp prezent pare greu de suportat, trecutul oferind un refugiu aparent ideal. Inegalităţile culturale sunt pe cale de a se adânci pe axa N-S, chair dacă noile tehnologii informaţionale pot produce derapaje. Suntem încă tributari „fenomenului electricitate”, fără de care nu putem pedala, avem mari biblioteci (Cambridge, Sorbona), dar în acelaşi timp Internetul ne inundă cu informaţii depre traficul de carne vie, despre pedofili, asasini, terorişti. Astfel, ne întoarcem la remarca lui Rabelais: „Ştiinţa fără ştiinţă ruinează sufletul”. Iţik Kara (Svart) pregătise şi un alt citat – al lui Malraux, care spunea: „Patria mea este limba franceză”; prima virgulă pusă când s-a vorbit despre francofonie „Ţara mea este limba”, se transformă astăzi în discuţii despre mondializare şi globalizare. Nu consider valabili factorii de regresiune simplificatori; invit publicul să spună „da” mondializării şi „nu” globalizării, aculturaţiei. Aş vrea ca Europa de mâine să aparţină copiilor, invit să facem apel la gândirea lui Antoine de Saint Exupery despre civilizaţia occidentală. Saint Exupery afirmase: „Nu putem construi catedrale fără a fi pătrunşi de spiritul sacru”. Dacă Europa va rămâne un paradis al culturii, un teritoriu privilegiat al cărţilor, paradisul cinematografiei, nu al telenovelelor, atunci vom putea spune cu toţii că schimbarea este mai curând valabilă pentru alţii…iar eu voi avea motive întemeiate să mă mândresc cu această evoluţie a europenismului, cu şansa de a fi europeni, dar condiţia este să cultivăm diferenţele, să fim complementari, democraţi, să respectăm cultura celorlalţi. Astfel vom vorbi împreună despre valorile evreieşti, despre Iorga, Cioran, Eminescu, dacă nu vom face acest lucru – lumea va fi foarte tristă, nu vom avea posibilitatea de a ne întâlni, intrând în jocul cretinizării fără a vorbi, fără a ne dărui familiei, fără schimburi, fără iubire. Dacă vom respecta acest scenariu, Europa va fi cu adevărat tristă.

Bibliografie

Benjamin L., Spielmann M., Stanciu S.(ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.II, partea a II-a, Bucureşti, Editura Hasefer, 1990, documents no.49, 84,147.

Costachie, Silviu, Evreii din România. Aspecte etnodemografice, Bucureşti, Editura Top Form, 2003.

Idem, Evreii din România. Studiu de geografie umană, Editura Universităţii Bucureşti, 2004.
Kara, Iţik, Târguşoare moldoveneşti slab închegate sau slab dezvoltate, în SAHIR, 4, 1999, pp.30-52.

Idem, Obştea evreiască din Podu Iloaiei. File din istoria unii “stetl” moldovenesc, Bucureşti, Editura Hasefer, 1990.

Ivănescu, Dumitru, Populaţia evreiască din oraşele şi târgurile Moldovei între 1832-1859, în SAHIR, 5, 2000, pp.116-127.

Muşat, Carmen, Populaţia oraşelor şi târgurilor moldoveneşti de la jumătatea secolului XVII la jumătatea secolului XVIII, Bacău, Editura Vasile Pârvan, 2004.
Negruţi, Ecaterina, Structura demografică a oraşelor şi târgurilor din Moldova (1850-1859), Iaşi, Fundaţia Academică “A.D.Xenopol”, 1997.

Sanie, Silviu, Contribuţii la cunoaşterea morfologiei stelelor şi simbolismului funerar iudaic din Estul României (I), în SAHIR, 5, 2000, pp.56-83.

Schwartzfeld, Elias, Din istoria evreilor. Împopularea, reîmpopularea şi întemeierea târgurilor şi a târguşoarelor în Moldova, Bucureşti, Editura Uniunii Evreilor Pamânteni, 1914.
Spielmann, Mihai (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.II, partea I, Bucureşti,1988, documentele nr. 26, 109, 151.

fragment al unei viitoare cărți

Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii