,,Ion Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiție veche…”

Publicat de nicolaetomescu, 31 decembrie 2017, 06:00

Asupra datei naşterii sale au apărut controverse, dar ziua de 1 martie 1837 este păstrată oficial (după cum afirmă el însuşi/Fragment de biografie)[1]. Din septembrie 1846, Ion Creangă merge la şcoala din satul natal, înfiinţată de preotul Ion Humulescu, avându-l ca dascăl pe Vasile a Ilioaei (Bădiţa Vasile), cel luat la oaste cu arcanul. Purtând numele Ştefănescu Ion, a fost, în perioada 1853-1854, elev la Şcoala Domnească dinTârgu Neamţ. În toamna anului 1854 a ajuns, înscris de Smaranda, la „fabrica de popi” de la Fălticeni (Şcoala Catihetică, şcoală condusă de N. Conta – unchiul filosofului Vasile Conta), cu numele pe care avea să-l poarte toată viaţa, Ion Creangă. Întrucât mama sa îl dorea preot, iar şcoala din Fălticeni se desfiinţase, a urmat, între anii 1855-1858, Seminarul teologic „Veniamin Costachi” de la Socola (Iaşi). A învăţat latina şi greaca veche, istoria universală şi a românilor, dogmatica şi retorica, mai mult de dragul mamei sale. După terminarea cursului inferior (seminarul), a fost hirotonisit deacon la biserica „Sfânta Treime”, dar şcoala s-a desfiinţat; îndeplinea, totuși, condiţiile pentru a se putea înscrie la Institutul „Vasile Lupu” sau „Şcoala Normală” de la Trei Ierarhi. A devenit institutor la 28 ani. Ca preot, Creangă a slujit 11 ani, din 1860 până în 1871, schimbând mai multe parohii. După „Sfânta Treime”, a ajuns la „Patruzeci de Mucenici”; apoi la Mănăstirile  „Bărboi”, „Sfântul Pantelimon”, Galata şi Golia. Creangă s-a dovedit, prin natura sa, un preot atipic; aşa se explică şi caterisirea (excuderea din cler), din cauza unor fapte incompatibile (la acea vreme) cu preoţia[2]. I s-a reproşat că mergea la teatru, fapt considerat de clerici un sacrilegiu. „Mitropolitul m-a oprit de la slujbă şi atunci m-am dus a doua oară”, scria Creangă. Mai trăsese cu puşca în ciorile ce-şi făceau veacul pe turla bisericii – o practică insolită în cinul bisericesc, se tunsese ca un civil… Mitropolia a ordonat o anchetă, din care a rezultat că părintele Creangă utilizase flinta. Nu s-a dictat nicio sancţiune, doar o mai atentă supraveghere a prelatului. Toate s-au finalizat cu caterisirea sa. Dar, peste timp, a fost reabilitat[3]. Recunoscut pentru faptul că adăpostea un grup de pisici (aproximativ 30)[4], Creangă părea un cleric onorabil, fără însă vreo chemare specială pentru preoţie[5].

*

Drumul său a fost influenţat de Smaranda. Măicuța lui voia să-l vadă scăpat de sărăcie; evlavia făcea casă bună cu pragmatismul; știa că preoţia atrage beneficii, uşurând traiul de zi cu zi; preoţii scăpau de birurile care-i împovărau pe oamenii obişnuiţi, erau respectaţi şi nu aveau grija zilei de mâine[6]. Fiică de vornic, Smaranda era o ţărancă de la munte, neştiutoare de carte, o femeie harnică, isteaţă, care năzuia să asigure copiilor o viaţă mai bună[7].

