Castelul Stânca Roznovanu (VIDEO) sau… cum să distrugi urmele trecutului
Publicat de nicolaetomescu, 9 martie 2017, 14:32
În secolul al XVII-lea, la Stânca era ridicat, pentru întâia oară, un conac boieresc…
Să ne amintim de una dintre cele mai bogate și influente familii boierești din Moldova… Pentru început, de stăpânirea marelui logofăt (vistiernic, vornic, numit sfetnic în Divanul Cnejiei) Neculai Rosetti Roznovanu (Rosnovanu), stăpân al vreo 30 de moşii şi cu reşedinţa la Roznov[1]. La moartea acestuia, prin 1805, averea a rămas fiului Iordache Roset Roznovanu (1764-1836)[2], mare vistiernic în timpul Războiului Ruso-Turc dintre anii 1806-1812. La începutul secolului al XIX-lea, acesta din urmă hotăra construirea[3], pe locul vechiului conac din Stânca, a unui castel care impunea respect și admirație; în preajmă se întindea un parc și se înălța o biserică; palatul devenise celebru în epocă prin gustul și luxul desăvârșite, bucurându-se de prestigiu datorită opulenței, inclusiv a musafirilor care i-au trecut pragul[4]; tot în perioada amintită, castelul din Stânca a găzduit trei baluri fastuoase[5].
Iordache Rosetti-Roznovanu, om cult (cunoștea franceză, germană și rusă), pasionat bibliofil, a întemeiat, pe domeniul său din localitatea Stînca, prima mare bibliotecă din Moldova (Biblioteca franceză și greco-latină – aduse de la Paris /1818); un an mai tîrziu, a fost întocmit catalogul vestite biblioteci. Dorind să pornească civilizarea „grabnică a patriei”, aflată în stare de „semibarbarie” faţă de „ţara luminilor” şi convins că numai prin şcoală această dorinţă se poate împlini (metoda lancasteriană ajutând la răspândirea învăţământului general, elementar), împreună cu mitropolitul Veniamin Costache şi pedagogul grec Cleobulos au deschis la Iaşi o şcoală publică (frecventată de aproape 100 elevi), cât şi o şcoală normală de pregătire a învăţătorilor/Scriind despre ele, într-o corespondenţă din 30 septembrie 1820, a arătat că le făcuse cunoscute şi „Societăţii pentru instrucţiune elementară” din Paris, sub egida căreia se desfăşura activitatea în Europa; o parte dintre tabelele şcolii a fost tradusă în limba „moldavă”, spre a fi folosită şi în alte oraşe şi sate din ţară, iar de la şcoala normală erau deja „ieşiţi mai mulţi profesori pentru diferite părţi ale Greciei”. Din cauza acestor activităţi şi a sprijinului acordat Eteriei pentru eliberarea Greciei de sub ocupaţia otomană, devenind şi membrul societăţii, reşedinţele familiei – de la Stânca Roznovanu şi din Iaşi, cu bibliotecile lor vestite, au fost distruse, în vara anului 1821, de ienicerii turci trimişi să-i urmărească pe luptătorii eterişti, ultima bătălie purtându-se la Sculeni (nu departe de Stânca şi de Iaşi). Murind vistiernicul, urmaşul său, al treilea Neculai, a intrat în viaţa politică[6], s-a dorit domn şi a fost în fruntea mişcării antiunioniste. În 1836, castelul și moșia de la Stânca intrau în proprietatea lui; în adevăr, cel dezmierdat Nunuţă a sporit faima castelului, atât prin creșterea colecțiilor de cărți și obiecte prețioase, cât și prin invitații de rang înalt care au trecut, în continuare, pragul castelului. Vă reamintesc și faptul că Palatul din Ruginoasa a fost moștenit de logofătul Costache Sturdza, fiul lui Săndulache și văr al domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849). Logofătul s-a mutat la Iași, capitala Moldovei, unde avea în proprietate mai multe case, precum și unele moșii din împrejurimea orașului. Costache Sturdza a ascuns-o la Palatul de la Ruginoasa pe Marghiolița Ghika-Comănești, soția sa, în care înflorise o pasiune mistuitoare pentru boierul Nicolae Roznovanu; infidela s-a aflat în paza fiului cel mare al lui Costache, Săndulache Sturdza (purta numele bunicului). În fruntea unei trupe de arnăuți, Roznovanu s-a îndreptat către palat, i-a cumpărat pe paznicii lăsați acolo de boier, a pătruns în curte; un arnăut a pus capăt zilelor lui Săndulache Sturdza, înjunghiindu-l în inimă. Marghiolița a ajuns la Palatul Roznovanu din Stânca (demolat în zilele noastre)[7], apoi cei doi au fugit în Bucovina și s-au căsătorit… Iată cum povestea „proprietăților Roznovanu” nu este separată de imaginea vieții reale, în datele ei contradictorii, în conflicte puternice, într-un amestec de elemente tragice…
În 1891, înainte de a muri, Nicolae Roznovanu a cerut să fie îngropat în biserica de la Stânca. Castelul trecea în proprietatea Luciei, cea de-a doua soție, și a fiului Anton. În 1907, construcția a găzduit o recepție dată în onoarea cuplului princiar Ferdinand și Maria; zece ani mai târziu, în calitatea regelui și a reginei, cei doi vizitează, din nou, castelul. În 1934, Anton Roznovanu, fiul lui Nunuță, conștient fiind de valoarea colecției documentare (dar și cu gândul de a-i oferi adăpost), o vindea Arhivelor Statului din Iași. Într-o vreme în care nimeni nu mai trăia momentul, prin salvarea trecutului și cucerirea viitorului, poziția castelului, în apropierea Basarabiei și a liniei frontului, a dus la distrugerea sa. Încă din timpul Primului Război Mondial, soldații ruși săpaseră la Stânca Roznovanu; credeau, la fel de ignoranți precum unii dintre localnici, că aici fusese ascunsă o comoară[8]. Moșia și castelul au fost devastate în Al Doilea Război Mondial; proprietarii erau Anton Roznovanu și fiul său, Niky, căsătorit cu Ana Băncilă, fiica pictorului Octav Băncilă; în iunie 1941, Regimentele 6 vânători și 7 Prahova au devastat castelul[9]; cu toate protestele și anchetele inițiate de Anton Roznovanu, bunurile nu au fost recuperate. Din ceea ce rămăsese, boierul Roznovanu a încărcat două valize – pe care le-a dus în casa lui din București; din păcate, bunurile și bijuteriile au fost furate de sovietici, în 1945, atunci când a fost evacuată reședința din capitala României. În perioada mai-iunie 1944, castelul și biserica au fost bombardate – când de trupele germane, când de sovietici. Din construcția falnică de odinioară au rămas doar beciurile în ruină. Mulți săteni au folosit cărămida pentru a înălța o nouă biserică[10]. Drept compensație, în lăcașul de cult au fost reînhumați Nunuță Roznovanu și fiul său, Emanuel. Încercarea Roznovanilor de a rămâne în conștiința posterității și prin castelul Stânca s-a transferat crucii, deocamdată neclintite, în memoria soldaților căzuți…
[1] În actualul județ Neamț este amenajat Muzeul Gheorghe Ruset Roznovanu, cu exponate care îl privesc pe Iordache Ruset-Roznovanu, dar și pe urmașii acestuia…
[2] Iordache Roznovanu a avut trei căsnicii, prima cu Profira (Pulcheria) Balș, din legătura lor rezultând doi copii: Alexandru (1798-1853)/viitorul hatman, şi Neculai (1794-1858), urmaşul la vistierie, căruia i-a rămas palatul Roznovanu din Iași… A încetat din viață pe 16 februarie 1836, înmormântat fiind la Mitropolia din Iași…
