Populismul… Îl recunoașteți?

Publicat de nicolaetomescu, 22 august 2016, 18:56

Termenul populism are astăzi o largă întrebuinţare. Merită să ne întrebăm: ce este un lider populist? Este acela care combină o sumedenie de elemente ale discursului politic – idei socialiste, idei vag rasiste, idei anticapitaliste, idei socialiste, idei egalitariste, xenofobe – cu scopul declarat de a „recupera” poporul,  în  calitate de actor politic?

Populismul este o întoarcere la popor, ca şi socialismul popular al regimurilor est-europene, dar o întoarcere care se face nu în numele internaţionalismului, ci în numele naţiunii sau în spirit naţionalist. Printre trăsăturile populismului poate fi invocată, desigur, pecetea socialistă, în sensul în care populismul caută să reducă diferenţele dintre bogaţi şi săraci, pentru a-i ridica pe aceştia din urmă mai aproape de cei dintâi. Dar socialismul, în mod originar, a fost non-naţionalist, a fost internaţionalist. Dimpotrivă, populismul este naţionalist şi anti-internaţionalist[1], ceea ce înseamnă, în termeni actuali, şi antiglobalizant.

În România comunistă, termenul de „populism” era aproape inexistent, regimul „popular” neriscând să se autodefinească în această manieră. Reflecţia asupra populismului poate pleca în mod foarte natural şi profitabil de la această  aparentă contradicţie. Merită să ne întrebăm ce anume rezonanţă a termenului „populism” nu convenea fostului regim şi de ce astăzi referinţele la conceptul de populism au devenit, spre deosebire de perioada trecută, atât de numeroase. Întrebarea este cu atât mai pertinentă cu cât, dinspre teoria politică occidentală, populismul, ca şi concept, era destul de întrebuinţat, în timp ce, de partea cealaltă a Cortinei de fier el era aproape exclus. Lucrurile au stat ca şi cum populismul putea deveni, la un moment dat, un fel de stigmat pe care Occidentul l-a avut de aruncat asupra regimurilor comuniste sau socialist excesive ale blocului sovietic, şi pe care l-a şi aruncat, dar pe care statele vizate l-au respins. Regimurile comuniste s-au autodefinit ca populare, în timp ce eticheta occidentală asupra lor vorbea despre „populism”. În fond, rădăcina celor două concepte este aceeaşi. Şi regimul „popular”, şi regimul „populist” sunt ancorate în ideea de „popor”. De unde vine totuşi nuanţa care le diferenţiază şi ce se poate spune despre această diferenţă din punctul de vedere al reflecţiei politice?

Continuă întrebarea: De ce regimurile comuniste populare nu se defineau ca populiste şi de ce Occidentul insista şi insistă încă asupra acestui termen? Democraţiile populare, aşa cum se numeau regimurile comuniste în mod oficial, construiau o lume ideologică fantasmagorică, în care ideea de popor era, practic, deposedată de aspectele sale biologice, etnice sau rasiale.  Poporul  regimului  comunist putea fi oricare popor: poporul rus sau, mai bine zis, sovietic (o confuzie grăitoare în sine), poporul chinez, poporul român, poporul albanez se defineau principalmente prin caracterul lor ideologic, de apartenenţă la regimul comunist şi mult mai puţin prin aşa-numitul caracter etnic.

Dimpotrivă, populismul reprezintă refacerea sau recuperarea poporului prin popor, în sens etnic. Regimul populist, aşa cum a fost catalogat de gândirea politică occidentală, este un regim care încearcă să se închidă în graniţele comunităţii etnice şi, de la adăpostul acestora, să controleze viaţa politică şi economică a statului.

Populismul nu este o doctrină politică definită, nu este revendicat ca atare de niciun partid politic, dar, practic, nu există curent politic care să nu vină în atingere cu acest mod general, difuz, de gândire politică. În termenii unui autor contemporan, populismul nu este un tip de mişcare politică sau ideologică, ci o logică politică.

*

Populismul este o tendinţă politică vecină democraţiei, care concepe sensul politicii ca apărare a drepturilor cetăţeneşti, ale întregului popor. Ideea suveranităţii populare, ideea legitimităţii populare sunt, de asemenea, idei care aparţin democratismului vecin cu populismul.

Ca să putem defini mai bine acest curent, este bine să invoc aşa-numitul elitism, ca tendinţă politică de sens contrar, care presupune că nu poporul este depozitarul adevărului şi legitimităţii în cetate, ci elita. Desigur, aceste curente nu pot fi deosebite exact în realitatea politică şi socială. Înţeles în sensul de mai sus, populismul este atât o tendinţă periculoasă a democraţiei, cât şi una inevitabilă[2]. Dar, este în acelaşi timp periculoasă, pentru că populismul exagerat duce la o diminuare a forţei şi responsabilităţii elitei în societăţile democratice actuale. Elitele actuale au, uneori, tendinţa de a se lăsa manipulate de jocul subtil al intereselor celor mulţi, făcând din politică un instrument de flatare şi de manipulare (uneori neintenţionată) a maselor.

Naţiunea etnică a viitoarelor teorii populist rasiste ale secolului XIX sau XX, fie că este vorba despre Naţiunea colectivistă a mişcărilor de stânga, a regimurilor socialiste şi comuniste, fie că este vorba despre Naţiunea colectivă a Umanităţii[3], toate aceste Naţiuni sau naşteri colective sunt forme de substrat politic populist, prin aceea că întemeiază o suveranitate colectivă şi strict mundană, pe care o transferă apoi în mod „expres” aşa-zişilor conducători. Prin chiar acest  mecanism  de  atribuire a autorităţii şi suveranităţii, dictat de gândirea revoluţionară a secolului al XVIII-lea, conducătorii sunt obligaţi la un comportament de tip populist. Populismul este, în fond, gestul de întemeiere al suveranităţii pe ideea de popor (naţiune), înţeleasă în calitate de masă sau colectivitate. Ori de câte ori avem de-a face cu un astfel de substrat al suveranităţii, vom avea o doză mai mică sau mai mare, mai evidentă sau mai estompată de populism. Po- pulismul este, aşadar, o filosofie politică, adică un principiu de întemeiere al raporturilor de putere (suveranitate, legitimitate, conducere, ascultare) dintre oameni. Rădăcina sa ultimă este ideea antropologică (umană, nu divină) şi ideea de masă. Aceasta din urmă, trebuie să remarc, nu este întotdeauna evidentă. Adesea, populismul se poate ascunde sub drapelul unor teorii elitiste. În acest caz, „recunoaşterea” lui se va face apelând mai degrabă la prima caracteristică, aceea antropologică. Meritocraţia este o astfel de teorie care, astăzi, pare pornită dintr-un impuls elitist şi, eventual, de sorginte tradiţionalistă. Nimic mai fals. Meritocratismul  actual  este  tot o formă de colectivism şi populism: prin luarea în consideraţie a meritelor strict umane, el îşi trădează caracterul modern[4] şi antropologic.

Înainte de anii 1990, termenii „populism” și „populist” puteau desemna diferite curente politice care se refereau la popor, printre care partidul de centru-dreapta ÖVP austriac sau SHP turc de centru-stânga, care au tendința de atunci să nu mai dorească să fie calificate astfel, preferând termenul de „popular”.

Tendinţa democratică este una din rădăcinile populismului. Cealaltă mare rădăcină a curentului am putea s-o identificăm în tendinţa generală actuală a vieţii politice de reducere a tuturor curentelor ideologice şi politice la aspectul lor economic. Pe fondul general al ideii că politica este instrumentul de satisfacere economică a maselor, s-a grefat un soi de lege nescrisă a populismului care înseamnă sporirea pretenţiilor maselor (în general). Aceste pretenţii sunt adresate nu numai clasei politice; pretenţiile pot să meargă şi spre Biserică, către instituţiile profesionale, spre toate instituţiile sociale care funcţionează şi ca locuri ale recunoaşterii sociale: familie, şcoală, armată etc. Populismul este generat, prin urmare, şi de tendinţa în creştere a maselor de a cere, de a avea pretenţii de la elită, înainte de a avea responsabilităţi. Problema populismului este gravă când curentul acesta, mereu prezent în viaţa politică modernă, întâlneşte situaţii economice sau politice critice[5], situaţii limită: crize economice majore[6], războaie[7], pierderi teritoriale etc. În astfel de momente, viaţa politică capătă accente periculoase.

Este de remarcat faptul că populismul se combină, deseori, cu naţionalismul. Acest lucru nu trebuie să ne îndemne să condamnăm naţionalismul, sentiment cu atât mai firesc în plan politic cu cât şi partizanii globalizării tind să nege nepermis de mult un astfel de sentiment firesc între anumite limite. Dar naţionalismele aflate în competiţie, pe fond populist, pot duce la dezastre[8].

Populismul are, de asemenea, o bază solidă în apariţia, din când în când, a liderului carismatic în istorie, apariţie care se opune în permanenţă birocratizării şi formalizării excesive a figurii omului politic modern.

Populismul pune problema generală a raportului dintre elită şi masă, care, cum ştim, primeşte în zona răsăriteană o rezolvare aparte (dincolo de teoriile meritocratice, de esenţă occidentală), la care trebuie să fim atenţi pentru a înţelege complexitatea aparte a fenomenului[9].

Elita politică actuală este o elită mundană, care „închide” lumea în propriile temeiuri lumeşti. Cu această idee, filosofia politică modernă abandonează, practic, întreaga linie de gândire tradiţi nală, transformându-se într-o simplă mecanică socială, în care voinţa maselor devine substrat şi lege de guvernare pentru cei care, în calitate de conducători, nu fac altceva decât să reprezinte tot masele. Practic, filosofia politică modernă este structurată în jurul criteriului colectivist al masei.

*

Populismul este extrem de preocupat de îngrădirea domeniului a două entităţi sau realităţi, considerate inoportune sau periculoase: Dumnezeu şi elita care se pretinde moştenitoare a unei tradiţii primordiale, cu conotaţii religioase. Fără ideea de Dumnezeu şi fără ideea unei tradiţii revelate, care aparţine unei elite ce se perpetuează din generaţie în generaţie, lumea politică modernă a căutat mereu mecanisme de refundamentare a suveranităţii, de reducere a blocajelor în conducere, de interzicere a abuzurilor, de demascare a uzurpatorilor. Într-o lume care nu are îndreptăţire tradiţională oricine este un potenţial uzurpator. De aceea, elementul esenţial al vieţii politice moderne, impregnate de populism, este suspiciunea. Pe fondul acestei permanente stări de alarmă, populismul şi-a înfipt rădăcinile în resentiment: un complex de factori sufleteşti care îşi face apariţia aproximativ odată cu declinul Evului Mediu occidental, dar, mai important, odată cu retragerea într-un soi de potenţialitate istorică a creştinismului; resentimentul, creşte, aşadar, cu atât mai impetuos în cadrul societăţilor care promit o egalitate formală dar nu sunt capabile s-o asigure în fapt. Societatea este mereu şi mereu pândită de pericolul revoltelor violente, al elanurilor de sorginte stângistă, al revoluţionarilor de profesie. În fapt, nevoia de egalitate promisă în teorie. Societatea modernă este prinsă astfel în capcana propriei sale constituţii duale: pe de o parte, o teorie a egalităţii perfecte, a unei egalităţi prin naştere, dar şi a suveranităţii exercitate de către popor, spre binele acestuia, iar, în practică, o inegalitate reală, care nu poate fi justificată.

Populismul este nucleul resentimentului politic modern. El reprezintă revanşa celor care nu pot să ajungă efectiv acolo unde li se promite prin actele oficiale. În teorie, cetăţenii „au puterea” de a schimba totul în favoarea  lor:  cârmuirea,  reprezentanţii, au chiar drept de viaţă şi de moarte asupra celor care uneltesc împotriva suveranităţii populare,  adică elita politică, sunt de neoprit, că ea, elita, se „realege” sub diferite chipuri de fiecare dată, că alegerile nu sunt decât false ocazii de alegere, în care, fapt interesant, bătălia este câştigată de cele mai multe ori prin vot negativ. Votul negativ sau resentimentar a ajuns, într-adevăr, să fie cel mai important instrument de „alegere” democratică. De fapt, el ar trebui să poate numele de vot de respingere, nu de alegere. Alegerile democratice au devenit aproape peste tot respingeri democratice. Dincolo de acest aspect mai degrabă tehnic şi politic, resentimentul este un factor difuz, dar extrem de bine reprezentat în conştiinţa morală a lumii moderne…

„Democrația și drepturile omului sunt amenințate de creșterea populismului și a naționalismului în Europa”, avertiza, recent, secretarul general al Consiliului Europei, Thorbjorn Jagland, conform AFP. „Creșterea populismului în Europa creează o situație foarte periculoasă”, afirmase Jagland cu ocazia publicării celui de-al treilea raport anual privind democrația, drepturile omului și statul de drept în Europa. „(…)dezbatem în prezent o serie de provocări serioase, inclusiv terorismul și migrația. În multe locuri, această situație este exploatată în scopuri naționaliste și populiste, care erodează încrederea în instituțiile naționale și europene”, a declarat secretarul general al Consiliului Europei. Thorbjorn Jagland a remarcat, de asemenea, „o creștere periculoasă a naționalismului legislativ”, într-un moment în care statele fac legi care contravin standardelor internaționale, în special în ceea ce privește tratamentul imigranților. În unele țări, ca Marea Britanie sau Rusia, chiar legitimitatea Curții Europene pentru Drepturile Omului este contestată. În raportul său de 112 pagini, Jagland critica și situația mass-media: în 26 din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei calitatea acesteia este „nesătisfăcatoare”…

***

Opinia comună despre populism gravitează în jurul ideii după care fenomenul respectiv se explică în principal prin resentimentul elitelor periferice (ale periferiei occidentale) faţă de mainstream-ul sistemului mondial. Din această respingere resentimentară ar rezulta tendinţele autarhice, socialiste şi demagogice ale populismului. Viziunea este corectă până la un punct, dar extrem de simplificatoare şi de aceea riscă să falsifice adevăratul fond al problemei. Dacă ar fi adevărată o astfel de imagine, ar rezulta că Occidentul dezvoltat (sau Nordul, pentru a folosi un termen de inspiraţie tiermondistă) ar fi lipsit de tentaţii populiste, acestea manifestându-se în periferiile incapabile să ţină pasul cu dezvoltarea globală. În realitate, Nordul este mai populist decât Sudul, şi aceasta din două considerente: mai întâi că Nordul – aşa cum am încercat să arăt – a fost iniţiatorul populismului de substanţă, odată cu industrializarea şi revoluţia politică modernă şi, în al doilea rând (dar cu legătură cu cele anterioare), Sudul este logic mai departe de populism pentru că este mai aproape de filosofia politică tradiţională, fără substanţă modernă.

Faptul că mişcările populiste sunt în plină renaştere în Occident, adică acolo unde ele păreau depăşite în perioada războiului rece, arată că fenomenul, deşi nu este nou, are încă un potenţial de creştere nebănuit. Nu ştim încă la această oră spre ce se poate îndrepta noul populism occidental, ca şi cel estic sau asiatic, dar este evident că, luând forme locale, el stăpâneşte practic scena politică a lumii – dacă nu direct, măcar ca tendinţă secundară, potenţială, dar extrem de reală.

„Democrația și drepturile omului sunt amenințate de creșterea populismului și a naționalismului în Europa”, avertiza, recent, secretarul general al Consiliului Europei, Thorbjorn Jagland, conform AFP. „Creșterea populismului în Europa creează o situație foarte periculoasă”, afirmase Jagland cu ocazia publicării celui de-al treilea raport anual privind democrația, drepturile omului și statul de drept în Europa. „(…)dezbatem în prezent o serie de provocări serioase, inclusiv terorismul și migrația. În multe locuri, această situație este exploatată în scopuri naționaliste și populiste, care erodează încrederea în instituțiile naționale și europene”, a declarat secretarul general al Consiliului Europei. Thorbjorn Jagland a remarcat, de asemenea, „o creștere periculoasă a naționalismului legislativ”, într-un moment în care statele fac legi care contravin standardelor internaționale, în special în ceea ce privește tratamentul imigranților. În unele țări, ca Marea Britanie sau Rusia, chiar legitimitatea Curții Europene pentru Drepturile Omului este contestată. În raportul său de 112 pagini, Jagland critica și situația mass-media: în 26 din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei calitatea acesteia este „nesătisfăcatoare”…

