Conacul Rosetti-Solescu

Publicat de nicolaetomescu, 27 octombrie 2016, 12:26 / actualizat: 27 octombrie 2016, 18:16

La numai 15 km de Vaslui[1], conacul[2] din satul Solești[3] (mai nou, definiția completă a degradării) forma, pe vremuri, ansamblul curții boierești – împreună cu parcul de arbori seculari care îl înconjoară, zidul de incintă, Biserica Adormirea Maicii Domnului.

*

În jurul anului 1690, satul Solești a ajuns în stăpânirea lui Iordache Ruset[4]; prin căsătoria cu Safta Racoviță[5], precum și prin danii, cumpărări proprii și ale urmașilor, marele vistiernic a ajuns să fie printre cei mai bogați boieri din Moldova. După moartea lui, moșiile au fost împărțite între copii, Solești ajungând, în octombrie 1765, în proprietatea marelui logofăt Ștefan Roset[6], apoi a trecut în stăpânirea unicului său fiu, vornicul Vasile Ruset, de la care a revenit stolnicului Iordache Ruset[7]; acesta din urmă a cumpărat pământuri de la răzeși, ajungând în anul 1816 să stăpânească întreg satul Solești[8]. Fiul și succesorul său, postelnicul Gheorghe (Iordachi) Ruset a moștenit moșia Solești prin testamentul din 4 septembrie 1819; s-a căsătorit, în 1823, cu Ecaterina Sturdza, fiica logofătului Dimitrie Sturdza de la Miclăușeni; s-au stabilit, împreună cu mama, și au construit[9], în jurul anului 1827, un conac boieresc cu parter și etaj, înconjurat de un parc și de un zid de incintă.

Conacul a fost construit din cărămidă, pe fundație de piatră, în stilul arhitecturii moldovenești, îmbinând elemente tradiționale cu cele ale stilului neoclasic (predominant în Europa acelor vremuri). Planșeele, șarpanta și tâmplăria erau de lemn, pardoselile din lemn și mozaic, iar învelitoarea din tablă. Pe fațada principală (de est) se găsea o galerie cu trei deschideri în arc în plin cintru și două arcuri teșite, sprijinite pe șase stâlpi de cărămidă cu secțiune pătrată[10]. Deasupra galeriei te invita o terasă, dotată, inițial, cu o balustradă din fier forjat, surmontată de coloane adosate și un fronton triunghiular. Fațada de vest a presupus un corp în rezalit, având dispusă, avansat, o galerie cu trei deschideri în arc în plin cintru, deasupra căreia se insinua o terasă mai mică decât cea de pe fațada de est. Fațadele au conținut elemente din repertoriul neoclasic: fronton triunghiular, pilaștri, casetoane (deasupra ferestrelor) și ancadramente ale ferestrelor de formă rectangulară și adâncite în zidărie. Conacul avea trei nivele (demisol, parter și etaj), cele 15 camere[11] fiind dispuse simetric în jurul unui hol central, intrarea în toate camerele făcându-se prin intermediul a trei culoare. În holul central se afla o scară monumentală de lemn cu balustrada sculptată. Se spune că mai multe tuneluri ar exista pe sub conac, tuneluri pe unde boierii fugeau în caz de pericol. Acolo nu a mai călcat nimeni de ani buni, de aceea ar exista cineva care așteaptă răspunsuri de secole.

*

Elena Cuza (17 iunie 1825, Iași-2 aprilie 1909, Piatra-Neamț), cunoscută și ca Elena Doamna, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a Ecaterinei (Catinca, fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni, sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza), și-a petrecut copilăria la moșia părinților, de la Solești, alături de Constantin, Theodor, Dumitru (cei trei frați) și de sora Zoe. Având ca sistem de referință severele principii pedagogice ale vremii, sub supravegherea directă a mamei, Elena a învățat limbile germană și franceză (continuă studiile particulare, cu guvernante și profesori străini, la moșia de la Șcheia). Împlinind 15 ani, Elena s-a stabilit la Iași. În înalta societate, îl cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza, cu care s-a măritat (Iași, 30 aprilie 1844). După înăbușirea revoluției de la 1848, pusă în fața unei situații periculoase („revoluționarii fugeau din Iași spre Galați, urmăriți de oamenii domnitorului Mihail Sturdza”) ce amenința siguranța soțului ei, femeia timidă și, aparent, lipsită de încredere în forțele proprii, a dovedit o energie ieșită din comun, inițiativă și hotărâre. A pornit singură, de la Solești spre Galați, unde a mers să-l vadă pe consulul britanic Cuninghan; împreună, au pus la punct evadarea lui Alexandru Ioan Cuza (la Brăila); de acolo, au fugit la Cernăuți și, mai departe, către Viena și Paris; peste un an, au făcut cale întoarsă (în Moldova, ajunsese domn Grigore Ghica)…

