Cei care rămân în memoria umanităţii pentru devotamentul faţă de „stăpân”…

Publicat de nicolaetomescu, 25 decembrie 2016, 16:48

Hachikō, cunoscut în japoneză drept chūken Hachikō („credinciosul câine Hachikō”, hachi însemnând „opt”, cifră care în scrierea niponă are forma literei V răsturnate/reprezentând poziţia sa în adăpostul de provenienţă, kō, folosit uneori ca sufix de alintare), născut în ziua de 10 noiembrie 1923 la o fermă din apropierea oraşului Ōdate (Prefectura Akita), a rămas în memoria umanităţii pentru devotamentul faţă de „stăpân”. Începând din 1924, Hidesaburō Ueno, profesor la catedra de agricultură a Universităţii din Tokio, a pătruns în inima lui Hachikō, în frământarea acelor torente pe care nu le înţelegem, dar prin care cei buni (fără să fie din specia noastră) izvorăsc şi descoperă atingerea speranţei. Speranţa lui Hachikō a rămas străină de singurătate şi s-a înălţat prin alegere: îşi însoţea prietenul-om, dimineaţă de dimineaţă, la Gara Shibuya, urmând ca la întoarcerea acestuia de la serviciu să-l aştepte, în acelaşi loc din apropierea gării… pentru a se  întoarcă acasă. Cei doi au continuat netulburaţi până în mai 1925, când Ueno a fost obligat de destin să renunţe la obişnuita sa călătorie cu trenul; suferise un atac cerebral la universitate… Profesorul a murit, iar gara a devenit o faţă a durerii unde prietenul-câine aşteaptă întoarcerea prietenului-om, prin mulţimea călătorilor, timp de nouă ani. Hachikō nu a trăit „bucuria” de a înşela; hărăzit altor proprietari, a evadat precum o călăuză a tainicului drum către dăinuirea frumuseţii de caracter, apărând mereu unde fusese crescut de profesorul Ueno. În cele din urmă, a înţeles că prietenul-om nu mai locuia acolo. Şi-a pecetluit gândul şi a îndreptat privirea asupra trenurilor; alţi oameni decât profesorul (deci, simpli călători) i-au adus alimente şi l-au hrănit pe durata aşteptării. Ritualul lui Hachikō preamărea ceva mai mult decât un loc fix sau clipa (repetată) în care trenul sosea în gara Shibuya: prietenia şi devotamentul erau punctele sale cardinale… A primit gajul călătoriei secrete pentru a face secretă şi întâlnirea cu Hidesaburō Ueno… În ziua de 8 martie 1935, trupul lui Hachikō a fost găsit pe o stradă din Shibuya; potrivit cine-verité-lui frust, inima îi era infectată cu viermi filiformi iar în stomac s-au găsit beţişoare yakitori (în care se pun frigăruile). Aşa ne place să ne uităm în oglinzi opace, astfel se manifestă dorinţa noastră de anatomie, găsind în banal… miracolul.

Bine că Hachikō a primit un „da” cu cărţile pe faţă, nu neapărat din perspectiva tabloului pictat cu gesturile izolate şi fixe ale obişnuitului. În aprilie 1934, o statuie de bronz a fost ridicată în onoarea celui care a triumfat printre toate zig-zag-urile cu durată feroviară. „Desigur”, statuia din faţa Gării Shibuya a fost „reciclată” pentru „eforturile” din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar Societatea pentru Refacerea Statuii Hachikō l-a însărcinat pe Takeshi Ando, fiul artistului original, cu ridicarea noului model. Statuia a fost finalizată în august 1948 şi reprezintă astăzi un loc popular de întâlnire; este poziţionată în apropierea „Hachikō-guchi” („Ieşirea Hachikō”), una dintre cele cinci căi de acces către Gara Shibuya. O statuie asemănătoare se găseşte în faţa gării din Ōdate/ mijlocul unui culoar ce scormoneşte mijlocul unui peron de la mijlocul unei clipe; încă una a fost ridicată în 2004, pe un piedestal din piatră în faţa Muzeului „Câinelui Akita” din Ōdate. În fiecare an, pe 8 aprilie, devotamentul lui Hachikō este onorat printr-o ceremonie de comemorare la Gara Shibuya din Tokio. În 1932, unul dintre cele mai mari ziare din Tokio a destrămat oboseala gândurilor zilnice, deseori stupide, şi a plasat câinele în centrul atenţiei publice. Hachikō a devenit, repede, o senzaţie naţională; impresia lăsată asupra societăţii japoneze era atât de mare, încât profesorii şi părinţii îl propuneau ca exemplu de urmat copiilor; cultivând spiritul loialităţii familiale, oamenii rămâneau oameni dominaţi de valorile societăţii, dar ascultau şi tumultul din rezonanţa tăcerii lui Hachikō. Un artist japonez a executat o statuie, iar dezvoltarea rasei Akita a cunoscut un avânt printre crescătorii de animale. Hachikō a devenit subiectul filmului Hachikō-Monogatari din 1987, în regia lui Seijirô Kôyama (filmul a reprezentat un succes, dar a fost şi ultimul pentru compania producătoare Shochiku Kinema Kenkyû-jo). De asemenea, Hachikō este subiectul unei cărţi pentru copii apărută în 2004, intitulată Hachikō: The True Story of a Loyal Dog sub semnătura scriitoarei Pamela S. Turner, cu ilustraţii de Yan Nascimbene. O altă carte pentru copii, o nuvelă scurtă recomandată tuturor categoriilor de vârstă intitulată Hachikō Waits, scrisă de Lesléa Newman, ilustrată de Machiyo Kodaira, a fost publicată de Henry Holt & Co. în 2004 şi de Square Fish într-un volum broşat în 2009. Hachikō este remarcabil caracterizat într-o nuvelă din 2008 The Story of Edgar Sawtelle de David Wroblewski; nuvela gravitează în jurul relaţiei dintre subiectul din titlu, familia sa şi câinele pe care aceştia îl cresc…

Ce „primește”, în România, devotamentul faţă de „stăpân”?