*

Creangă s-a căsătorit (în 1859) atunci când, chipurile, i-a venit sorocul, mai curând obligat – dacă voia să îmbrace haina preoţească. Soţia sa, fiica preotului Ioan Grigoriu de la Biserica ,,40 de Sfinţi’’ din Iaşi era cu 15 ani mai tânără. Din păcate, n-a fost o alegere fericită. Femeie frumoasă, cu pretenţii de orăşeancă, se îmbrăca provocator, dorea să meargă la operă şi la petreceri, se lăsa curtată de bărbaţi. Cu ea a avut singurul său copil – Constantin. Ion Creangă nu se înţelegea nici cu socrul său, care era foarte zgârcit şi-l obliga să locuiască într-o anexă a casei lui, o căsuţă lângă biserică. Greu de crezut, dar în ziua de 13 ianuarie 1860, Ion Creangă a depus „jalbă” la Mitropolie împotriva socrului său pentru insulte, lovituri şi tentativă de asasinat: „Orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casei, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea se odihneşte, lângă a mea soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât – ghiarale – de a mă sugruma cu totul”. Cine ştie ce s-o fi întâmplat atunci, dar Ion Creangă a fost arestat pentru trei zile; a mai depus încă o „jalbă pentru umilinţe îndurate din partea socrului”, care-i poprea şi soţia. Căsnicia s-a destrămat, Ileana (care iubea haina preoţească…) l-a părăsit pe Creangă şi a pleacat la bărbatul de care se îndrăgostise, Isaia Vicol, călugăr la Mănăstirea Golia.

*

După procesul de încredinţare a copilului, Creangă a obţinut tutela acestuia. Constantin s-a căsătorit în Brăila şi a avut patru copii, cei mai mulţi fiind plecaţi din ţară, unul ajungând profesor universitar la Oxford. Nora lui Ion Creangă, aromâncă, era fiica unor macedo-români, care emigraseră din Salonic în Brăila. Constantin se îndrăgostise de domnişoara Olga Patru, care era cu zece ani mai tânără decît el. În 1888, s-a născut primul nepot al lui Ion Creangă, Laetiţia, în Italia, la Torino. Fusese botezată cu numele unei prinţese a Casei de Savoia (fetiţa a fost singurul nepot pe care Creangă a apucat să-l vadă). Au urmat Horia (1892), Silvia (1894) şi Ion (1898) – alintat de familie Ionel. Despre Olga Patru, nora lui Creangă, Nicuşor Ţimiraş, unul dintre nepoţii săi, doctor în filologie la Universitatea din Berkeley, California, povestea despre farmecul pe care femeia îl răspândea chiar și după ce trecuse de prima tinereţe: „Bunica Olga era nespus de frumoasă, brună, cu ochii negri aprinşi, cuminte, blândă.” Când fiul lui Creangă a părăsit armata, singurul lucru pe care l-a luat cu el în civilie a fost gradul de căpitan până la care ajunsese, grad care-i înlocuise prenumele: „Căpitanul C.I. Creangă’’. Se pare că şi Radu Beligan a scoboarât din neamul povestitorului[8]. 

*

Tinca Vartic a însemnat ultimul capitol important din viaţa zbuciumată a celui care „a înflorit pe aceste plaiuri și a scos la soare vechi comori”. Cu ea a locuit în Bojdeuca din Iași[9]. A avut grijă de Creangă până la sfârşitul vieţii. Tinca Vartic era celebră pentru bucatele pe care le făcea pentru Creangă (se ştie că el era un gurmand) şi pentru prietenii săi. Această căsuţă l-a găzduit în vara lui 1876, din iulie până în noiembrie, pe Mihai Eminescu (în calitate de prieten[10], dar şi de chiriaş al lui Creangă). După ce Eminescu se mutase de la Bojdeucă, Ion Creangă avea să-i scrie, în dorul timpurilor trecute: ,,Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe, când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar în dragostea cea mare pentru Iaşul nostru uitat şi părăsit de toţi. Şi, dimineaţa, când ne întorceam la cuibar, eram blagosloviţi de aghiazma cea fără prihană şi atîta iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făcut şi noi.’’ Profunzimea sentimentelor față de ultima parteneră de viaţă, cu care Creangă nu s-a căsătorit, poate fi aflată dintr-o scrisoare expediată de la Slănic: „Către Ecaterina Vartic – domnişoarei Ecaterina Vartic, peste drum de şcoala evreiască din Sărărie (devale) la Iaşi, 1884, iunie 16, Slănic. Tinca, Am ajuns joi în 14 la Slănic, m-am aşezat la locul destinat şi am început a be apele hotărâte de doctor. Băi încă nu mi-a hotărât până acum. Hrana este scumpă aici, şi se găseşte cam greu ce-ţi trebuie. Eu am mai avut de câteva ori ameţele uşoare; sper însă că, cu timpul, vor începe a dispare. Vă salut pe toţi cu drag şi vă doresc sănătate. Complemente lui Muşnitanu şi la toţi prietenii. Al vostru sincer prieten, I.Creangă’’.

Intervenise perioada crizelor de epilepsie… Povestitorul s-a prăbușit chiar în clasă, înaintea şcolarilor. Bolile, necazurile, l-au doborât pe hâtrul Creangă. Trecut, cu osteneală, peste 50 de ani, putea fi văzut, vara, pe prispa bojdeucii din Țicău, răsturnat într-un pat rustic, din care se scula greoi, în cămașa deschisă la piept, în pantaloni și papuci, cu abdomenul revărsat peste cingătoare. Drumurile zilnice din Țicău până la școala din Păcurari îl vlăguiau peste măsură; iar pierderea puterilor nu aparținea doar corpolenței. Dacă ,,Amintirile…” și ,,Poveștile” îl aduseseră înapoi în lumea copilăriei, mai întâi ca material literar, o împrejurare ereditară l-a întors, cu adevărat, la Humuleștii amintirilor legate de Smaranda. Anul 1889 nu fusese unul fericit pentru Ion Creangă. Vestea morţii lui Eminescu îl doborâse, după cum afirmă George Călinescu: „Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieţii, şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară.” Smaranda, care murise de peste 15 ani, îi lăsase o crâncenă moștenire genetică (se pare că sfârșise extenuată de leșinurile provocate de epilepsie). Șubrezenia ei nervoasă a început să fie resimțită și de Ion Creangă. Amețeli îngrijorătoare și chiar prăbușiri de-a-npicioarele oriunde, acasă, la școală, în oraș, i-au impus, din 1880, concedii medicale din ce în ce mai lungi: o lună, două, trei, șase, în timpul cărora se lăsa afumat cu buruieni și îmbăiat medical. Nici apele Slănicului nu mai aveau efect. ,,Boala copiiilor” se arăta la el, așa cum fusese și la mama sa, o boală de adult. Nevrând să slăbească, așa cum îl sfătuiseră medicii, mânca mult și bea cu donița (vas mare). Corpul începuse să arate semne de slăbiciune, obrazul, încă plin și rumen, i s-a îmbâcsit. Chiar și firea, mereu voioasă, i s-a schimbat, de la o extremă la alta, de la exuberanță la depresie și invers. Când un atac a făcut să se creadă că murise, unele ziare bucureștene au dat știrea, însoțind-o cu elogii. Reacția lui Ion Creangă? ,,Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă – și deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puțin de unul ca mine!” Aspectul fizic a suferit o intensă degradare; nuanța de păr și barbă i s-a stins, s-a îngrășat, hainele păreau a nu-l mai cuprinde. Scrisul venea din ce în ce mai greu. În 1887, Titu Maiorescu afirma – într-o scrisoare către ,,România Jună” de la Viena (care îl numise pe marele povestitor printre membrii ei de onoare): „Poate ar mai scrie și I. Creangă (institutor la Iași) ceva, dar este bolnav (a devenit epileptic: nu prea avem noroc cu oamenii noștri de talent)”. Concediile lui Creangă erau aprobate nu pe câteva luni, ci pe câte un an, atât de mult i se înrăutățise starea de sănătate. În 31 decembrie 1889, pe la ora prânzului, Creangă a mers în oraş, intrând în tutungeria fratelui său Zahei, ,,o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară”. Nu există, din amintirile contemporanilor, amănunte sigure despre scopul acestei ieşiri în oraş şi felul în care a fost să se întâmple ce era sortit să se întâmple. În tutungerie se afla Zahei; aici, Ion Creangă a avut o nouă criză de epilepsie şi un atac de apoplexie, fulgerându-l pe loc. Seara, vestea morţii s-a răspândit în Iaşi[11]. Se spune că un copil mai îndrăzneţ, venit cu uratul/31 decembrie 1889, s-a uitat după perdele şi a văzut că Ion Creangă avea o lumânare la cap; Tinca Vartic i-a spus că domnul învăţător doarme, dar copiii au înţeles ce se întâmplase şi au plecat, cu ochi răzlețiți de lacrimi, spre casele lor…

