Mihail Sadoveanu. Biografie și operă (mai ales Hanu Ancuței)…
Publicat de nicolaetomescu, 5 noiembrie 2016, 06:00 / actualizat: 14 noiembrie 2016, 13:05
Născut la 5 noiembrie 1880, fiul Profirei Ursachi (urmaşă a unei familii de răzeşi), al avocatului Alexandru Sadoveanu (originar din Oltenia), urmează şcoala primară în Pașcani, târgul natal (1887-1891), acolo unde dascălul Mihai Busuioc, devenit „domnul Trandafir” (în povestirea intitulată astfel), îi insuflă dragostea pentru istoria neamului.
În 1897, absolvă Gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni. Intern la Liceul Naţional din Iaşi (1897-1900), este atras către literatură. După ce, în 1897, sub pseudonimul „Mihai din Paşcani”, publicase o schiţă, dar şi versuri sau istorii hazlii într-o foaie obscură, debutează efectiv în 1898. Atracţia pentru literatură îl determină să se înscrie la Litere; nu termină facultatea, din cauza unui eveniment care survine în existenţa sa.
Întors la Fălticeni, în 1901 se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu şi, în 1902, este încorporat. Anii serviciului militar, în garnizoana de la Târgu Ocna, îi inspiră paginile unui volum, unde sunt înfăţişate brutalităţile şi umilinţele îndurate de soldaţii ţărani din partea gradaţilor, iar experienţa contactului cu ocnaşii care lucrau în saline şi erau păziţi de ostaşi hrăneşte povestiri.
Nicolae Iorga remarcase numele prozatorului. În 1904 îi apar primele cărţi.
În 1910 ocupă postul de director al Teatrului Naţional din Iași.
Combatant în campania balcanică din 1913, notează (1916) impresiile culese cu acest prilej. Mobilizat în timpul Primului Război Mondial, este repartizat la un ziar pe care îl conduce şi unde scrie articole patriotice (1917).
Opera lui Sadoveanu, unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, cu o carieră ce străbate cinci decenii, spuneam – opera lui Sadoveanu poate fi grupată în etape care corespund direcțiilor sau curentelor literare dominante în epoci și perioade: cea de început, primă etapă sămănătoristă, a primelor încercări, nuvele și povestiri; a doua, mitico-simbolică, din perioada interbelică, reflectată în romane (acțiunea are loc, în general, în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și modernă timpurie a României), în romane; abordează, totodată, alte stiluri (romanul psihologic și naturalismul); ultima etapă corespunde realismului socialist (dovezile fiind ușor de prezentat)…
*
Cât despre Hanu Ancuței… Lucrarea este o sinteză a universului sadovenian, întrucât aici găsim toate temele și motivele, programul său estetic, conceptele și modelele narative, prototipurile umane, simbolurile și timbrul sadovenian. Hanul este un nucleu, un model de viață românească, unde, în vremuri de demult, se păstrează obiceiul de a întemeia sfaturi, unde eroii vin să-și „depună” comoara lor de înțelepciune. Într-o toamnă aurie când a dăruit Dumnezeu „rod în podgoriile din Țara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde să puie mustul”, s-au spus multe povești la Hanul Ancuței, care „nu era han – era cetate”; avea ziduri groase și porți ferecate, iar în cuprinsul lui se puteau oploși oameni, vite și căruțe și toți erau în siguranță…
*
În discursul de recepţie din 1921, ales ca membru titular al Academiei Române, face elogiul poeziei populare; în 1924 este distins cu Premiul Naţional pentru proză.
În anul 1928, devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale (Francmasonice) din România. Inițiat, în ianuarie 1927, de Gheorghe Ghica, intrase în loja Dimitrie Cantemir din Iași[1], Printre colegii săi de lojă erau Păstorel Teodoreanu și Mihai Codreanu. Ascensiunea în ierarhia masonică a fost fulminantă[2]. Sadoveanu s-a avântat în acțiunea de unificare a masoneriei române, însă avea ambiția ca respectiva contopire a părților să se producă doar sub conducerea sa. Rezultatul: intrigi din care Masoneria iese (destul de) terfelită. În 1930, Marea Lojă Națională a României primește recunoașterea Marii Loji Unite a Angliei, din care au pornit toate lojile existente. Marea Lojă Simbolică se federalizează (se unește) cu MLNR, iar Sadoveanu devine Pro Mare Maestru al MLNR și președinte al Lojilor Simbolice Scoțiene. În 1932, are loc federalizarea celor două mari loji rivale de până atunci (MLNR și Marele Orient al României). La Conventul comun era adoptată o constituție promulgată de Pro Marele Maestru Sadoveanu. Izbucnise conflictul prin acesta vrea să-i ia locul Marelui Maestru al MLNR[3], George Valentin Bibescu, nepotul domnitorului Gheorghe Bibescu, soțul Marthei Bibescu și vărul Annei de Noailles. Sadoveanu rămâne președintele Federației Francmasoneriei Unite până în 1937, când Masoneria a fost scoasă în afara legii, pregătindu-se terenul pentru dictatura carlistă.
În calitate de vicepreședinte al Marii Adunări Naționale, semnează și condamnarea la moarte a unui țăran ce refuzase să se înscrie în „colectivă”; omul ceruse comutarea pedepsei, însă Sadoveanu i-a respins cererea, drept consecință țăranul a fost executat[4]. „Ceahlăul” a prezidat ședința din 29 iulie 1947, prin care Partidul Național Țărănesc s-a trezit scos în afara legii[5]. Un alt episod negru din biografia lui Sadoveanu se referă la semnătura sa, de vicepreședinte al MAN, pe rezoluția de respingere a cererii de comutare a pedepsei cu moartea pentru 12 oameni[6].
Unul dintre primii colaboratori ai revistei tradiționaliste „Sămănătorul”, înainte să ajungă un scriitor realist și adept al curentului poporanist – reprezentat de revista literară „Viața Românească”, colaborator al cotidianelor de stânga „Adevărul” și „Dimineața”, mai târziu al „Însemnări(lor) ieșene”, intrat în Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu, Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, înrolîndu-se apoi în Partidul Comunist Român, președinte al Adunării Deputaților, printre cei 5 (cinci) membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române – care a preluat conducerea statului după abdicarea regelui, președintele Uniunii Scriitorilor din România și membru al Academiei Române, s-a stins din viață la 19 octombrie 1961 (Vânători-Neamț), fiind înmormântat alături de Eminescu și de Caragiale…
[1] Afirmația îi aparține lui Horia Nestorescu-Bălcești – în „Mihail Sadoveanu, mason” (2006)…
[2] Astfel, din februarie până în mai 1929, ajunge de la gradul 18 la 33 (maxim). Devine membru al „Supremului consiliu de grad 33 și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat în România” și participă la inaugurarea Templului Masonic de la București 1930…
[3] Iată episodul relatat de Radu Cernătescu în Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române (Polirom, 2010)… „După ce Pangal (Ioan Pangal, magister ad vitam, principalul actor al redeschiderii în 1923 al Marii Loji Naționale Române, apropiat al lui Carol al II-lea – n.r.) face un pact cu Casa Regală și este cooptat în guvernele Mironescu (este vorba de al doilea guvern condus de țărănistul Gheorghe Mironescu între 10 octombrie 1930 și 17 aprilie 1931 – n.n.) și Iorga (18 aprilie 1931-5 iunie 1932 – n.n.), sub pretext că Marele Maestru ad vitam își vede doar de interesul