*

Postelnicul Gheorghe Rosetti-Solescu a murit la 10 ianuarie 1846; în următorii 20 de ani, moșia a fost administrată de văduvă, ajutată de fiul său mai mare, Constantin[12]; Ecaterina Rosetti-Solescu a construit[13], între anii 1859–1860, o biserică de curte cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Prin trecerea la veșnicie[14] a mamei Elenei (Cuza), moștenirea de la Solești[15] revenise lui Dimitrie Rosetti[16]; acesta a vândut-o fratelui său mai mic[17]. Cum Theodor Rosetti nu avea posibilitatea să se ocupe cu întreținerea, a vândut moșia și conacul, în 1886, către Gheorghe Rosetti[18], fiul fratelui său mai mare, Constantin. Gheorghe Rosetti a murit la 5 decembrie 1916, moșia fiind moștenită de unicul său fiu, Teodor Gh. Rosetti[19].

Din acea clipă până în anul 1977, clădirea a fost transformată în sediu al școlii generale din localitate. Conacul a fost avariat, în mare parte, la cutremur; reparațiile[20] au afectat aspectul istoric al clădirii, finisajele brutale știrbind frumusețea originală. Lăsat în paragină, suferind alte avarii provocate de seismul din 1990, monumentul istoric – schingiuit de birocrația disfuncțională sau/și de dezinteresul față de valorile istorice –, înoată în incertitudine de o perioadă îndelungată[21]; refacerea construcției, revendicată în anul 2002 de moștenitorii ultimului său proprietar, Theodor Rosetti, este înlocuită cu degradarea masivă și cu transformarea într-o ruină.

Poate că ne imaginăm scările din lemn masiv, dar sunetul pianului din sala mare a conacului a fost înlocuit, de zeci de ani, cu șuieratul vântului… ferestrele (câte mai sunt) așteaptă pe cineva, responsabil, care să privească prin ele pentru a-și dori, apoi, să le salveze istoria…

[1] În partea nordică a orașului…

[2] A dobândit statutul de monument istoric în anul 1955…

[3] Prima atestare a satului Solești, într-un uric al lui Ștefan cel Mare (10 martie 1502), menționează că localitatea a fost întemeiată de stolnicul Toma Solescul, mort în Bătălia de la Vaslui (1475); documentul întărește dreptul stolnicului Toader Toc asupra satului Solești / pe Vaslui, primit de la Marenca, fiica lui Mihul Epure, nepotul lui Toma Solescul, în schimbul satului Folești de pe Crasna. Moșia a fost fărâmițată în secolul al XVI-lea, prin împărțire între urmași, vânzări și danii, câteva părți fiind cumpărate sau primite prin donații de mari boieri, constituindu-se în proprietate boierească. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, o suprafață din moșie a ajuns să fie stăpânită de logofătul Nicolae Racoviță Cehan și de fiul său, paharnicul Ioan…

[4] Marele vornic al Țării de Jos, fiul lui Constantin Cuparul, capuchehaie la Constantinopol în timpul domniei lui Vasile Lupu și frate al domnitorului Antonie Ruset… Se trage din familia boierilor Roset…

[5] Fiica logofătului Nicolae Racoviță…

[6] Fiul lui Iordache Roset și al Saftei Racoviță, proprietarul conacului de la Pribești…

[7] La împărțirea averii părintești din 1786…

[8] Soleștii din Deal și Soleștii din Vale…

[9] În partea de sud-est a satului, pe culmea dealului Hârtop…

[10] Această galerie servea ca boltă de trăsuri…

[11] Camerele și coridoarele aveau decorație interioară în stuc și sobe din teracotă de epocă. Latura de est a fațadei avea o boltă de trăsuri cu arcade la parter și o terasă neacoperită la etaj…

[12] Fost ofițer și adjutant al domnitorului Alexandru Ioan Cuza…

[13] În partea de est a curții boierești, cu ajutorul fiilor săi Elena și Constantin…