În ziua înmormântării (2 ianuarie 1890), din cauză că două uşi erau prea aproape una de alta, sicriul nu putea fi scos din casă. ,,Creangă nu se dădea dus’’, au spus unii. A trebuit tăiat stâlpul dintre cele două ferestre, s-au demontat geamurile, scoţându-l pe acolo. Ion Creangă a fost înmormântat pe una dintre aleile principale ale Cimitirului Eternitatea. La ceremonia înhumării participaseră Nicolae Iorga (student al Universității din Iaşi), Toma Săvescu (din partea corpului profesoral) şi Eduard Gruber (ginerele Veronicăi Micle, ca reprezentant al tinerilor din Cercul literar în cadrul căruia Creangă citise capitolul al IV-lea al Amintirilor din copilărie). Îşi doarme somnul de veci în Iaşul lui drag; nu departe de cei câţiva metri pătraţi ai veşniciei, a poposit şi unicul său fiu, ,,Căpitanul’’…

*

Tinca Vartic a păstrat mare parte dintre lucrurile scriitorului: masa de lucru, ceasul, lampa, ochelarii, nisiperniţa, un medalion cu toţi junimiştii, notele întocmite de Creangă pentru manualele de geografie şi altele, toate aflătoare azi la Bojdeucă. Manuscrisele rămase le-a dăruit lui Eduard Gruber. Ca un blestem, după moartea acestuia, manuscrisele au ajuns la un băcan care îşi împacheta marfa în hîrtiile pe care Creangă scrisese Amintirile şi Poveştile. Destinul a vrut, probabil, ca preţioasele manuscrise să fie salvate de Emil Gârleanu, fostul elev al povestitorului, care a cumpărat măsline de la băcan; se găseau împachetate (chiar) în manuscrisul original al Amintirilor, după ce multe măsline şi multă brânză fuseseră ambalate în hârtiile cu valoare literară inestimabilă.

*

,,Scriitori precum Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul este bătrân și echivoc și unde experiența s-a condensat în formule nemișcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară peste câteva veacuri, într-o epocă de umanism românesc. Născut cu mult mai devreme, Ion Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiție veche și deci o specie de erudiție, la sat, și încă la satul de munte, de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat și păstrător.” (George Călinescu)

https://youtu.be/GvW_KsdSalo

[1] În satul Humuleşti, judeţul Neamţ, Plasa de Sus, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu. Părinţi îi erau Ştefan a lui Petre Ciubotariul şi Smaranda, născută în familia lui David Creangă din satul Pipirig judeţul Neamţ. A avut şapte fraţi şi surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Tudor, Vasile şi Petre. Ultimii trei băieţi şi Ecaterina au pierit de mici, iar Zahei, Maria şi Ileana au trăit până în 1919.

[2] Despre conflictul cu biserica, scrie Jean Boutiere în biografia La vie et l’oeuvre de Ion Creangă 1837-1889, Paris, Librairie Universitaire J. Gamber, 1930.

[3] ,,Prin bunăvoinţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei/1993, 20 iunie. A fost un moment solemn, la care au participat zeci de intelectuali, profesori universitari, personalităţi din Iaşi, dar şi din Bucureşti, împreună cu soborul de preoţi condus de actualul Patriarh, alături de Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor.’’

[4] Fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viața sa. Spre exemplu, a avut o pisică botezată Marioara, numele mătușii sale zgârcite din satul natal Humulești. Conform criticului literar George Călinescu (evocând dragostea lui Creangă pentru mâţe), şi-a dorit să aibă în bordeiul său o turmă de pisici: Siţa, Tiţa, Frusica, Florica, Ţâcă, Suru, Ghiţă, Vasilică, Todirică, Bălănica, Miţulica, Tărcata, Frăsina şiTitu, drept preţuire (?!?) pentru Titu Maiorescu.

[5] Aprecierea îi aparține criticului literar Vladimir Streinu (Istoria literaturii române, vol. III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973).

[6] Avea neamuri călugări şi preoţi de mir, cu familii şi copii…

[7] Deşi era prinsă cu treburile gospodăriei, şi-a făcut timp să înveţe să citească împreună cu băiatul ei mai mare. De aceea, Ion Creangă, cu recunoştinţă târzie, o descrie duios: „Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat.” Când copiii nu-şi potoleau hârjoana, Smaranda era nevoită să devină aspră: „şi nu puteam adormi de incuri, până ce era nevoită biata mama să ne facă musai câte un şurub două prin cap şi să ne deie câteva tapangele la spinare. Şi numai aşa se putea linişti biata mama de răul nostru, biată să fie de păcate!” Cu toate greutăţile casei şi a celor izvorâte din mulțimea copiilor, Smaranda era o femeie deschisă, prietenoasă, bucuroasă de oaspeţi. După istoria cu pupăza, a cheamat-o pe mătuşa Mărioara, cu care se sfădise din pricina lui Nică, la o masă bună cu plăcinte şi un pahar de vin: „ca cele rele să se spele, cele bune să s-adune.’’