[3] Legat mai mult de Iaşi şi stabilindu-se oarecare ordine (după Războiul Ruso-Turc, 1806-1812), marele vistiernic al „Prinţipatului Moldovei” şi consilier de stat al Rusiei, Iordache (zis şi Gheorghe) Roznovanu a pornit „zidirea palaturilor” Roznovanu din Iași (astfel scria paharnicul Constantin Sion, în Arhondologia Moldovei), „peste drum de vechea Mitropolie, dărăpănată, a Anastasiei, soţia lui Duca Vodă”. S-a construit după planul arhitectului Gustave Freiwald, angajat şi la zidirea Mitropoliei; „Pristav al lucrării a fost Alecu Stere sau Steriade, de obârşie grec, iar vătaf al Curţii, aga Vasile Bosie”; inaugurarea s-a făcut cu o petrecere fastuoasă, de Sfântul Gheorghe (consemna gazeta „Albina românească”); interioarele au fost zugrăvite de pictorul Stavski, iar Paraclisul de pictorul Balomir; Palatul, cel mai impozant din Iași, avea holuri mari, saloane înalte, scări elegante cu multe influenţe din palatele occidentale văzute de Neculai Roznovanu, fiul lui Iordache (Gheorghe) Roznovanu, cu prilejul câtorva „voiajuri” şi instruiri prin apusul Europei – Paris, Londra, Viena (1818-1820), Berlin (noiembrie 1830); faţada a fost împodobită cu statuia Dianei şi cea a lui Apollo, la intrare vegheau „Minerva, Hercule, Atlanta şi Martie”…
[4] Iordache Rosetti-Roznovanu îi menționa pe Kusnicov și pe Krasno-Milasevici, cei care au urmat, succesiv, la conducerea Divanului (între 1808-1812). Primul dintre musafiri își petrecea întreaga vară la castel…
[5] Dincolo de faptul că pentru organizarea balurilor au fost cheltuiți bani greu de numărat, trebuie să facem și mențiunea că ele s-au dat în onoarea lui Alexandru Moruzzi (1803)/cu ocazia zilei țarului Rusiei, iar, în 1833 și în 1834, pentru a sărbători venirea, în Iași, a ambasadorului turc Musir Ahmed Pașa…
[6] Deşi cam excentric, Neculai Rosetti Roznovanu, soţul Mariei Ghica (Marghioliţa), a fost un susţinător al învăţământului românesc, adept al curentului european „luminist”. Cu prilejul studiilor din Franţa şi Germania, a călătoriei întreprinse la Paris (1818), a asimilat ideile liberale şi i-a întâlnit pe iniţiatorii învăţămîntului monitorial, mutual sau „lancasterian”, la modă pe atunci în Europa Apuseană. A vizitat colegiile şi saloanele culturale, a cunoscut savanţi apuseni şi pe celebrul Marc Antoine Jullien, fost comisar al Instrucţiunii Publice în timpul dictaturii iacobiene, susţinător al emancipării popoarelor pe calea răspândirii „luminii” şi „precursor al ideilor de colaborare şi unitate a popoarelor”, editorul răspânditei publicaţii „Revue Encyclopédique”, la care s-a abonat şi tânărul boier ieşean, îndemnând şi pe domnitorul Nicolae Şuţu să-i urmeze exemplul, devenind corespondent pentru Moldova. Întors acasă, a luat iniţiativa de a tipări, pe cheltuiala sa, tabelele didactice necesare introducerii învăţământului monitorial în Moldova, dar şi în Grecia, astfel încât, prin aprilie 1819 s-au şi publicat, la Paris, Tabele pedagogice după metoda monitorială (lancasteriană)…
[7] Marghiolița Roznovanu a fost una dintre cele mai apreciate stăpâne de la Stânca. Edouard Grenier, care o cunoscuse îndeaproape, îi lăuda incontestabilele calități fizice, dar, mai ales, manierele desăvârșite cu care își întâmpina oaspeții: „Nimeni n-avea grand air ca dânsa. Fie în palatul de la Iași, fie în castelul de la Stânca, primea lumea cu cea mai plăcută ospitalitate. Nici țăranii de pe moșie nu erau uitați de Maria Roznovanu, care se ducea „în sat, pe jos, ca să aducă alinări și ajutoare în cocioabele cele mai ticăloase ale țăranilor”…
[8] Încărcătura a „14 căruțe pline cu obiecte de aur și argint”…
[9] Poate fi de înțeles că i-au golit crama, mai departe însă cum facem diferența între soldații români și cetele sovietice cuprinse (nu doar) de beția victoriei?
[10] La fel ca în cazul Ceplenița…
