Regele Mihai: „Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea”…

Publicat de nicolaetomescu, 5 decembrie 2017, 13:39

Mihai I, născut la 25 octombrie 1921 (în Sinaia)…

Regele Mihai I, singurul român în viață care avea rangul de mareșal, era (în 1944) comandatul suprem al Armatei…

Rege al României între 20 iulie 1927-8 iunie 1930, deopotrivă între 6 septembrie 1940-30 decembrie 1947, era – la 96 de ani – unul dintre puținii foști șefi de stat în viață din perioada celui de–Al doilea Război Mondial…

Până astăzi, 5 decembrie 2017, zi în care îl păstrăm pe Sfântul Sava, cu veneraţie, în calendarul Bisericii (Mihai, ultimul rege al românilor, a fost botezat în religia ortodoxă, la fel ca și tatăl său)…

*

În clipe de durere, vă propun două fragmente de

interviu cu Neagu Djuvara

(…)

N. Tomescu: Aminteaţi situaţii particulare fără a pierde din  vedere contextul în care s-au plasat evenimentele. Într-un alt context, ce areprezentat pentru dumneavoastră 30 decembrie 1947?

Neagu Djuvara: Cu toţii în Occident am fost  şocaţi  de vestea abdicării Regelui. Adică am înţeles totul, nu atât din dragoste pentru persoana Regelui sau pentru Monarhie; am avut impresia că 30 decembrie 1947 pecetluieşte punerea noastră sub tutela sovietică. Atâta vreme cât rămăsese Monarhia, atâta vreme cât Regele făcuse „greva semnăturii” , aveam impresia că ne puteam agăţa de ceva, că exista un element statornic constituțional. Monarhia, indiferent că este de origine străină sau naţională, interesul ei coincide cu interesul naţional. Avem atâtea exemple în istorie:  dinastia  din Suedia  (Bernadotte)  a  declarat  război francezilor…

N. Tomescu: Dar  avem exemplul  dinastiei  de Hohenzollern…

Neagu Djuvara: Chiar aşa, Ferdinand nu a declarat război ţării în  care se născuse, cu  durerea  în  suflet,  dar  a  adoptat imediat interesele ţării? Cred că am avut, precum  majoritatea  românilor, o strângere de inimă şi lacrimi în ochi atunci când am aflat de plecarea Regelui din ţară. (…)

și interviu cu Mircea Ciobanu / Odihnească-se-n Pace /

(13 iunie 1940/București-22 aprilie 1996/București, poet, prozator, editor, traducător și eseist român)

(…)

N. Tomescu: Regele Mihai şi exilul românesc – iată o dimensiune prea puţin cunoscută a istoriei noastre postbelice. Avem de-a face cu o mărturie: mărturia unui personaj privilegiat al istoriei care reprezenta continuitatea noastră, destinul nostru. O carte care te îndeamnă la trezire. „O carte se înfiripă din îmbinarea dialogului dintre Comitetul Naţional Român cu docu¬mente scoase pentru întâia oară la lumina zilei din arhiva Suveranului…”

Mircea Ciobanu: Această carte priveşte perioada imediat următoare abdicării forţate a Regelui (la sfârşitul lui 1947). Regele a simţit nevoia, iar eu – care am încleştat ideea în pagină – am susţinut această nevoie de a articula afirmaţii, de a ilustra mărturii prin apel la documente (motiv pentru care o bună parte din volum cuprinde chiar documentele acestea, riguros selectate).

N. Tomescu: Important este că, în volum, aduceţi explicaţia cât mai aproape de cititor. încercaţi a demonstra, prin apel la nuanţe, validitatea discursului filosofic al Suveranului. V-au călăuzit cuvintele Regelui: „Nu poţi vindeca o ţară fără să-i redai adevărul”?

