La Igor Dodon, o prostie… tot prostie rămâne?

Publicat de nicolaetomescu, 18 ianuarie 2017, 18:02

La 16 mai 1812, reprezentanţii Imperiilor Rus şi Otoman semnau Pacea de la Bucureşti, care încheia războiul ruso-turc pentru Principatele Române[1]; ca rezultat al târgului, Moldova de la est de Prut[2] era anexată Rusiei. Răpirea Basarabiei a fost unul dintre proiectele expansioniste[3] ale ţarului Alexandru I şi însemna un succes pentru Rusia[4]. Trecerea arbitrară a Basarabiei la Rusia (ultima nu avea nicio legătură cu caracter identitar sau naţional), poate fi calificată ocupaţie şi subjugare prin anexare.

Din nefericire, evenimentele au primit interpretări diferite, istoriografia problemei şi demersul public fiind dominate, dincolo de Prut, de două tipuri de opinii/discursuri. Primul este discursul narativ[5] care califică alipirea Basarabiei la Rusia ca fiind un act de eliberare de sub dominaţia turcească; la baza acestuia stau dogmele ideologice privind „prietenia de veacuri” şi „relaţia frăţească dintre poporul moldovenesc şi cel rusesc”, care au intoxicat, insidios și vreme îndelungată, istoriografia problemei. Deşi alimentată cu teze false, narațiunea a rezonat cu societatea, graţie faptului că reprezenta interesele centrului imperial şi servea politicii de ocupație. Începutul acestui discurs narativ porneşte chiar de la 1812, de la politica lui Alexandru I faţă de noul teritoriu asumat.Țarul, care avea pretenţia de monarh liberal, instruit, nu-şi putea permite să recunoască actul răpirii Basarabiei[6]. Narativul ideologic (şi nu istoric) preparat în laboratoarele autorităţilor ţariste a fost promovat două secole la rând, fiind dezvoltat, prin învăţământ şi educaţie, în perioada sovietică şi rămânând în forţă până astăzi. Rezistenţa şi longevitatea acestuia se explică prin puterea de influenţă a Moscovei, Kremlinul deţinând, inclusiv după 1991, cum a făcut-o până la destrămarea imperiului sovietic, controlul asupra istoriei şi interpretării trecutului istoric în spaţiile sale tradiţionale de influenţă şi interes, pentru a nu pierde controlul asupra lor.

În Republica Moldova, poziţia Moscovei în ceea ce privește anul 1812 este alimentată şi astăzi pe câteva canale:

• prin „emisarii” săi de la Chişinău, care s-au obişnuit să gloseze în probleme de istorie, de identitate, tradiţie, politică – mă refer la patologia KGB-istă a noului președinte Igor Dodon…
• aşa cum a făcut-o Valeri Kuzmin, ambasadorul rus în capitala României, ajuns să afirme, total neadecvat, că pacea de la Bucureşti a determinat „renaşterea Moldovei ca stat”.
• prin „moştenirea istorică” şi impactul politicii de rusificare asupra unui gen de politicieni şi istorici[7], ostatici ai vechilor ideologii şi servili intereselor Moscovei.

Cel de-al doilea tip de discurs, argumentat documentar, explică drama românească, provocată prin pacea de la Bucureşti şi de dominaţia Rusiei. Constrâns de regimurile ţarist şi sovietic, narativul a obţinut câmp de acţiune abia după 1991, odată cu declararea independenţei Republicii Moldova. Linia trasată de cea mai mare parte a istoricilor de la Chişinău față de actul din 1812 exprimă tragismul întregului neam românesc, care a suportat, prin pierderea Basarabiei, atât o mutilare teritorială, cât şi o iremediabilă traumă psihologică generată de separarea criminală a aceluiaşi neam, de trecerea forţată a românilor moldoveni din stânga Prutului sub un regim nou, străin ca spirit, tradiţie şi ideal şi care s-a manifestat, la scurt timp după anexarea Basarabiei, prin politici de discriminare, colonizare şi asimilare[8]…

*

Poziția lui Igor Dodon în chestiunea anului 1812 duce la confuzii de maximă gravitate. Ca regulă, statele îşi conturează viitorul în funcţie de modalitatea prin care îşi acceptă istoria. Aprecierea trecutului, ignorând tragedia din 1812, pe cale de consecință – din 1940 și 1944, mă face să nu cred în prostia absolută a declarațiilor președintelui RM. În 1912, la marcarea unui centenar de la anexarea Basarabiei la Rusia, autorităţile de la Chişinău înălţau un monument ţarului Alexandru I pentru a imortaliza rusificarea Basarabiei. Igor Dodon, cu umilința lui tandră față de Moscova, pregătește alt „monument”…

[1] Destinul celor două Principate, în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812, a reprezentat unul dintre factorii importanţi ai raporturilor internaţionale vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state. Războiul, declanşat în toamna anului 1806, poate fi împărţit în trei perioade:

• I perioadă– de la trecerea Nistrului, în luna noiembrie 1806, a armatei ruse a lui I. Michelson şi până la încheierea armistiţiului de la Slobozia (august 1807)… În această perioadă, armata rusă, ce număra un efectiv de 33.000 de oameni, a ocupat fără lupte cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, adică tot teritoriul dintre Nistru şi Dunăre, cu excepţia unor puternice cetăţi de pe Dunăre (Ismail, Brăila ş.a.). C. Ypsilanti, venind la 15(27) decembrie 1806, împreună cu trupele ţariste la Bucureşti, a adresat o circulară către ispravnici, vestindu-i că a sosit ca „Domn amândurora Ţărilor Moldova şi Valahia”. Al. Moruzi, Domnul Moldovei, rămăsese fidel Porţii şi se retrăsese peste Dunăre, astfel încât autoritatea lui C. Ypsilanti s-a răsfrânt asupra ambelor Principate; principele fanariot nu se bucura de susţinerea boierimii locale şi intrase în conflict cu generalul rus Miloradovici.
• A II-a perioadă– armistiţiul de la Slobozia (august 1807-primăvara 1809)… Conform stipulaţiilor Tratatului de la Tilsit (1807), prin medierea diplomaţiei franceze, s-a încheiat la 12(24) august 1807, armistiţiul de la Slobozia, conform căruia armatele părţilor beligerante urmau să fie evacuate din Principate. Alexandru I, fiind hotărât să-şi stabilească frontiera imperiului pe linia Dunării, nu şi-a retras trupele, iar la 17 februarie 1808 l-a destituit definitiv pe C. Ypsilanti din scaunul Principatelor.
• A III-a perioadă– de la reînceperea ostilităţilor militare în primăvara anului 1809 până la semnarea păcii în luna mai 1812… Pretenţiile teritoriale ale Rusiei, care cerea Dunărea drept hotar, se loveau de rezistenţa diplomatică a otomanilor. Marele vizir i-a ripostat lui M. I. Kutuzov: „Vă dau Prutul, nimic mai mult; Prutul ori războiul”. Kutuzov a reuşit, în 1811, să schimbe raportul de forţe în favoarea Rusiei, repurtând, cu forţe numeric inferioare, victoria de la Rusciuk (22 iunie /4iulie 1811), încercuind trupele otomane în lagărul lor de la Slobozia, de pe malul stâng al Dunării (la 23 noiembrie, turcii au capitulat).
  În şase ani de război s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (cel de-al optulea, P. V. Ciceagov, a preluat postul de comandant-şef de la M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).

[2] Redenumită Basarabia… Prin articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate (în conformitate cu recensământul ordonat de autoritățile țariste în 1817). Au trecut în componența Imperiului Rus ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul. Autoritățile țariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată „gubernia Bessarabia”…

[3] Declanşarea războiului ruso-turc, din 1806-1812, n-a fost iniţiată de Imperiul Otoman, chiar dacă istoriografia sovietică și cea rusă (în calitate de continuator) au susţinut că mazilirea domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, în luna august 1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. În realitate, a fost doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806, Poarta Otomană, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit pe principii destituiţi anterior. În răstimp de numai opt ani (1805-1812), Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 şi 1812 cu Franţa; între 1806-1812, cu Imperiul Otoman; între 1806-1813, cu Persial; între 1807-1812 cu Anglia (deşi nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus Rusiei mari prejudicii economice); între 1808-1809, cu Suedia; în 1809, cu Austria (ultimele cinci războaie au fost purtate concomitent)…

[4] Noua achiziţie teritorială îi permitea Rusiei să-şi urmeze vechile politici de cucerire, de croire a drumului spre Constantinopol şi Dardanele, care o aducea mai aproape de Balcani şi îi încuraja speranţa unor extinderi ulterioare în detrimentul Imperiului Otoman…

[5] Narațiunile pot fi realizate în limbaje diferite: cu ajutorul cuvintelor (narațiuni verbale); acestea pot aparține unor texte literare sau nonliterare și pot fi orale sau scrise; prin alte mijloace decât cuvintele, prin mișcari, gesturi, mimică (narațiuni nonverbale); prin îmbinarea cuvintelor cu diverse alte mijloace…

[6] Or, subjugarea unei provincii străine şi anexarea la imperiu nu se integra politicii unui monarh liberal. Țarul a preferat să se autoproclame drept eliberator al provinciei de sub jugul turcesc – deşi o ocupaţie turcească nu exista (Poarta fiind suzeranul Principatelor Române), iar perioada care a urmat nu a fost una de libertate pentru Basarabia, ci de dominaţie rusească…

[7] Aceştia au rămas cu mentalitatea ancorată în istoriografia rusă şi sovietică, nu fac decât să continue, să repete refrenul potrivit căruia anexarea Basarabiei la imperiul ţarist a fost benefică provinciei şi a generat dezvoltarea acesteia…

[8] Inițial, româna și rusa au fost limbi folosite de administrația locală. Bănulescu-Bodoni, de asemenea, a obținut permisiunea pentru deschiderea unui seminar și o tipografie, biserica din Basarabia devenind o eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse. Treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță. Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar, pe la 1835,    s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română. Limba noastră a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind al unui obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chișinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desființată. La Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană, greacă până pe 9 februarie 1866, atunci când autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicație: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește alte scopuri”…