5 noiembrie: Filă de calendar

Publicat de nicolaetomescu, 5 noiembrie 2017, 18:48

Născut la 5 noiembrie 1895 în comuna Gureni-Petişani, judetul Gorj, Vasile Blendea este absolvent al Şcoli de Arte Frumoase din Bucureşti ca elev al lui Dimitrie Paciurea la sculptură şi compoziţie, şi al lui Frederic Storck la desen. A participat la saloanele oficiale la Bucureşti şi la Salon des artistes francais, din Franţa şi a beneficiat de o bursă de studii la Şcoala română de la Fontenay-aux-Roses (1928). A călătorit mult în Germania, Austria, şi Elveţia, unde şi-a perfecţionat arta. Între anii 1930-1952 a funcţionat ca profesor de desen la liceul „Ienachiță Văcărescu” şi la alte şcoli din Târgovişte. Astăzi colecţia „Vasile Blendea” este adăpostită în casa Angela Georgescu, o locuinţă veche, cu pridvor închis cu geamalac aşezat deasupra garliciului pivniţei, monument de arhitectură românească de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, casa care a fost restaurată în anul 2000. Colecţia conţine o mică parte din lucrarile de sculptura si sculptura monumentala, pictura sau desen care vin sa defineasca personalitatea artistului atât de insistent legat de cetatea Basarabilor, reuşind în egală măsură şi cu mijloacele artei, care i-au stat la îndemână să surprindă în sculptură o serie întreagă de eroi ai istoriei şi culturii naţionale: Nicolae Bălcesu, Matei Basarab, Aurel Vlaicu, Ion Neculce, I. Al. Brătescu-Voineşti, Vlad Ţepeş, Meşterul Manole, Nicolae Iorga. Ca pictor Vasile Blendea dă dovadă de o intensă sensibilitate şi rafinament artistic, făcând din dragostea sa pentru natură un adevărat ideal. Cităm numai câteva din pânzele sale care l-au legat definitiv de Târgovişte: Clopotinţa de la Curtea Domnească, Târgovişte sub zăpadă, Strada Dr. Marinoiu, Biserica Sf. Ionică, Intrare la Curtea Domnească, dar şi natura moartă cum ar fi: Raci, Mere şi vase…

• 1905: A avut loc, la Lugoj, o mare întrunire populară la care au participat peste 20.000 de români din 32 de localităţi din Banat şi Transilvania; aceştia au cerut recunoaşterea naţionalităţii române şi promovarea limbii şi culturii româneşti; întrunirea a marcat un moment important în lupta naţională a românilor din Austro-Ungaria.

• 1911: S-a născut Elena Vianu, critic şi istoric literar, eseist; soţia lui Tudor Vianu.

Urmează în Capitală Şcoala Centrală de Fete (absolvită în 1930) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în filosofie cu menţiunea cum laude în 1934. Îşi susţine doctoratul în filologie în 1962 cu teza Moraliştii francezi, tipărită în anul următor. Din 1955 îşi începe activitatea universitară ca asistentă la Institutul pentru Limbi Străine, continuând-o la Catedra de limba şi literatura franceză a Facultăţii de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale a Universităţii bucureştene, unde va avansa până la gradul de conferenţiar (1964). Debutează în 1955 cu versiunea în limba franceză a poveştilor lui Ion Creangă, iar prima carte personală, monografia Racine, apărută în 1956, inaugurează preocuparea pentru studierea literaturii franceze. Colaborează la „Viaţa românească”, „Secolul 20”, „Studii de literatură universală”, „Revista de filologie romanică şi germanică”, precum şi la periodice din Franţa, Elveţia şi Germania; participă, în scurta sa carieră didactică, la câteva colocvii şi congrese peste hotare. Principala sa lucrare este Moraliştii francezi. Postum, sub titlul Oameni şi idei (1968), au fost reunite unele studii şi eseuri apărute anterior în reviste româneşti şi străine, altele inedite, afirmând, în analize nuanţate, de asemenea modernitatea clasicilor: Teatrul clasic fancez, Umanismul lui Pascal, Schema logică a raţionamentului la Diderot, Jean-Jacques Rousseau, filosoful umbrei etc. Se fac şi deschideri către literatura de ultimă oră: Real şi imaginar la Samuel Beckett,Antiromanul în literatura franceză contemporană, „Fructele de aur” de Nathalie Sanante, Teatrul lui Eugen Ionescu, Preludii Ionesciene, cu referire la critica românească a scriitorului, Ironia lui Proust, interesantă exegeză ce statuează două atitudini fundamentale ale viziunii proustiene, lirismul şi ironia.  Vianu a mai prefaţat opere de Madame de Lafayette, La Fontaine, Racine, Balzac, Georges Courteline, Prosper Merimee, Sainte-Beuve sau un volum consacrat dramaturgilor francezi contemporani. Tot postum au fost editate traducerile din Eugen Ionescu (piesele Lecţia şi Scaunele, în 1968), precum şi antologia dedicată moraliştilor francezi (1966).

•  1918: A murit Victor Anestin, romancier şi publicist.

A debutat în presă în 1892, în revista „Curierul Olteniei”, în care publica o traducere a unui articol scris de C. Flammarion. Debutul în volum s-a produs în anul 1899 cu romanul SF În anul 4000 sau O călătorie la Venus. A popularizat în România probleme ştiinţifice, îndeosebi de astronomie, toate fiind publicate în revista „Orion”, fondată de însusşi Anestin, în anul 1907. A întemeiat de asemenea „Societatea astronomică română”, în 1908. Împreună cu Gheorghe Ţiţeica, a înfiinţat, în 1913, societatea „Prietenii Ştiinţei”. Obsrevatorul astronomic din Bacău este denumit Victor Anestin, în onoarea astronomului. A scris numeroase articole, publicate în diverse publicaţii, şi peste 100 de broşuri, dintre care cele mai reprezentative sunt: Cucerirea aerului (1909), Planeta Marte (1910),Eclipsele (1912), Romanul cerului (1912), Viaţa şi invenţiile lui Edison (1915). A publicat, în calitate de editor, în perioada 1907-1912, prima revista de astronomie din Romania, Orion. În 1918 a înfiinţat ziarul „Ştiinţa tuturor”. În perioada 1912 – 1916, a condus „Ziarul călătoriilor şi ştiintelor populare”.

• 1933: S-a născut Ilie Purcaru, publicist şi poet.

A urmat liceul la Craiova şi Şcoala de Literatură „M. Eminescu” din Bucureşti, devenind redactor la „Scânteia” (1950-1958) şi „Scânteia tineretului”. Este cofondator al revistei „Ramuri” (1964), redactor-şef (1968-1969) şi redactor-şef adjunct (1972-1974) la „Tribuna României”, redactor la „Flacăra” (din 1974). Debutează cu versuri în 1950, la „Contemporanul”, iar editorial, în 1955, cu un reportaj în volumul Zile fierbinţi, alături de V. Negru. A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1973), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979). Cartea Ev nou în Ţara Banilor (1961) este deschisă de un capitol structurat ca un veritabil poem, Cântec oltenesc. În Harpe şi ape (1962), de exemplu, România, privită pe hartă, apare, prin sistemul ei hidrografic, ca o harpă, al cărei „punct de reazim” e Dunărea. I Concomitent cu reportajul, Purcaru profesează eseul publicistic, prezent în paginile din Un elefant pentru doi oameni. Scurt periplu prin civilizaţiile tinere ale planetei (1973), România – convergenţe la universal (1975), alcătuieşte culegeri de interviuri – Poezie şi politică (1972), Literatură şi naţiune(1986) etc. În poezie debutează editorial în 1974, cu Bunica Beps, volum integrat ulterior în mai amplul Mausoleul bunicii Beps (1999).