[8] Actorul a declarat, pentru ,,toate artele.com”, cum îi povestea bunica sa, pe vremea copilăriei, că ea este vară primară a lui Ion Creangă. Sursa citată afirmă că există şi o serie de documente care susţin afirmațiile maestrului Beligan: „La Iaşi se află mormântul preotului Adam Beligan, bunicul meu patern. Soţia sa, presbitera Ecaterina Beligan, bunica mea, îmi povestea deseori pe când eram copil că ea este vară primară cu marele Ion Creangă. Nici acum, după atâta vreme de când ea a plecat dintre noi, nu am niciun motiv să mă îndoiesc de spusele ei deoarece era o femeie modestă, cucernică şi cu frică de Dumnezeu şi, pentru că bunica mea nu ştia să scrie şi să citească, îl socotea pe Creangă ca vărul Nică, nicidecum o celebritate naţională”, a spus actorul.

[9] Bojdeuca are, desigur, propria-i istorie. Iniţial, locul pe care era construită fusese proprietatea Bisericii „Buna Vestire” din Iaşi, care l-a vândut cu o taxă anuală de 10 lei lui Constantin Vasiliu; acesta a construit căsuţa cu trei odăi, acoperite cu stuf şi o fântână în curte în anul 1842; după opt ani, la 2 iunie 1850, a vândut-o numitului Popovici. Un alt proprietar al bojdeucii a devenit preotul Ghenovici, care a vândut-o Mariei Ştefaniu. Noua proprietăreasă a închiriat-o familiei Vartic. La bojdeucă, scriitorul s-a gospodărit ca la mama acasă. Şi-a aranjat un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lângă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare/scaunele mici şi veselă precum la Humuleşti…

Bojdeuca este descrisă de Creangă într-o scrisoare către Titu Maiorescu, din 1887: „De veţi avea răbdare, că bunătate totdeauna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voiu răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea Plîngerei, strada Ţicăul de Sus No. 4, (dacă se mai poate numi stradă o huidicioară dosnică, plină de noroiu pîn’ la genunchi, cînd sînt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dînsa). Iar bojdeuca de căsuţă, în care locuiesc eu de vreo 18 ani, e de vălătuci şi povîrnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzîmată de vreo 24 de furci de stejar şi acele putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începînd de pe la Maiu şi sfîrşind pe la Octombrie cînd este vremea bună, cum îi acum. Aşa m-am deprins”.

[10] M. Sadoveanu (1923)… Continui să cred că Ion Creangă intrase în lumea scriitorilor din Iaşi datorită harului său de povestitor. Prietenia lui Creangă cu Eminescu a fost cea mai frumoasă amiciţie din istoria literaturii române. Eminescu îl determinase să scrie şi l-a introdus în cenaclul Junimii… Pe tema prieteniei dintre Eminescu și Creangă, profesorul Tiberiu Iliescu susține reversul medaliei: „Eminescu era un înger şi un luceafăr, iar Ion Creangă, vampirul lui, din care a supt idei, tehnica artistică, situarea în cosmos şi în societate. Se întîmplă ca, în prietenie, unul să dea mai mult şi altul mai puţin. Eminescu dădea mai mult. Dar Creangă avea manuale didactice, un debit de tutun pe lîngă anecdote porcoase, talent frust, o bojdeucă, sarmale şi 14 mîţe legendare. Multe zile şi nopţi au petrecut ei, în doi, cu damigenele de Cotnari. Eminescu avea o biată leafă de redactor, n-avea nici casă, nici gospodărie. A tras mîţa vieţii de coadă. Cînd a murit Ion Creangă, s-au găsit sub salteaua sa 2.400 de galbeni de aur agonisiţi din manuale didactice şi debit de tutun cu foiţă Job adusă din străini”…