Mircea Ciobanu: În primul rând, adevărul te poate elibera! Despre acest adevăr a vorbit Majestatea sa Regele şi în prima şi în a doua carte. Aş spune că fără ele şi fără documentele care le-au însoţit, ar fi greu pentru un istoric şi pentru un om de bună credinţă să demonstreze activitatea Regelui în exil etc. Cărţile vin să demonstreze, să răspundă la mai multe întrebări.

N. Tomescu: Să ne fixăm asupra întrebării esențiale… Ce a făcut Regele în exil?

Mircea Ciobanu: Regele a tutelat această formă de guvern a românilor din exil, într-un moment în care România nu avea o reprezentare credibilă în Occident. Ceea ce se întâmpla în România era, oricum, sortit să provoace suspiciunea tuturor forurilor internaţionale; noi ne găseam deja într-un proces masiv de sovietizare. În acelaşi timp, românii existau, omul simplu de pe stradă avea nevoie ca cineva să vorbească despre existenţa şi despre suferinţa lui. Interesant că la nivelul politicii mari, la nivelul guvernelor, în discuţiile de la guvern la guvern, puterea de reprezentare era scăzută; ele nu au izbutit să comunice de la nivelul popoarelor, românii au fost părăsiţi. Omul care a îndrăznit să afirme că poporul român nu a pierit şi că poporul român nu este numai ceea ce vor guvernele ei comuniste să însemne, a fost Regele nostru: Regele Mihai I al românilor. Cu prilejul primului volum de convorbiri, la întâlnirile pe care le-am avut cu Mihai I, am pus această întrebare vrând să rezolv dintr-o singură propoziţiune multe chestiuni şi chiar să răspund prin răspunsurile Majestăţii sale: Care a fost preocuparea de căpetenie în exil? (în afară de aceea a unui om care îşi câştiga existenţa de zi cu zi încercând avioane pe spezele propriei vieţi). Regele mi-a răspuns simplu, lăsându-mă într-o nedumerire totală: „M-am ocupat de Comitetul Naţional Român”. Mi-am amintit că în 1947 (când a plecat Majestatea sa) aveam 7 ani şi nimeni nu s-a străduit să explice ce a însemnat Comitetul Naţional Român în străinătate. Cei care ştiau, se temeau să-mi spună, iar alţii care ştiau se temeau la rândul lor pentru ca nu cumva românul să se simtă apărat din afara graniţelor, să nu se simtă reprezentat; dimpotrivă, să rămână cu singura imagine pe care au alcătuit-o nesfârşit de numeroasele manuale ale lui Roller cu privire la Monarhia din România. Am fost invitat în Arhiva pe care o văzusem şi înainte (întrucât primul volum apăruse însoţit el însuşi de nişte documente foarte importante). Mi s-au arătat câteva rafturi şi mai mult de 20.000-30.000 de pagini de documente care se refereau la ceea ce noi nu am ştiut ani în şir: că existase un guvern român în exil. După 1948, nu ştiu din ce pricină (fie din cauză că presupuneau ca îndelungată existenţa românilor în exil, pentru că ar fi vrut să pregătească o mai grabnică venire a Regelui în ţară) românii din mai multe direcţii (fie diplomaţii care se aflau deja pe pământ străin şi ştiau că, dacă se întorc acasă înfundă puşcăria, unii s-au întorc suportând consecinţele – aşa răsplăteau comuniştii buna credinţă a unui diplomat, cu o violenţă aflată la marginea crimei), deci unii diplomaţi, alţi oameni politici simpli sau de dimensiunea unui Rădescu, Vişoianu, Buzeşti, au propus Majestăţii sale să alcătuiască un guvern în exil. Majestatea sa a pornit de la ideea că trebuie alcătuit un asemenea guvern după modelul celui mai democratic guvern asupra căruia veghease în timpul cât era în ţară. Un guvern care să stea mărturie pentru posibilitatea alegerilor libere… După aceste principii, au participat la guvernul în exil: ţărăniştii, liberalii şi social-democraţii lui Titel Petrescu. Vreau să vă spun că imediat au încercat şi legionarii să intre în acest guvern, dar Regele s-a opus şi numai pentru un singur motiv: nu pentru că nu ar fi fost nevoie de orice român cu sufletul în străinătate, însă Suveranul nu dorea să iasă din norma democratică. El a spus: câtă vreme nu putem organiza noi, aici, alegeri libere la care să participe şi legionarii, câtă vreme nu vrem să repetăm ce s-a petrecut la Bucureşti, vor intra doar partidele care au câştigat într-o măsură mai mare sau mai mică sufragiile populare. Guvernul român din exil nu a fost singurul pe lângă Departamentul de Stat de la Washington, au fost şi Iugoslavia, Bulgaria, Polonia, Ceho-Slovacia, o parte din Ţările Baltice şi chiar Georgia.