• 1935: S-a născut Radu Selejan, poet şi prozator, reporter.

Radu Selejan s-a născut la 5 noiembrie 1935 în oraşul Brad din judeţul Hunedoara şi a trecut în eternitate la 7 iunie 2000 in oraşul Sibiu. Între anii 1960-1969 a lucrat ca inginer minier la diverse exploatări din bazinele miniere Certej-Sacaramb,Voislova, Lesu Ursului şi altele. Între 1969-2000 a desfăşurat o prodigioasă activitate de publicist la Petroşani, Sfantul Gheorghe-Covasna (1970-1978) şi Sibiu (1978-2000). A debutat cu poezie în 1958, în revista „Tribuna” din Cluj-Napoca. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1969 iar în 1973 a fost premiat de Uniunea Scriitorilor-filiala Braşov. În ultimii cinci ani de viaţă a fost profesor asociat la secţia de jurnalism a Facultăţii de Litere, Istorie şi Jurnalistică a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Radu Selejan este un scriitor total ; a scris poezie, proză, teatru, scenarii de film, cantate; câteva poeme au fost transpuse pe note muzicale, devenind cântece în interpretarea lui Florian Pitiş şi Nicu Alifantis, pe un disc apărut în anul 1975. Activitatea literară a fost dublată în permanenţă de cea gazetărească, fiind un talentat şi prodigios publicist. Radu Selejan a publicat între anii 1968-1996 cinci volume: Corturile neliniştei, Cântece şi descântece de piatră, Târziul clipei, Fără puncte cardinale şi Lupta cu îngerul. La volumele publicate în timpul vieţii se adaugă altele, postume, prin grija Centrului de Cultură Radu Selejan, patronat cu grijă şi recunoştinţă faţă de scriitor, de soţia acestuia, doamna Prof. univ. dr. Ana Selejan.

• 1939: S-a născut Teodor Dima, filosof şi logician; membru corespondent al Academiei Române.

Absolvent al Secţiei de Filosofie din cadrul Facultăţii de Istorie-Filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi doctor în filosofie, specialitatea logică, a urcat toate treptele ierarhice universitare, până la aceea de profesor (1990). În prezent este membru al Catedrei de Logică şi Filosofie Sistematică „Petre Botezatu” în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Filosofie, al cărei decan a fost (1992-2000). Din ianuarie 2000 este cancelar general al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Specialist în domeniile logicii generale, deductive şi inductive, logicii şi filosofiei ştiintei, în care are contribuţii originale – a propus o etiologică, o logică inductivă, euristică şi sistematizatoare, a structurat modele deductive şi inductive, universale şi statistice, ale explicaţiei ştiintifice, a detaliat patru operaţii ale procesului de testare a ipotezelor, a elaborat o strategie logico- metodologică bazată pe teoria adevărului prin coerenţă, a propus ca reducţia să fie fundamentul formal al inducţiei s.a. Este autorul volumelor: Metodele inductive (1975); Între prudenţă şi eroare. Eseu asupra naturii şi dinamicii ştiintei (1978); Dialectica procesului de cunoaştere (1978); Explicaţie şi înţelegere (2 vol.,1980, 1994); Logică şi argumentare (2000); a coordonat volumele: Întemeieri raţionale în filosofia ştiinţei (1983), Logica generală (1991), Petre Andrei şi modelul intelectual în cultura română (2001), Vasile Conta – valorizare şi interpretare (2003)

•  1951: A murit scriitorul Ion C. Vissarion. A fost un aprig susţinător al lumii satului, „scriitor ţăran”, cum s-a autocaracterizat. Participant la răscoala din 1907, a evocat cu dramatism înăbuşirea sângeroasă a mişcărilor ţărăneşti în romanul Răsculaţii (1910) şi în drama socială Lupii (1914).

• 1952: A murit astronomul Nicolae Coculescu, fondatorul Observatorului astronomic din Bucureşti.

Născut la Craiova, la 31 iulie 1866, Nicolae Coculescu a absolvit şcoala primară şi liceul în oraşul natal; universitatea a urmat-o la Bucureşti, la Facultatea de ştiinţe, de unde a obţinut Licenţa la matematică, în martie 1889. În decembrie 1890 a plecat la Paris unde a trecut din nou licenţa în matematică. În 1892, în timp ce efectua stagiul la Observatorul astronomic din Paris, Nicolae Coculescu a publicat, în „Comptes rendus des seances de l’Academie des sciences de Paris”, primul său memoriu de mecanică cerească intitulat: Sur la stabilite du movement dans un cas particulier du probleme des trois corps. Un prim memoriu în legatură cu viitoarea teză de doctorat în matematică îl publică în aceeaşi publicaţie în 1894. A urmat memoriul: Sur le developpment approche de la fonction perturbatrice. La 5 noiembrie 1895, a susţinut teza în matematică la Sorbona, cu un subiect din mecanica cerească: Sur les expressions approchees des termes d’otre eleve dans le developpement de la fonction perturbatrice (Asupra expresiilor apropriate ale termenilor de ordin ridicat, în dezvoltarea funcţiei perturbatoare). Teza a fost publicată în: „Journal de mathematiques pures et appliques”. Reîântors în ţară după susţinerea tezei de doctor în matematică, N. Coculescu a ocupat, la 1 noiembrie 1895 ca suplinitor şi apoi la 28 mai 1896 ca profesor titular la Universitatea din Bucureşti, catedra de astronomie şi geodezie, pe care de la înfiinţarea universităţii o deţinuse Dimitrie Petrescu. Ulterior, principala sa preocupare a fost realizarea Observatorului astronomic din Bucureşti, fapt împlinit abia în anul 1908 – după 12 ani de insistenţe pe langă oficialităţi. Observatorul astronomic din Bucureşti era dotat cu: un ecuatorial dublu, vizual şi fotografic, cu lunete de câte 38 cm diametru şi 6 m lungime focală; un cerc meridian şi o pendulă fundamentală. În anul 1933, sub coordonarea lui N. Coculescu, Observatorul astronomic a participat la cea de-a doua operaţie mondială privind stabilirea longitudinii. Nicolae Coculescu a decedat în Bucureşti, la 5 noiembrie 1952.

• 1954: S-a născut instrumentistul Nelu Dumitrescu, toboşarul formaţiei „Iris”.

• 1978: A murit N. Crevedia, pseudonimul lui Nicolae Ion Cârstea, poet, prozator şi publicist.

Fiu de ţărani înstăriţi, Crevedia ar fi avut posibilitatea să parcurgă normal ciclurile şcolarizării, dar din cauza războiului a început cursurile secundare târziu, la Liceul „Sf. Sava” din capitală, izbutind să termine cele 8 clase în numai 5 ani (1919-1924). A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie la Universitatea din Bucureşti, în condiţii precare, întreţinându-se din diferite servicii.  Începe să publice epigrame (gen în care va debuta şi editorial, în 1930), apoi articole şi recenzii la „Viaţa literară” (din 1926), unde va fi o vreme şi secretar de redacţie. Acelaşi post i se încredinţează la „Calendarul” (din 1932), „Gândirea” (din 1932), „Porunca vremii” (din 1935) şi „Sfarmă-Piatră” (din 1935). Între colaborările la periodice se află mai multe traduceri care făceau parte dintr-o mereu anunţată, dar neapărută Antologie a poeţilor bulgari. Fervoarea sa umoristică s-a manifestat şi în preocuparea de a alcătui unele culegeri precum Antologia epigramei româneşti sau Epigramişti români de ieri şi de azi (1975). Versurile din volumul Bulgări şi stele au fost distinse cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români. Cu timpul, antagonismul (mai mult poză artistică) dintre contestatar şi lumea în care se integrase deja dispare, şi în celelalte volume – Maria (1938), Dă-mi înapoi grădinile (1939), Versuri (1968), care reia şi plachetele anterioare, Vinul sălbatic (1977) -, predomină consemnarea trăirilor erotice senzuale, a diverselor stări şi gânduri cotidiene, a unor momente biografice şi imagini disparate, simple vederi animate cu peisaje rurale. Volumul de proză scurtă Bacalaureatul lui Puiu (1933) afirmă un umorist cu o sigură intuire/reprezentare a elementului comic în psihologia şi manifestările personajelor.

• 1979: A murit poetul Matei Alexandrescu.

Alexandrescu a urmat şcoala la Câmpulung şi la Târgovişte, unde a absolvit în 1924 Liceul „Ienăchiţă Văcărescu”. Ca student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, va frecventa şedinţele Institutului de Literatură şi cenaclul lui Mihail Dragomirescu. Profesorul l-a remarcat şi, după licenţă (1931), l-a inclus în suita sa de asistenţi onorifici. În 1935 îşi pregătea doctoratul cu o teză despre umorul lui I.L. Caragiale. Şef de cabinet la prefectura judeţului Dâmboviţa, va trece apoi la Prefectura Poliţiei Capitalei, urcând treptele ierarhice până la gradul de comisar şi şef al serviciului Controlul străinilor (1932-1942). Va funcţiona apoi la Ministerul Propagandei Naţionale. După epurarea din 1946, urmează pentru el o perioadă tulbure, de provizorat, când lucrează la Consiliul de Miniştri (1946-1947) şi la Adunarea Deputaţilor (1946-1947). Din 1950, reprofilat în contabil, se va pierde în reţeaua unor întreprinderi şi instituţii mărunte. Când revine în viaţa literară, după 1967, optimismul său este intact. Frecventează cenaclul „G. Călinescu” al Academiei Române şi se relansează ca poet şi publicist. Cu o regularitate bulversată de la o vreme de seismele istoriei, îşi alcătuieşte cărţile de poezie, publicând În insula unde-nfloreau coralii (1931), Leagăn de îngeri (1935), Jocul cuvintelor (1939), Vămile văzduhului (1942), Donna Sixtina (1970) şi volumul retrospectiv Catarg (1973). În 1944 face să apară antologia Ardealul cântat de poeţi. Mai puţin sistematic s-a manifestat vocaţia lui critică, al cărei resort l-a constituit uneori înclinaţia polemică. Placheta În insula unde-nfloreau coralii se constituie ca un ecou al lecturilor modelatoare ale adolescenţei, trecute însă prin filtrul unor însuşiri care se vor dovedi constante: antiretorism, discreţie afectivă, atracţie pentru miniatural şi ingenuu. În volumul Leagăn de îngeri, poemele refac, în maniera pictorilor populari, imaginea icoanelor tradiţionale, artificiosul fiind cultivat cu intenţie. Ciclul Descântece, din volumul Jocul cuvintelor, valorifică specia folclorică doar pe latura grotescului şi a virtuozităţii verbale, prilej de combinaţii frapante şi de acumulări imagistice din sfera demonicului. În Donna Sixtina, fidel propriei înzestrări, poetul îşi adună o parte din sonetele compuse în anii de după război, dând preocupărilor vechi un spor de rigoare formală.

• 1988: A murit lingvistul Dimitrie Macrea.

Dimitrie Macrea a fost un lingvist român, profesor universitar, membru corespondent (din 1965) al Academiei Române. A coordonat lucrările de elaborare a Dicţionarului limbii romîne literare contemporane şi a Dicţionarului limbii romîne moderne precum şi lucrările de definitivare a Gramaticii limbii romîne, în două volume . De asemenea, a fost coordonator principal al Dicţionarului Enciclopedic Român, în patru volume. Dimitrie Macrea a mai publicat studii de fonetică, geografie lingvistică, statistică lingvistică, de istorie a limbii şi a lingvisticii. A avut preocupări în variate domenii ale lingvisticii.

• 1999: A murit scriitorul şi ziaristul Radu G. Ţeposu.

Radu G. Ţeposu s-a născut în localitatea brăneană Şirnea, la 19 aprilie 1954. Pleacă din satul natal la Braşov, unde absolvă Liceul „Andrei Şaguna”. Între 1974–1978 urmează cursurile Facultății de Filologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, secţia română-spaniolă. După absolvire ocupă funcţia de secretar general de redacţie al reviste literare Echinox. Cu repartiţie de profesor de limba şi literatura română, a lucrat în satul Mârşa, din judeţul Giurgiu, în perioada 1978–1983, iar apoi, remarcat într-un mediu revuistic favorabil, a lucrat la revistele Flacăra, Viaţa studenţească şi Amfiteatru. După 1989, a devenit directorul revistei „Cuvântul”, conducând în aceeaşi perioadă şi alte publicaţii din Bucureşti şi Baia Mare. Reprezentant de marcă al grupării clujene de la Echinox, figură proeminentă a generaţiei literare a anilor ’80-’90, membru fondator al ASPRO, membru – de asemenea – al Uniunii Scriitorilor din România, Radu G. Ţeposu a fost unul dintre cei mai valoroşi critici şi eseişti ai literaturii române a sfârşitului mileniului trecut. A făcut şi gazetărie, deopotrivă culturală şi politică, lucrând în redacţiile mai multor periodice.

• 2010: A murit Adrian Păunescu. Vezi articolul Adrian Păunescu: „Cuvântul soare în cuvântul cer apune”…

• 1880: S-a născut Mihail Sadoveanu. Vezi articolul Mihail Sadoveanu:  „Sărmana făptură omenească! E capabilă de toate relele, dar în ea se găseşte şi comoara binelui”…

Externe

•  1494: S-a născut Hans Sachs, maestru cântăreţ, compozitor şi poet german.

• 1854: S-a născut chimistul francez Paul Sabatier. A adus importante contribuţii la studiul catalizei eterogene. Este laureat al Premiului Nobel pentru chimie pe 1912 şi membru de onoare străin al Academiei Române.

• 1879: A murit James Clerk Maxwell, fizician britanic de origine scoţiană. A adus contribuţii la teoria cinetico-moleculară a gazelor şi în electromagnetism.

Activitatea lui James Clerk Maxwell s-a desfǎşurat într-un ritm susţinut, în domenii variate ale fizicii, şi l-a condus la realizǎri de mare valoare. Tratatul Electricitate şi magnetism este cea mai valoroasǎ dintre lucrǎrile lui Maxwell-opera sa capitalǎ. Prima ediţie a apǎrut la 1 februarie 1873. James Clerk Maxwell a fost un teoretician strǎlucit. Opera sa o dovedeşte fǎrǎ rezerve. A ridicat studiul teoretic-matematic-al fenomenelor fizice la un nivel greu de depǎşit chiar în aceastǎ disciplinǎ ştiinţificǎ, în care cercetǎtorii prestigioşi nu lipsesc.

•  1895: S-a născut pianistul german Walter Gieseking.
•  1911: S-a născut Roy Rogers (numele la naştere: Leonard Franklin Slye), cântăreţ de country şi actor American, supranumit „regele cowboy-lor”.

• 1913: S-a născut actriţa britanică de film Vivien Leigh.