[1] Se invocă, adesea, o apropiere între populism şi narodnicismul rus, iar, în cazul românesc, poporanism. Deşi centrate pe ideea de popor, aceste curente sunt, după anumite păreri, mai departe de filonul care s-a dezvoltat actualmente din rădăcina marea populismului, fiind îndatorate unei viziuni creştine care între timp a dispărut din registrul populismului canonic. Deşi criticabil din multe puncte de vedere astăzi, populismul poate fi înţeles şi ca formulă politică romantică de recuperare a unei unităţi pierdute între elită şi masă, în sensul narodnicismului rusesc sau poporanismului de la noi, ca misiune a elitei de reîntoarcere la masă şi la problemele acesteia.

[2] Este inevitabilă pentru că rădăcinile sale sunt vechi, mergând cel puţin până la Revoluţia Franceză, cu ale sale drepturi fundamentale ale omului. Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, adoptată în prima parte a evenimentelor revoluţionare (1789-1791), este o mostră de act filosofic cu conotaţii juridice, în care elementele dominate sunt îndreptate împotriva filosofiei sociale medievale. Astfel, articolul 1 al Declaraţiei este chiar temeiul demolării ierarhiilor sociale medievale: „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu se pot fundamenta decât pe utilitatea comună.” (Gauchet, 2004: 7) Articolul nu frapează numai sau în primul rând prin ideea egalităţii. Egalitatea, aşa cum se poate observa, rezultă prin naştere, ceea ce înseamnă că naşterea, ca element primordial natural, nu mai are însemnătate metafizică. Poţi să te naşti oricum, în conformitate cu actul de faţă, eşti egal cu toţi ceilalţi. Deosebirile dintre oameni devin semnificative abia după ce încep să trăiască, dar nici aici în sens vital sau religios, ci strict utilitar. Căci, aşa cum se observă, deosebirile sociale nu se pot fundamenta decât pe aşa-numita „utilitate comună”. Această sintagmă este extrem de importantă, traduce întregul spirit al populismului trecut sau actual. Viaţa socială nu se mai orientează după valorile religioase transcendente, ci după elementul mundan al utilităţii. Cu această schimbare, modernitatea  îşi  face  intrarea triumfală în filosofia socială a vremii. Spiritul modern este unul antitradiţionalist şi antispiritualist, forţând, în locul ideilor religioase, orientarea vieţii sociale după utilitate. În plus, utilitatea nici ea nu mai este individuală. Spiritul colectivist al vremurilor revoluţionare pretinde ca utilitatea să fie comună. Cu alte cuvinte, întregul este pus înaintea individului, dar nu în sensul antic, care poate părea corect şi chiar este corect, ci în sens modern. Punctul 3 al aceleiaşi Declaraţii a Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului este un alt punct pentru discuţia noastră. El pune problema suveranităţii moderne. Am văzut că egalitatea prin naştere duce la colectivitatea numerică a poporului modern, satisfăcut în numele utilităţii. Poporul modern este deja născut. Dar populismul are nevoie, totuşi, de un principiu de conducere. Cine să fie cel care conduce şi, mai ales, în numele a ce, în numele cui? Democraţia populistă modernă resimte nevoia unui temei al suveranităţii… Pe măsură ce Revoluţia Franceză înainta, formulările ca cele de mai sus erau din ce în ce mai explicite, ideile majore nefiind schimbate. Astfel, există, într-un Plan de Constituţie prezentat Convenţiei Naţionale din 15 şi 16 februarie 1793 – aşa-numita Constituţie Girondină, avându-l ca raportor pe celebrul Condorcet – o formulare şi mai clară a principiului referitor la suveranitate, care sună astfel: „27. Suveranitatea rezidă în mod esenţial în întreg poporul şi fiecare cetăţean are în mod egal dreptul să participe la exercitarea ei.” (Gauchet, 2004: 338) O altă formă este cea imaginată de Robespierre, în a sa Declaraţie a Drepturilor Omului (24 aprilie 1793): „14. Poporul este suveran: cârmuirea este opera şi proprietatea lui, funcţionarii publici sunt slujbaşii lui. Poporul poate, atunci când crede de cuviinţă, să-şi schimbe cârmuirea şi să-şi revoce reprezentanţii. (Gauchet, 2004: 342). Spre deosebire de celelalte forme ale aceluiaşi articol, de data aceasta este interesant de observat că suveranitatea este „în  proprietatea” poporului. Suveranitatea devine un bun, iar cum dreptul de proprietate este un drept „inviolabil şi sacru”, aşa cum ne obişnuise formularea din prima parte a Revoluţiei, rezultă că nimeni nu poate răpi poporului acest drept, dreptul la suveranitate. Evident, de aici decurge faptul că poporul îşi poate schimba reprezentanţii sau chiar cârmuirea. În Actul Constituţional din 24 iunie 1793 apare un articol nou, 27, care pedepseşte tocmai uzurparea suveranităţii poporului sau dreptul poporului de a se autoconduce: „Orice individ care ar uzurpa suveranitatea trebuie condamnat pe loc la moarte de către oamenii liberi” (Gauchet, 2004: 346). Revoluţia nu glumea deloc cu cei care încercau să tempereze puterea poporului…

