Povestea României. Județele Covasna și Harghita
Publicat de nicolaetomescu, 8 noiembrie 2016, 08:55
Sfântu Gheorghe, din județul Covasna, este situat în depresiunea cu aceleași nume echivalent Marelui Mucenic, pe ambele maluri ale Oltului. Se află la intersecția câtorva drumuri, cel mai important fiind DN12, ce leagă municipiul Brașov de municipiul Miercurea-Ciuc. Nu mai avem nimic de dorit pe acest pământ în afară de normalitate, organizare, descentralizare, depolitizare ș.a. În cuprinsul bilanțului negativ care nu s-a sfârșit, pe care nu-l vom sfârși prea curând, rămâne durerea trează a infrastructurii. Se resimte, dramatic, atunci când, pe teritoriul județului Harghita, vrei să ajungi pe stânga Oltului, în apropiere de Tușnad.
Lacul Sfânta Ana este un lac vulcanic, singurul de pe întreg teritoriul României. Așezat în adâncul craterului unui vulcan stins, denumit Ciomatu (sau Ciomadu), din masivul Puciosu, locul celei mai recente (câteva zeci de mii de ani) erupții vulcanice în Carpați și în Europa de Est, se află la o altitudine de 946 m. Această paletă de pictor își completează apele numai din precipitații, neavând izvoare; puritatea se apropie de aceea a apei distilate; în absența oxigenului, nu ne-au dezmierdat instinctele colorate ale vieții (capacitatea trofică redusă a apei lacului se datorează emanațiilor mofetice, prin fundul lacului și prin pereții craterului). Dar nici nu am avut nevoie de prognozele meteorologilor pentru a afla starea vremii; citisem despre metoda empirică, un dar oferit de alcătuirea vulcanică – prevestesc cele două fisuri formate în munte; dacă emanațiile din fisuri pișcă nasul, este semn de furtună, dacă nu te trezești înțepat de miros, ziua va fi însorită, recomandată drumețiilor; fenomenul, cu explicație științifică, privește activitatea post-vulcanică, sensibilă la orice schimbare a presiunii atmosferice – când are loc o scădere, gazele, îndeosebi bioxidul de carbon și sulful, urcă spre suprafață și inundă fisurile, semn că vine ploaia.
Noaptea a fost un sfetnic la fel de bun precum Lacul Sfânta Ana. Poate și pentru faptul că am petrecut-o în Tușnad, inclusiv într-un restaurant unde timpul părea să aibă răbdare, unde, cu bucurie, curiozitate şi dorul de o călătorie culinară, ne-am regăsit printre arome noi, combinaţii inedite şi un paradis de gusturi, binecuvântate cu un regal de vinuri. Există un viciu, dorința, care se cheamă, în cazul unor oameni, ambiție, iar, la alții, degenerează în patimă. La copii, întâlnim adeseori o mândrie și un prestigiu personal întemeiat pe faptul că unul îi poate spune altuia „știu ceva ce tu nu știi”, la un nivel extins, încât lucrul este exprimat ca un mijloc formal de lăudăroșenie și de declasare a celuilalt, chiar și acolo unde se strecoară pe de-a-ntregul o minciună și niciun secret nu este deținut. Așa-numitul Ținut Secuiesc, dincolo de experiențele unora dintre noi, te poate face să te simți ca în miezul unui vis, dacă nu ai minciuni de apărat/de ascultat, dacă nu vrei să te proclami deținătorul marilor secrete, dacă îți călăuzești inocența prin respect, dacă preamărești îndrăzneala de a fi normal și de a găsi oameni întregi.
Tușnad se poziționează la 32 Km distanță rutieră de Miercurea Ciuc (în maghiară Csíkszereda, cu astfel de nume atestat într-o scrisoare din anul 1558 – referire la târgurile săptămânale ținute în zilele de miercuri). Din reședință și cel mai mare oraș al județului Harghita, înșirăm satele și comunele (Ciceu, Siculeni, Mădăraș, Cârța, Tomești, Sândominic, Voșlăbeni nu au produs vreun transfer în planul esteticului, nu au creat o adevărată deplasare de valori și sens) pentru a ajunge în Gheorgheni, orașul care își tot joacă șansa de a deveni un obiectiv turistic de prim rang, avantajat fiind de poziția sa geografică – între munți, în apropierea barajului natural Lacul Roșu (la 25 km), la aproximativ 50 km de stațiunea Borsec, la 60 km de stațiunea Praid (unde se găsesc Salinele, printre cele mai mari mine de sare din țară și Europa), amintind și posibilitatea de a schia în stațiunea Izvoru Mureșului (la 20 km) sau pe vârful Bucin (situat pe drumul care face legătura cu Praid).
Lacul Roșu, cel mai mare lac natural montan din România, se hrănește cu traiectoria Pârăului Roșu (traversează straturi de culoarea oxizilor și hidroxizilor din fier). L-am privit ca pe un miracol, nu ca pe ceva întunecat și amenințător, iar el a renunțat la primejdia cioturilor ce ies din apă. Am pătruns, cu barca, în liniștea cârdurilor de rațe care trec nestingherite, dar, mai ales, am căutat semnele formării relativ recente, într-o zi de iulie a anului 1837; atunci, după furtuni și ploi torențiale, s-a desprins o fărâmă din Muntele Ucigașu și a împiedicat trei cursuri de apă. Reflectarea purpurie a Suhardului Mic, prezența aluviunilor roșiatice aduse, îndeosebi, de pârâul Roșu, calcarele roșcate din jurul apei i-au inspirat pe ciobani să-i dea numele de Lacul Roșu. Prin 1857, trei oameni din Gheorgheni, strânși oarecum de treburi, dar mai ales de plăcere, în sticla frumuseții muntelui și a lacului, au început să povestească, tuturor, despre locul fericirii supreme, fără să spună, nimănui, dacă ei cred că în Lacul Roșu vor ajunge, după moarte, sufletele celor evlavioși. Din acea clipă, atrași de lacul-eden, de bogăția florei și faunei (râsul, capra neagră, lupul, cerbul, mistrețul), turiștii cu sau fără de Dumnezeu străbat potecile, pădurile de conifere în amestec cu alunul sau salcia de munte (pe versanții din preajmă cresc bradul alb, paltinul și plopul de munte), se gândesc la confort, la plesniturile lemnului și cărnii încinse de grătar…