A fost laureată a două premii Oscar, unul pentru interpretarea personajului Scarlett O’Hara din Pe aripile vântului (1939), iar cel de-al doilea pentru rolul Blanche DuBois din producţia Un tramvai numit dorinţă (1951), pe care l-a interpretat şi în West End din Londra. Vivien Leigh a fost o actriţă prolifică, ea colaborând adesea pe plan artistic cu soţul său, Laurence Olivier, care a regizat multe dintre filmele ce au făcut-o celebră. De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actriţa a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward şi ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth. Sănătatea şubredă s-a dovedit a fi un mare obstacol, fiind afectată de tulburare bipolară de-a lungul perioadei adulte. Odată cu înaintarea în vârstă, a fost slăbită de reveniri frecvente ale tuberculozei, boală diagnosticată pentru prima dată la mijlocul anilor ’40. Leigh şi Olivier divorţează în 1960, iar actriţa continuă să apară periodic în diferite filme şi piese de teatru, până la decesul său datorat bolii, în anul 1967.

• 1914: A murit biologul german August Weismann, unul dintre fondatorii geneticii. A formulat ipoteza separării substanţei ereditare din celulele sexuale (germenul) de soma şi a continuităţii plasmei germinative. A negat posibilitatea eredităţii caracterelor dobândite

• 1955: A murit pictorul francez Maurice Utrillo.

Maurice Utrillo s-a născut în ziua de 26 decembrie 1883 la Paris, în cartierul Montmartre. Îşi petrece copilăria la bunica lui, Villa Auchat, în Pierrefitte-sur-Seine. Încă din tinereţe începe să abuzeze de băuturi alcoolice. La vârsta de 18 ani este internat în spitalul Sainte-Anne din Paris pentru o cură de desintoxicare. Începe să picteze primele tablouri, încurajat de mama sa. Revenit la Pierrefitte, realizează tablourile Café Le Chat sans Queue şi La Guinguette. În 1909, galeristul Louis Libaude îi cumpără tablouri cu peisje din Montmartre, Pierrefitte şi Montmagny. Se împrieteneşte cu pictorul Alphonse Quizet, pictează cu regularitate şi, începând cu anul 1910, reuşeşte să se întreţină din vânzarea propriilor tablouri. Victimă a repetatelor abuzuri de alcool, este condamnat în 1911 de un tribunal corecţional pentru atentat la pudoare. În anii următori, 1912, 1913 și 1914 este internat în repetate rânduri în clinica doctorului Revertégat din Sannois. Între 9 și 26 decembrie 1914 este internat în clinica psihiatrică a spitalului Sainte-Anne, după repetate acte de agresiune, apoi – până pe 18 ianuarie 1915 – în ospiciul din Villejuif, în urma unei tentative de sinucidere. Medicii pun diagnosticul de „degenerescenţă mentală pe fond de alcoolism cronic”. În tot acest timp continuă să picteze, în tablourile sale predomină formele şi tonurile albe („période blanche”). Între anii 1915 și 1921, suferă numeroase recidive de abuz alcoolic şi este internat în diverse clinici sau ospicii: Sainte-Anne şi Villejuif (1916), clinica doctorului Vicq din Aulnay-sur-Bois (1918), azilul doctorului Rivault d’Allonnes din rue de Picpus (1919 și [[1920), spitalul Sainte-Anne (1920 și 1921). În 1921 petrece un concediu un concediu la ţară, într-o localitate din apropierea orașului Lyon. Tablourile sale sunt tot mai apreciate, predomină tonalităţile vii multicolore („période colorée”). În 1926, Serghei Diaghilev îi comandă decorul şi costumele pentru baletul „Baraban”; douăzeci de ani mai târziu va realiza decorul pentru opera „Louise” de Gustave Charpentier. În anul 1923, prietenul său, André Utter, cumpără castelul Saint-Bernard, în apropiere de Lyon, unde îi oferă găzduire. Maurice Utrillo va locui acolo timp de zece ani. Începe o legătură cu Lucie Valore-Pauwels, cu care se va căsători în 1935. Împreună se stabilesc la Vésinet. Lucie va juca un rol important în viaţa lui Maurice Utrillo, îl supraveghează să nu recadă în alcoolism, îi încurajazează activitatea artistică şi îi gestionează situaţia financiară haotică. În 1929, guvernul francez îi acordă Crucea Legiunii de Onoare pentru meritele sale artistice. În ultimii ani duce o viaţă austeră, continuând să picteze mult, dar cu mai puţină strălucire, reputaţia lui în continuă creştere fiind asigurată de expoziţii retrospective.. Maurice Utrillo moare pe 5 noiembrie 1955 în Dax, localitate balneară unde se găsea împreună cu Lucie. Este înmormântat în cimitirul Saint-Vincent din Montmartre.