[3] Umanitatea este şi ea o formă de Naţiune, adică de Naştere, de data aceasta fără deosebire de naţionalitate, deci fără substrat etnic, ci doar civic.

[4] Prin caracterul „democratic-aspiraţional” (oricine, prin muncă, poate ajunge la rezultate concrete şi deci la merit şi la poziţii sociale de vârf), deschis, meritocratismul are o rădăcină în filosofia modernă a şanselor egale şi a libertăţii nelimitate de afirmare a omului în calitate de singur făuritor al destinului său. Nu e de mirare că meritocratismul s-a dezvoltat cel mai mult în ţara în care a apărut şi prima formă modernă oficială şi politic structurată de populism, S.U.A. Aşadar, rădăcinile populismului democratic modern sunt atât de adânci, încât el interferează chiar cu acele formule politice care aparent se distanţează de viziunile consacrat egalitariste de stânga.

[5] Criza economică agravează în mod evident tendinţa populistă firească în viaţa politică actuală.

[6] Criza economică actuală, accentuată de corupţia elitei politice, poate avea un potenţial major de risc în sens populist. Partidele populiste speculează o realitate critică (scăderea nivelului de trai al populaţiei), creează aşteptări imense în populaţie („totul trebuie să revină la popor, cât mai repede”), dar nu dispun de reale instrumente de guvernare – niciun partid politic populist nu va putea guverna „pentru” popor în mod fundamental, deoarece actul de guvernare presupune o elită. Iar elita nu va ezita să guverneze şi în interes propriu.

[7] Când tendinţa democratic-populistă a partidului nazist din Germania interbelică a întâlnit umilinţa reală a poporului german în faţa aliaţilor învingători în Primul Război  Mondial (putem spune la fel de bine că tendinţa populistă a fost în bună măsură creată de această situaţie umilitoare), laolaltă cu determinarea totală a elitei naziste de a schimba faţa Europei în favoarea Germaniei, s-a născut una dintre cele mai colosale forţe populist-militariste ale epocii moderne, Germania lui Hitler.

[8] Nazismul nu a fost decât un naţionalism tipic german (adică în bună măsură rasism), dublat de un populism întreţinut chiar de către liderii nazişti.

[9] Cred că studierea aspectelor particulare ale populismului răsăritean, în particular românesc, este o ocazie de a descoperi trăsăturile intime ale tendinţelor politice locale – un aspect  deloc  neglijabil  în  contextul global actual.