propriu, are loc în 1932 o „trădare a generoșilor” din sânul masoneriei române. În prealabil, gruparea lui Sadoveanu își întărește poziția la 3 decembrie 1932, când își votează o Constituție ce consfințea independența MLNR de Supremul Consiliu de Grad 33 al lui Pangal. În Conventul MLNR din 3-4 decembrie 1932, împotriva tuturor regulilor de ascultare masonică, căci Prințul Bibescu nu demisionase încă, iar Pro Marele Maestru Ludwig Servatius, desemnat să conducă în absența sa, nu era prezent, este ales ca Mare Maestru al MLNR academicianul M. Sadoveanu, prezentat de Oratorul ședinței de învestire drept „Președinte al Federației Lojelor Scoțiene și Venerabil al lojei Dimitrie Cantemir din Iași”, „fost președinte al Academiei Române, fost președinte al Senatului, scriitor distins și persoană apreciată de toată Națiunea”. Imediat, prin decretul nr. 30 din 24 decembrie 1932, semnat de MM GV Bibescu, cei cinci „puciști” în frunte cu M. Sadoveanu sunt suspendați și deferiți justiției masonice. La rândul său, Sadoveanu mobilizează Consiliul Federal al MLNR, care, pe 3 ianuarie 1933, notifică Supremul Consiliu al Riturilor din România că întrerupe orice colaborare cât timp la conducerea lui se află Ioan Pangal. Așadar, la data respectivă exista în cadrul Masoneriei Române o autoritate tricefală, cu două MLNR, una condusă de prințul Bibescu (cu sediul în București, str. Câmpineanu, 51), cu 14 loji afiliate, și alta condusă de Sadoveanu, care a fost definitiv „ars între coloane” (exclus) de gruparea lui Pangal la 5 februarie 1933. În paralel, funcționa și Marele Orient de România (cu sediul în București, str. Știrbey Vodă, 23), coordonat de un Consiliu al Ordinului (33 de membri aleși pe 3 ani) condus de Marele Maestru Em. I. Papiniu (Venerabilul lojei Minerva din București) și avândul ca secretar permanent pe Leo Salzman. Acest Consiliu dă grupării lui Pangal lovitura de grație la 15 aprilie 1934, când în mod solemn și oficial se unește cu MLNR al lui Sadoveanu și înființează Federația Masoneriei Române Unite (cu sediul în București, str. Sf. Athanase nr.1), avându-i la conducere pe Sadoveanu ca președinte și pe Em. I. Papiniu ca Mare Secretar Federal”…
[4] Scrie Ioan Stanomir în „Explorări în comunismul românesc” (Polirom, 2004)…
[5] Potrivit lui Victor Frunză în „Istoria Stalinismului în România” (Humanitas, 1990), Sadoveanu ar fi fost participant activ la înscenarea de la Tămădou, deranjat că presa țărănistă i-a „expus” averea…
[6] În toamna anului 1953… Este vorba de grupul lui Mircea Popovici și Alexandru Tănase, doi dintre cei câteva zeci de legionari parașutați de americani în toamna lui 1952, pentru a încerca să coaguleze rezistența anticomunistă. Cei doi sunt arestați în vara lui 1953, împreună cu alte 11 persoane, acuzate că i-au sprijinit; sunt condamnați la moarte în toamna lui 1953; pe 24 octombrie, 12 dintre ei formulează cereri de clemență, respectiv comutarea pedepsei în muncă silnică pe viață. Episodul este relatat de Gheorghe și Hadrian Gorun, în „Colaborarea Mișcării Legionare cu CIA și NATO”, publicat pe Ziariști Online: „Prezidiul Marii Adunării Naționale dă verdictul în 27 octombrie 1953. Sub semnăturile celebrilor <> ai statului de democrație populară, semnături din care se distinge cu claritate cea a lui Mihail Sadoveanu, pe înscrisul trimis de Direcția Tribunalelor Militare se pune următoarea rezoluție: <>. La 3 zile de la respingerea cererilor de comutare a pedepselor, adică în noaptea de 31 octombrie /1 noiembrie 1953, la Jilava , cei treisprezece condamnați la moarte au fost executați prin împușcare. Au fost împușcați: 2 ingineri, 3 studenți, 2 țărani, 3 muncitori, un medic, un jurist și un elev. Apartenența lor politică era următoarea: 7 legionari, 5 neîncadrați politic și un membru UTC, din 1948”…