N. Tomescu: Spre deosebire de toate celelalte guverne în exil, românii aveau în frunte un cap încoronat. Realitatea nu a fost agreată de autorităţile prosovietice de la Bucureşti. Aşa se explică de ce „guvernul” a fost torpilat din toate direcţiile (şi din interior şi din afară), pe toate căile presupuse a fi folosite de serviciile de spionaj sau de-a dreptul cu ameninţări individuale. Regele trebuia să fie intimidat. Dar el a continuat să lucreze împreună cu marii oameni politici care izbutiseră să se sustragă marii opresiuni din ţară…

Mircea Ciobanu: Vreau să ştiţi că toţi membrii Comitetului Naţional au renunţat să lupte pentru obţinerea vreunei cetăţenii. Aproape toţi au murit cetăţeni români, bineînţeles ca cetăţeni cărora li se ridicaseră naţionalitatea, aşa cum s-a întâmplat în 1948 cu Regele. Să trăieşti în străinătate fără să ai un statut bine precizat, într-un moment în care lumea se bătea pentru obţinerea cetăţeniei străine, vă închipuiţi ce reprezenta conştientizarea cauzei. Nimeni nu te apăra şi foarte mulţi dintre românii noştri au devenit indezirabili din pricină că au încercat să fie ascultaţi de reprezentanţii popoarelor libere, începând de la Vişoianu şi terminând cu Gafencu, oameni politici care nu au stat cu mîinile în sân, au vrut să atragă atenţia (cu virulență, chiar) puterilor străine că România nu are un reprezentant în adevăratul înţeles al cuvântului în oamenii care au venit la putere – via Moscova. Până în 1975, când guvernul român în exil s-a desfiinţat, pentru că dispăruse raţiunea de a menţine reprezentanţi cu funcţie de ambasadori (aşa cum am avut noi la Vatican, în Franţa la Paris, în Germania ş.a.m.d.). Regele era asaltat de pretutindeni de informaţii de cea mai bună sursă. Ceea ce noi nu ştiam despre România se ştia de Comitet. Evenimentele tragice erau sesizate la Washington, în Germania, la Londra. Fireşte că toată această activitate a ajuns până la urmă să tulbure chiar şi pe reprezentanţii puterilor libere. Vişoianu, bunăoară, era privit cu oarecare suspiciune (precum un scandalagiu) cu mai puţine şanse de a fi crezut decât un oarecare bulgar Dimitrov. Ai noştri nu s-au sfiit să dea cu pumnul în masă şi să explice tuturor că în România se petrece o crimă pe care ei nu o puteau tolera. Poziţia nu a convenit puterilor străine, mai ales după ce bomba atomică nu a mai însemnat privilegiul Americii, intrând şi în stăpânirea U.R.S.S… (…)

*

Destinul s-a încăpățânat să fie crud cu Regele Mihai; nu a reușit să rămână cât trebuia pentru a-și exercita, cu adevărat, prerogativele regale. A fost ultima mare personalitate românească de pe scena celui de-al Doilea Razboi Mondial; deopotrivă iubit și criticat de poporul pe care a dorit să-l reprezinte, a învățat, de-a lungul vieții, lecția măririi și a decăderii, a faimei și a uitării, a trăit izolat (în exil), departe de țara sa, aproape jumătate de veac…