[11] „(…) o iarna cumplita, iar zapada se asternuse in strat gros pe ulitele din Targul Iesilor. Se inserase si uratorii pornisera de mult pe la casele gospodarilor. Pretutindeni rasunau urale, pocnete de bici, iar zgomotul uratorilor care trageu buhaiul umplea bolta cereasca. Capre, ursi, irozi mascati ce interpretau nunta taraneasca inundasera ulitele batranului Iasi. Oamenii se aflau in voie buna si isi adresau traditionalele urari de Anul Nou. Profesorul Stefan Draghici, aflat in acea seara in centrul targului, din intamplare, l-a intalnit pe Ion Creanga. Pentru ca locuiau aproape unul de altul, au pornit impreuna catre casa. In drum, au intrat in cateva pravalii pentru a face ceva cumparaturi pentru marea sarbatoare a Sfantului Vasile. Cand au iesit din fosta bacanie a lui Iby, Creanga l-a indemnat pe profesor sa intre si in franzelaria lui Szzakmary, situata pe atunci in Coltul Strazii de Sus, langa Junimea. In franzelaria lui Szzakmary o multime de lume se aproviziona pentru Sarbatori. Cele doua domnisoare, Ludmila si Maria Szzakmary, erau ocupate, servindu-si musterii, una facand incasarile si alta impachetand cumparaturile. In acest timp, lucratorii aduceau de la cuptor crafle mari si calde, umplute cu povidla sau dulceata, presarate cu zahar, din care ieseau aburi. In acele vremuri craflele, asa mari cum erau, se vindeau cu zece bani una. Creanga, care se stie ca era mancacios de felul sau, n-a rezistat tentatiei si a inceput sa manance cu pofta, inghitand craflele una dupa alta. Ba, chiar si-a scos si vechea testemea popeasca, pe care o avea din vremea diaconiei, cerandu-i domnisoarei Ludmila sa-i impachetese vreo 20 de crafle pentru seara de Anul Nou, scotand de la chimir 2 franci, in monede de argint, pe care i-a trantit pe tejghea. Au iesit din franzelaria lui Szzakmary, cu gand de a merge spre casa, dar cand au ajuns pe Ulita de Sus, lui Creanga i-a venit ideea sa intre in bacania lui Petru Soituz, pentru a se incalzi putin. La Soituz, bacanie cu renume in targ in acele vremuri, isi facea cumparaturile lumea buna a Iesilor, mai ales mambrii corpului didactic. Creanga a cerut un coniac, apoi inca unul si, inca unul. Se pare ca se simtea cam umflat si greoi dupa craflele consumate. Cand au pornit de la Soituz si au ajuns la intrarea pe strada Muzelor, Creanga a venit cu o alta propunere: sa intre putin si pe la Bolta Rece, la un paharel de Cotnari. Profesorul Draghici a refuzat politicos, motivand ca mai are de rezolvat unele treburi acasa. Urcand taras-grapis strada Muzelor, la capatul strazii, dupa vechea carsma a lui Tibichi, cand Creanga mai avea doar cativa pasi sa coboare valea Ticaului, cei doi si-au urat cele bune de Anul Nou si s-au despartit. In dimineata Sfantului Vasile, profesorul Draghici a aflat de la sergentul de strada, ca Ion Creanga trecuse la cele vesnice. Mergand imediat la bojdeuca din Ticau, profesorul Stefan Draghici a aflat de la coana Tinca, cea cu care locuia Creanga in Ticau, ca marele povestitor a mai mancat cateva crafle din testemeaua sa incarcata, iar din pricina aluatului proaspat i-o fi picat greu. Potrivit documentelor referitoare la deces, dar si a altor relatari, se pare ca Ion Creanga n-a murit in bojdeuca sa din Ticau. Creanga n-a ajuns in Ticau sau, chiar daca a ajuns la bojdeuca sa, povestitorul n-a stat prea mult acolo. S-a intors in oras si, simtindu-se rau, a intrat in debitul de tutun aflat pe Ulita Golia, administrat de fratele sau Zahei. Acolo, in cantecele si uralele vesele ale uratorilor si-a dat obstescul sfarsit autorul minunatelor Amintiri din copilarie”. (Petru Iosipescu, articolul File din istoria Iasiului: Noaptea in care a murit Ion Creanga – Documentar)…