[14] La 11 aprilie 1869…

[15] Moșia Solești avea, în anul 1878, o suprafață de 1.659 ha. În 1915, Theodor Rosetti a vândut obștii din Solești 82.558 ha pentru islaz comunal, cu plata în rate, și locuitorului N. Morariu 9 ha de pământ arabil.  În 1919 se ajunsese la o suprafață de 1.568 ha, din care 927 ha teren arabil și 641 ha teren necultivabil (294 ha pădure, 19 ha drumuri, 18 ha acareturi, 11 ha plantații pometuri, 2 ha vie, 4 ha râpe, toate însumând 348 ha). În urma reformei agrare de după Primul Război Mondial, au fost expropriate 648 de ha teren arabil, proprietarului rămânându-i restul de 279 ha. Dacă, în 1940, suprafața era de 748 ha, dintre care 583 ha teren arabil, 66 ha imaș și 99 ha fâneață, în 1949 avea să cuprindă doar 49,200 ha de pământ, din care 31,5 ha teren arabil, 2,41 ha grădină de zarzavat, 1,41 ha fâneață, 2,90 ha livadă, 4,24 ha teren neproductiv, 2,50 ha pășune, 4,24 ha parc cu arbori și pomi fructiferi. Pe moșie se aflau un conac (compus din 14 camere, având o suprafață construită de 334,76 mp), o casă administrativă (380 mp, 16 încăperi), locuința administratorului (200 mp, 6 încăperi), locuința personalului (168 mp, 7 încăperi), grajdul pentru vite (247 mp, 2 încăperi), cocina porcilor (112 mp, 2 încăperi), casa de apă (3 mp, 1 încăpere), 2 bazine de apă (4 mp), bazinul de canalizare (2 mp), magazia de cereale (130 mp), remiza pentru mașini (89 mp, 3 încăperi), atelierul (56 mp, 2 încăperi), 2 pivnițe (117 mp), 3 cișmele (1 km) și o locuință a BNR-lui. Moșia Solești a fost expropriată prin Decretul nr. 83/1949, conacul și celelalte clădiri fiind naționalizate; s-a trecut la confiscarea întregului inventarul agricol și produsele agricole aflate în stoc…

[16] Magistrat și om politic…

[17] Theodor Rosetti, jurist și om politic (ministru în mai multe rânduri și prim-ministru /1888–1889)…

[18] Noul proprietar era ocupat, lipsind mult timp din România – ambasador la Paris, Viena, Belgrad și Petrograd. Din acest motiv, el a donat biserica, în anul 1893, comunității locale; dar s-a retras dina ctivitatea diplomatică, la 15 august 1911, și s-a stabilit la Solești…

[19]  Doctor în economie politică la München…

[20] Cooperativa județeană „Constructorul” Vaslui a executat, în perioada 1979-1980, lucrări în ton cu incompetența, acestea fiind sistate de Comitetul de Cultură și Educație Socialistă și Muzeul județean Vaslui…

[21] Clădirea a fost transferată, prin Decizia Consiliului popular al județului Vaslui nr. 324 din 29 iulie 1983, în administrarea Trustului I.A.S. Vaslui, care a efectuat o serie de lucrări de reparații brutale, distrugând, în special, finisajele exterioare. După evenimentele din decembrie 1989, conacul a fost abandonat de Trustul I.A.S. Vaslui, el suferind grave avarii în urma cutremurului din 1990. Ministerul Culturii a încercat în anul 1991 să treacă imobilul în administrarea sa (mai precis a Direcției Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice), în vederea conservării și restaurării. Dosarul de transfer s-a împotmolit în hățișul birocratic din România de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. Conacul (cod: 38 B 01199), biserica de curte (cod: 38 B 01198) și mormântul Doamnei Elena Cuza (cod: 38 D 021) au fost incluse pe Lista Monumentelor Istorice din 1992. Episcopia Hușilor și Mănăstirea „Ștefan cel Mare și Sfânt” de la Movila lui Burcel au solicitat în 1996 preluarea conacului în administrare, în vederea amenajării ca muzeu ecleziastic și camere de protocol, iar Ministerul Culturii, prin Avizul nr. 152/F din 17 mai 1996, a aprobat această solicitare cu condiția de a se realiza lucrările de consolidare-restaurare necesare. Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Național al județului Vaslui a solicitat la 25 mai 1998 înscrierea conacului în inventarul bunurilor din domeniul public de interes județean, dar Consiliul județean Vaslui a refuzat – din cauza faptului că „nu există un act juridic de trecere în proprietatea statului”. În anul 2001, conacul a fost înscris în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Solești…