• (1959): S-a născut Bryan Adams, cântăreţ rock şi compozitor canadian

•  1963: A murit poetul spaniol Luis Cernuda.

Mai tânăr în cadrul grupării (a fost student al lui Salinas la Universitatea din Sevilla), Cernuda a fost socotit mult timp un poet minor de factură romantică, la fel cu alţi doi andaluzi de aceeaşi vârstă, Altolaguirre şi Prados. A debutat cu versuri de arhitectură savantă, cultivând răceala şcolii andaluze tributare lui Góngora. Primul său volum are un titlu neoclasic: Profilul aerului (1925). Sufletul său este însă profund romantic. Titlul volumului antologic din 1936, Realitatea şi dorinţa, este definitoriu pentru întreaga lui creaţie poetică. De altfel, sub acest titlu unificator au apărut şi numeroase volume antologice. După războiul civil, Cernuda se exilează, mai întâi în Anglia, apoi în Mexic. Vechile teme romantice de până atunci: dragostea, nostalgia, singurătatea, frumuseţea efemeră şi trecerea implacabilă a timpului capătă intensităţi noi şi note tragice.

După ce vorbeşti

Să păstrezi tăcerea-nvaţă
În iubire. Crezi tu oare
Că pe alţii îi priveşte?
Când te bucuri în tăcere,

În tăcere să şi suferi.
Dacă despre ea vorbeşti,
Dragostea se risipeşte.
Doar tăcerea îi prieşte.

Din tăcere se nutreşte
Şi-n tăcere se deschide
Ca o floare. N-o grăi
Orişicui. În tine ţine-o.

Chiar de suferi. Taci. De moarte,
Mori cu ea. Cu ea trăieşte.
Între moarte şi viaţă
Taci, căci martori nu primeşte.

• 1989: A murit pianistul american de origine rusă Vladimir Horowitz. A fost un pianist evreu american născut în Ucraina. Virtuoz al pianului, Horowitz s-a remarcat prin tehnica şi capacitatea sa extraordinară de interpretare a pieselor clasice. Este considerat unul dintre cei mai mari pianişti al secolului XX

• 1991: A murit britanicul Robert Maxwell, magnat al presei internaţionale. A creat un imperiu cu două mari companii publice „Maxwell Communication Corporation” şi „Mirror Group Newspaper” şi 400 de firme private.

•  2005: A murit scriitorul englez John Fowles.

John Fowles a dobândit recunoaşterea internaţională o dată cu apariţia primului său roman, Colecţionarul (1963), al cărui succes de public i-a îngăduit să se dedice în întregime scrisului. A primit de îndată şi elogiile criticii, fiind considerat un scriitor cu o forţă imaginativă şi inovatoare excepţională, reputaţie pe care următoarele sale romane au confirmat-o: Magicianul (1966; ediţie revizuită în 1977), Iubita locotenentului francez (1969), Daniel Martin (1977), Mantissa (1982), Omida (1985). Scriitor prolific, admirator al lui Thomas Hardy şi al lui D.H. Lawrence şi deopotrivă al lui Joseph Conrad şi al lui Thomas Pynchon, pasionat de ştiințele naturii, istorie şi ocultism, şi autor în egală măsură de volume de eseuri (Aristocraţii, 1964), nuvele (Turnul de abanos, 1974), poezii, traduceri, prefeţe, cronici literare şi comentarii la albume de artă fotografică…