Titu Maiorescu: „Critica unde trebuie și constructivă unde poate”…

Publicat de nicolaetomescu, 17 iunie 2020, 21:10

Evocare radiofonică: Nicolae Tomescu

Iluzii pierdute — iată semnul timpului în care trăim. Stăpânirea frazei încetează. Numai deziluzionarea să nu treacă în scepticism. Puţinii bărbaţi eminenţi ce-i avem au început să se retragă unul câte unul din viaţa publică, iar în locul lor năvăleşte mulţimea mediocrităţilor şi, cu steagul naţionalismului şi al libertăţii în frunte, acea gloată de exploatatori, pentru care Dunărea nu e destul de largă ca să-i despartă de Bizanţ. În contra lor, rezistenţa, fie şi violentă, era o datorie. De aci, critica! Însă critica unde trebuie şi constructivă unde poate… Iată cum argumenta Titu Maiorescu un şir de cercetări critice asupra câtorva forme de cultură română din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea…

Născut în 15/27 februarie1840, la Craiova, fiul lui Ioan Maiorescu, ardelean de origine, pe numele său adevărat Ioan Trifu, care se trăgea dintr-o familie ţărănească[1], a învățat ce înseamnă mutarea dintr-un loc în altul[2] (Craiova, Bucureşti, Braşov, Sibiu, Blaj)… În 1851, prin stabilirea familiei Maiorescu la Viena[3], băiatul care se impusese prin inteligenţă şi perseverenţă în studiu, fiind declarat, la absolvire, întâiul pe şcoală, absolvă Academia[4] din capitala Imperiului Habsburgic (1858); în același an[5], părăsea definitiv Viena şi se întorcea la Braşov; la începutul lui noiembrie 1858, pleaca la Berlin, înscriindu-se la Universitate (pentru studii de filozofie şi drept). Stabilindu-se la Bucureşti (1859), Ioan Maiorescu este numit prin decret domnesc „prezident la Obşteasca Epitropie“ şi, după câteva luni[6], director la Eforia Instrucţiunii Publice. Titu Maiorescu îşi dă doctoratul în filozofie (magna cum laude) la Giessen[7]. La 1 octombrie 1859, pleca la Paris[8], unde va studia dreptul. În răstimpul studiilor pariziene (1859, octombrie-1861, noiembrie) a întreprins dese călătorii la Berlin[9]. La sfârşitul anului 1861, s-a întors definitiv în ţară, stabilindu-se la Bucureşti, apoi în Iași. Îmbină calitatea profesională a specialistului în drept cu cea a dascălului[10]. În 1864, lua fiinţă „Junimea“, a cărei personalitate reprezentativă, al cărei coordonator nu este nimeni altul decât Maiorescu. Iniţierea ciclului de conferinţe de răsunet „Prelecţiuni populare“, ciclu în care vor mai lua cuvântul P. P. Carp şi V. Pogor, a răspuns unei vocaţii, Maiorescu continuând, cu intermitenţe, conferinţele pe teme umanistice, în cadrul „Junimii“, până în 1881. Din octombrie 1864 până în aprilie 1865, s-a trezit suspendat din învăţământul universitar şi de la Şcoala normală, în timpul procesului calomnios înscenat de o grupare adversă de universitari ieşeni[11]; achitat, Titu Maiorescu va fi repus în toate drepturile sale. Din 1865, în cadrul „Junimii“, Titu Maiorescu îşi expune opiniile asupra scrierii în limba română[12].  La 1 martie 1867, apare revista Convorbiri literare, organul literar al „Junimii“, faza ieşeană (1867-1885)[13].

1871 semnifică începutul carierei parlamentare[14] a lui Titu Maiorescu, carieră de care s-a lăsat antrenat tot restul vieţii – fără a uita de vocația profesionistului[15]. Părăseşte Iaşiul în 1874, stabilindu-se în Bucureşti. A fost numit și agent diplomatic la Berlin, după care şi-a reluat cariera didactică în cadrul Universităţii din Bucureşti[16]). Lucruri necunoscute nouă au înlesnit divorţul  de Clara Kremnitz, Titu Maiorescu căsătorindu-se cu Ana Rosetti. Se retrage, mai târziu, din învăţământ – pe motivul limitei de vârstă. Deși, la 28 martie 1912 a fost numit prim-ministru şi ministru de externe, s-a retras din viaţa politică la 4 iunie1914, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a României. Având vârsta de 77 de ani, trei ani după ce o pierduse (într-un sanatoriu din Heidelberg) pe Ana Maiorescu, trece și el la cele veșnice(18 iunie/1 iulie 1917), înmormântat fiind la cimitirul „Bellu“ din Bucureşti….

[1] Datorită unei înrudiri după mamă cu Petru Maior, a început să semneze I. Trifu Maioreanu, I. Maior, I. Măiorescu, optând, în cele din urmă, pentru I. Maiorescu. Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), I. Maiorescu s-a dovedit liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, rămâne o figură de prim-plan a epocii de formare a învăţământului românesc modern. Mama lui Titu Maiorescu, născută Maria Popazu, era sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu; familia Popazu locuia la Vălenii de Munte şi, se pare, avea origine aromână. În zilele revoluţiei, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu, împreună cu copiii, pribegeşte la Bucureşti, Braşov, Sibiu. Prin decembrie 1848, sub conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj și, din nou, la Braşov…

[2] Elev al şcolii primare din Craiova (între 1846-1849), continuă cursul primar (1848/1849 şi 1849/1950) la şcoala protodiaconului Iosif Barac; între 1850-1851, absolvind şcoala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul românesc din Șchei-Braşov, gimnaziu înfiinţat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sfântul Nicolae din Șchei, apoi protopop al oraşului. În casa protopopului Popazu, îl vede pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neşters…

[3] Unde tatăl era salariat al Ministerului de justiţie… În octombrie 1851, Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Theresiane; peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a. 1855 Ca elev al Gimnaziului academic vienez, Titu Maiorescu îşi începe notaţiile Jurnalului personal, ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti. La 6 octombrie 1856, Titu Maiorescu intră ca intern în Academia Theresiană. Trimite la 3 ianuarie 1857 o scrisoare către Gazeta Transilvaniei, semnată Aureliu, cu intenţia de a servi ca prezentare unor traduceri ale sale din Jean Paul (Noapte de Anul Nou), pe care le trimitea revistei; deşi traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureşianu în Gazeta cărţilor, nr. 1, 1934 este considerată, totuşi, „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a şi fost tipărită…

[4] În acest institut de învăţământ, frecventat de elevi din aristocraţie…

[5] 31 iulie 1858…

[6] Totodată, preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecţii celor patru copii ai familiei: Clara (viitoarea sa soţie), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soţul Mitei, n. Bardeleben) şi Hermann…

[7] Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare… Întors în ţară, publică articolul Măsura înălţimii prin barometru în revista Isis sau natura…

[8] Ca bursier al Eforiei…

[9] În noiembrie-decembrie 1860, îi apare la Berlin lucrarea de filozofie, Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor) vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach. La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophische… şi după „o apărare verbală făcută înaintea facultăţii în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès lettres“. În continuare Titu Maiorescu îşi va pregăti doctoratul cu teza: La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie până la sfârşitul lui 1861 când va părăsi Franţa. 1861 În ziua de 10 martie, Titu Maiorescu ţine la Berlin o conferinţă (Die alte französische Tragödie und die Wagnersche Musik — Vechea tragedie franceză şi muzica lui Wagner) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ şi reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie. La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza Du régime dotal.

[10] Numit în magistratură (la 2 iunie 1862), Titu Maiorescu este mai întâi supleant la Tribunalul Ilfov, apoi procuror; în acelaşi an se căsătoreşte cu Clara Kremnitz. Numit director (pe data de 3 decembrie 1862) la Gimnaziul central sau Colegiul naţional din Iaşi şi la internatul aceleiaşi şcoli; simultan, i se încredinţează cursul de istorie la Universitatea din Iași, cu tema Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică. Titu Maiorescu publică, la Iaşi, Anuariul Gimnasiului şi Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862-1863; anuarul este precedat de disertaţia lui: Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu? La 28 martie 1863 se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946/la 9 august 1869, se va naşte fiul lui Titu Maiorescu, Liviu (mort la 26 noiembrie 1872). La 8 octombrie (același an), Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea „fundamental reorganizat“; în vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Al. Odobescu, va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se, la Iaşi, în 4 ianuarie 1864. Decan al Facultăţii de litere (din februarie până în septembrie), Rector al Universităţii ieşene (din septembrie până în anul 1867), Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de litere din Iaşi. În 1864 ia fiinţă „Junimea“, a cărei personalitate reprezentativă, al cărei coordonator este Maiorescu; alături de el, membri fondatori: P. P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi. Titu Maiorescu publică Anuariul Institutului Vasile Lupu, Şcoala normală Trei Ierarhi din Iaşi, pe anul şcolar 1863-1864. În acest anuar Ion Creangă figurează ca premiant. Apare broşura Regulile limbii române pentru începători, Iaşi, 18 p…

[11] În frunte cu N. Ionescu…

[12] Idei teoretizate în studiul Despre scrierea limbii române (1866) Volumul Despre scrierea limbii române, ed. I (cuprinzând partea I şi a II-a)… Împreună cu o asociaţie de profesori, Titu Maiorescu întemeiază Institutul academic, care va fuziona, în 1879, cu Liceul nou sub denumirea de Institutele unite (1879-1907)…

[13] Avându-l redactor pe Iacob Negruzzi… Titu Maiorescu era numit membru al Societăţii Academice Române. Apare primul studiu de critică literară al lui Titu Maiorescu, Despre poezia română, în Convorbiri literare (I), şi separat în volumul Poezia română. În Convorbirile literare din 15 septembrie V. Alecsandri publică poezia Tânăra creolă, iar în nr. din 15 octombrie Cânticèle comice, începându-şi astfel colaborarea la revistă. 1868 A. Densusianu consideră că studiul lui Titu Maiorescu Poezia română este un plagiat din Estetica lui Fr. Th. Visscher, acuzaţie anulată de cercetătorii operei lui Maiorescu. Apare articolul Limba română în jurnalele din Austria, în Convorbiri literare (II), articol care trezeşte o vie polemică în Transilvania. Tot Convorbirile literare (II) publică În contra direcţiunii de astăzi a culturii române şi Aforisme de Titu Maiorescu. Pe data de 12 august, Titu Maiorescu demisionează din Societatea Academică Română, ca urmare a neaderării sale la etimologismul ardelean dominant în acest for. Apare articolul Observaţiuni polemice, în Convorbiri literare (III), răspuns la criticile trezite de studiul Poezia română. O cercetare critică. Numărul din 15 aprilie1870 al Convorbirilor literare publică poezia lui Eminescu, Venere şi Madonă, marcând începutul colaborării poetului la această revistă. Apare articolul Despre reforma învăţământului public, în Convorbiri literare (IV) (studiul, neterminat, este revelator pentru ideile lui Titu Maiorescu în epoca aceea). 1871: Apare articolul Direcţia nouă, în Convorbiri literare (V), studiul de consacrare a lui Mihai Eminescu. În iunie 1872, se întâlneşte cu Mihai Eminescu la Botoşani (pare-se, prima lor întâlnire). Apare continuarea articolului Direcţia nouă, în Convorbiri literare (VI). 1873 Apare articolul Răspunsurile „Revistei Contimporane“ în Convorbiri literare (VII), şi, în broşură, Al doilea studiu de patologie literară. Răspunsurile „Revistei contimporane“, Iaşi. Articolul Eminescu şi poeziile lui, în Convorbiri literare (XXIII/1889). Volumul Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, traducere de Titu Maiorescu/1890; articolul Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului în Convorbiri literare (XXV). Se tipăreşte ediţia Critice (1867-1892). Buc., Socec/1892, în 3 vol; articolul Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului în Convorbiri literare (XXV). Titu Maiorescu publică Contraziceri? constituind replica lui la studiul lui C. Dobrogeanu-Gherea Personalitatea şi morala în artă; Apare Anuarul Universităţii din Bucureşti pe 1892—1893. C. DobrogeanuGherea răspunde (1894) la articolul Contraziceri? cu Asupra esteticii metafizice şi ştiinţifice.  Conducerea revistei Convorbiri literare este preluată (1895) de o nouă formaţie redacţională: M. Dragomirescu, Ioan Bogdan, S. Mehedinţi, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I. Al. Rădulescu (Pogoneanu), D. Evolceanu. Titu Maiorescu demisionează (1897) din funcţia de rector al Universităţii din Bucureşti. Începe editarea Discursurilor parlamentare (vol. I şi vol. II, în 1899 va apărea vol. III; în 1904 vol. IV, Bucureşti, Socec, vol. V va fi tipărit în 1915 la Ed. Minerva, Bucureşti). 1902 În Convorbiri literare (XXXVI) se publică articolul Oratori, retori şi limbuţi. 1903 Apare O rectificare literară (Eminescu), în Convorbiri literare (XXXVII). Titu Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea unui proiect de revizuire a ortografiei (aprobată în 1880)…

[14] Face parte pentru prima oară dintr-un guvern între 7 aprilie şi 29 ianuarie 1876, având calitatea ministrului la Culte şi Instrucţiune Publică, în cabinetul Lascăr Catargiu. De notat, printre iniţiativele lui Titu Maiorescu, subvenţionarea şcolilor române din Braşov, restaurarea bisericii de la Curtea-de-Argeş, organizarea publicării Arhivei Hurmuzachi, reorganizarea învăţământului rural, proiectul de lege publică (care, cu toate limitele lui, îşi avea meritele pentru dezvoltarea unui învăţământ ştiinţific) ş.a.

[15] Titu Maiorescu este propus membru al Societăţii „România jună“ din Viena. Apare primul volum de Critice, Bucureşti, Socec. Apare Logica, partea I: Logica elementară, Bucureşti (1876), lucrare elocventă pentru studiul de 19 ani al lui Titu Maiorescu asupra acestei discipline filozofice. În Convorbiri literare (X), Aforismele pentru înţelepciunea în viaţă de Arthur Schopenhauer, trad. de Titu Maiorescu. Se remarcă și la conducerea ziarului Timpul (27 ianuarie-23 aprilie 1877). Se produce reintrarea lui Titu Maiorescu la Academia Română în ziua de 24 mai 1879, instituţie reorganizată pe fundalul Societăţii Academice, prin decretul din 29 martie 1879. Apare ediţia a II-a a lucrării Regulile limbii române pentru începători (clasa a II-a primară), retipărită cu învoirea autorului de Ion Creangă, Iaşi, 20 p. Face parte din comisia Academiei pentru elaborarea proiectului ortografic, alături de Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, sub preşedinţia lui Bariţ. La 8 aprilie1880, Titu Maiorescu citeşte în sesiunea generală a Academiei proiectul noii ortografii a limbii române, dar, în 1881 are loc retragerea lui din Comitetul Clubului conservator şi formarea grupării junimiste. În Convorbiri literare (XI) apar articolele În contra neologismelor şi Literatura română şi străinătatea. Apariţia articolului Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare, mai întâi în Almanahul Societăţii Academice „România jună“ din Viena (în acelaşi nr. este publicat Luceafărul eminescian, 1883), apoi în Convorbiri literare (XVII) era urmată de publicarea ediţiei princeps Poezii de Mihai Eminescu, Editura Librăriei Socec & Comp.-Bucureşti. Titu Maiorescu motivează culegerea ca izvorâtă „(…)dintr-un simţământ de datorie literară. Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începătoare ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gânduri într-o frumuseţe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă“. Numărul ediţiilor de poezii ale lui Eminescu se ridică în timpul vieţii la 10 (publicate în intervalul 1883-1913)… Apare (1885) articolul Comediile dlui I. L. Caragiale, în Convorbiri literare (XIX). Din acest an, Convorbirile literare apar la Bucureşti. În Convorbiri literare (XX/1886) apar articolele Poeţi şi critici şi În lături! (articol scris cu prilejul apariţiei lucrării lui A. Densusianu Istoria limbii şi literaturii române, Iaşi 1885)… În 1904, Titu Maiorescu prezintă în sesiunea Academiei proiectul ortografic care recunoaşte prioritatea fonetismului în scrierea limbii române. 1906 Se publică raportul asupra volumului: Octavian Goga, Poezii, Budapesta, 1905, în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905-1906), apoi în Convorbiri literare (XL). 1907 Se publică rapoartele academice asupra volumelor: M. Sadoveanu, Povestiri, Buc., în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905-1906), apoi în Convorbiri literare (XLI), şi I. Al. BrătescuVoineşti, În lumea dreptăţii, în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXIX (1906-1907), apoi în Convorbiri literare (XLI). 1908 Se tipăreşte ediţia Critice (1866-1907), ed. completă, 3 vol., Minerva. 1909 În Convorbirilor literare (XLVIII) se publică Răspuns la discursul de recepţie al dlui Duiliu Zamfirescu. În 1910, numărul festiv al Convorbirilor literaree este înmânat lui Titu Maiorescu, la 15 februarie, de către Barbu Delavrancea; cu aceeaşi ocazie se tipăreşte la Suceava broşura societăţii vieneze „România jună“ lui Titu Maiorescu…

[16] După 13 ani de la destituirea sa din învăţământ, de către ministrul Cristian Tell… A ținut  cursuri de Logică şi Istoria filozofiei (germane, franceze, engleze) în secolul al XIX-lea, discipline pe care le va preda până în 1909… Va ajunge rectorul Universității din București…