Constantin Noica: „Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături”…
Publicat de nicolaetomescu, 4 decembrie 2017, 09:53
Filosof, poet, eseist, publicist, scriitor – de origine aromână[1], Constantin Noica s-a născut la 12 iulie/stil vechi 1909 în comuna Vitănești (județul Teleorman).
Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928, urmează liceul „Spiru Haret”[2]; promovează bacalaureatul în 1928. Ca licean, debutează în revista „Vlăstarul” (1927) – cu eseuri care au fost publicate (anul 1934) în volumul Mathesis sau bucuriile simple. Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București[3].
În perioada 1932-1934, frecventează „Criterion”. Sub influența lui Nae Ionescu, toți prietenii[4] lui Noica de la societatea culturală amintită au devenit, mai devreme sau mai tîrziu, adepți ai filosofiei extremei drepte; fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mișcarea legionară. Adevărat, Noica adoptă poziții de angajare și răspundere în „acest extraordinar început pe care îl constituie mișcarea legionară”. Atipice sunt momentul și modul în care aderă la Garda de Fier – la Paris (cu bursă de studii), află de asasinarea lui Zelea Codreanu și trimite în țară o telegramă: „Ca urmare a asasinării lui Codreanu, ader la mișcarea legionară, în semn de protest”[5].
Un an de zile (1933), urmează cursurile Facultății de Matematică. În primăvara anului 1938 pleacă, la Paris, cu o bursă a statului francez, unde va sta pînă în primăvara anului 1939. În mai 1940 își susține, la București, doctoratul în filosofie[6]. În luna august a aceluiași an face primul gest gazetăresc cu rezonanță legionară: scoate într-un singur număr revista „Adsum” („Sunt aici, sunt de față”), pe care o scrie singur și o publică din bani proprii. În octombrie 1940, pleacă, la Berlin[7], în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu și anuarul „Isvoare de Filosofie”.
n perioada 1949-1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a desăvârșit ideea filosofică; totodată, și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai târziu.
Este arestat în 1958, anchetat și condamnat la un sfert de veac de muncă silnică cu confiscarea întregii averi[8]. Execută, la Jilava, 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964. Din 1965 se stabilește în București[9], unde lucrează în calitate de cercetător la „Centrul de Logică” al Academiei Române.
În 1976, Constantin Noica îl întâlnește[10] pe Iustinian Chira, bun prieten al poetului Ioan Alexandru. Noica ajunge, în scurt timp, la Manăstirea Rohia; cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează pe marele filosof, care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, cunoscând gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.
Începând cu anul 1975, își petrece ultimii ani din viață la Păltiniș (lângă Sibiu), locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi[11].
Se stinge din viață la 4 decembrie 1987[12].
[1] Fostul ministru țărănist Nicolae Noica este nepotul filozofului Constantin Noica…
[2] Unde îl are ca profesor de matematică pe Ion Barbu…
[3] Pe care a absolvit-o, în 1931, cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant… Timp de trei ani l-a avut ca profesor pe Nae Ionescu…
[4] Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade…
[5] Noica se achita, în acest fel, de un angajament pe care și-l luase cu ceva vreme în urmă: va adera la mișcarea legionară ca formă de protest în cazul în care va fi asasinat „Căpitanul”. După război, avea să le spună discipolilor că fusese vorba de „un exces de puritate, din eticul practicat ca virtuozitate, ca pariu”. Însă, înainte de a adera oficial la Garda de Fier, Constantin Noica s-a situat pe „vagi poziții ale dreptei spirituale”: „Eu voi fi la dreapta, dreapta spirituală a colectivității românești” (declarație din 1932). În ajunul aderării sale la mișcarea legionară, Noica își tempera atitudinea față de „prietenii evrei”: „Iar dacă regretăm ceva pentru prietenii noștri evrei, nu e atât faptul că vor avea de suferit de la mișcarea legionară. Cine e lovit pe nedrept (și despre ei știm bine că vor fi loviți pe nedrept), e mai puțin chinuit, spunea un filozof, decât cel care lovește. Dar regretăm că le este interzis să vadă și să înțeleagă tot ce e purtător de adevăr în legionarism. Regretăm suferința lor de a nu participa cu nimic, nici măcar cu o nădejde, nici măcar cu o iluzie, la ziua românească de mâine”. Noica scria acestea în momentul în care guvernul Goga-Cuza înfrunta chestiunea evreiască pe planul măsurilor legislative, forțând mișcarea legionară să-și redefinească propria identitate politică și să-și diferențieze propria poziție față de antisemitismul conservator…
[6] Cu teza Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”…
[7] Rămâne la Berlin până în 1944, participând, de mai multe ori, la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai fost prezent și Alexandru Dragomir, alt filosof român cu „operă de sertar”…
[8] Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private de la Câmpulung, iar „lotul” va purta în proces numele de „grupul Noica”…
[9] Având drept domiciliu un apartament cu două camere, unde va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice, kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu)…
[10] La o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca…
[11] Vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu)… După 1989, Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica…
[12] Înmormîntat (6 decembrie 1987), la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba a fost oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului.