Ion Băieșu (2 ianuarie 1933-21 septembrie 1992)

Publicat de nicolaetomescu, 2 ianuarie 2020, 10:00

A scris sute de scenete satirico-umoristice (difuzate la radio și la televiziune). Cine poate uita celebrele filmulețe cu Tanța și Costel, două personaje pitorești[1] și românești 100%?

Ion Băieșu[2]  a reprezentat, pentru românii anilor 70-80 ai secolului al XX-lea, reprezintă pentru cei înzestrați cu o conștiință a valorilor, unul dintre cei mai iubiți și apreciați umoriști.

Ion Mihalache a văzut lumina zilei la 2 ianuarie 1933, în satul Băiești (județul Buzău)[3]. A urmat școala primară din localitate, apoi liceul comercial din Buzău. La începutul anilor 50 ai secolului trecut pleacă la muncă[4] pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră; nu mai ajunge acolo – sfătuit de niște prieteni se duce și dă examen la Facultatea de Drept din București; din greșeală, ca într-o schiță scrisă de el, Ion nimerește în altă sală de examen și este admis la Facultatea de Filosofie. Publică poezii pe la diverse reviste; fiind sărac, nu avea niciun suport material din partea familiei lui. Întâmplător, dă examen la Școala de literatură „Mihai Eminescu”; „părăsește” filosofia[5] și începe să publice primele creații semnate cu numele nou: Ion Băieșu.

Serialul umoristic „Tanța și Costel” a fost cea mai de succes emisiune a televiziunii române înțesate de propaganda comunistă. La început, a desemnat doar o schiță, care a plăcut foarte mult publicului. Ion Băieșu a refăcut materialul, transformându-l într-un serial TV intitulat „Iubirea e un lucru mare” și difuzat între anii 1965-70[6].

Romanul „Balanţa” reprezintă momentul de apogeu al lui Băieșu şi un triumf literar. Am înțeles că toată viaţa lui a suferit în tăcere; mulţi îl considerau un scriitor facil, cu priză la mitocani, incapabil de o operă profundă; scrierea unui roman reprezenta un pariu decisiv. A păstrat secretul „Balanței” timp de zece ani; știa doar soția lui, care îi dactilografia toate textele, Primul om care a citit romanul a fost Eugen Simion; în clipa în care acesta şi-a dat acordul, Ion Băieșu a avut curajul să-l scoată la iveală. Când romanul a ajuns la editura „Cartea Românească”, cei de acolo s-au luat cu mâinile de cap; era, conform epocii respective, o operă foarte îndrăzneaţă; după ce romanul a fost predat la editură, a urmat un război de uzură şi o adevărată tocmeală cu cenzura; redactorii tăiau pasaje întregi, de frică să nu-şi piardă locul de muncă; până la urmă, „Balanța” a apărut, fără unele pasaje destul de consistente (care au fost re-adăugate după Revoluţie de autor – parţial, pentru că fuseseră distruse, iar el nu a păstrat copii)[7].

După ce a ajuns redactor-şef-adjunct la „Scânteia Tineretului”, lui Ion Băieșu i s-a propus să înfiinţeze o revistă studenţească („Amfiteatru”). Într-o perioadă de relativ dezgheţ ideologic, revista literară a ajuns să fie cea mai apreciată[8]. Și-a dat demisia de la „Amfiteatru”, de fapt, a fost demis, mai curând din cauza grupului oniriştilor din Iaşi (în frunte cu Dumitru Ţepeneag); de atunci, Ion Băieșu n-a mai acceptat niciun fel de funcţie şi  s-a întreţinut, exclusiv, din scris, până la moarte[9]…

[1] „S-au cunoscut, întâmplător, în gara din Medgidia”… În cele două roluri au fost distribuiți Coca Andronescu și Octavian Cotescu…

[2] Doar un pseudonim literar… Pe scriitor îl chema, de fapt, Ion Mihalache … Și-a luat acest pseudonim pentru a putea publica în comunism (Ion Mihalache fusese numele fostului președinte al Partidului Național Țărănesc)/de ce și-a schimbat numele, am aflat chiar de la fiica scriitorului, Daniela  Băieșu  Mateescu: „În anii 50 nu puteai publica având numele unui şef de partid „burghez” (respectiv Ion Mihalache, conducătorul Partidului Naţional, devenit Naţional Ţărănist)…

[3] „Băieșu” provine de la Băiești, satul în care s-a născut… Băieșii erau mineri. În biografii, se susține, îndeobște, că tata s-a născut în Aldeni, dar asta pentru că Băieștiul a dispărut în urma unor alunecări de teren și familia lui s-a mutat în satul cu acel nume. „Când eram foarte mici, pe mine și pe fratele meu Radu, ne chema Mihalache. Eram la grădiniță când tata și-a schimbat numele oficial. Când am mai crescut, am descoperit într-un dulap vechi un săculeț de pânză, un fel de ghiozdănel cu care mă duceam la grădiniță, pe care mama brodase cu ațe colorate numele meu: Dana Mihalache. Uitasem aproape complet de această persoană, mai ales că atunci când eram mai mare nimeni nu mi-a mai spus Dana, ci doar Daniela iar părinții: Dani. Abia când am crescut(…) ne-au povestit de circumstanțele care au dus la schimbarea numelui nostru de familie.” Gestul l-a supărat pe bătrânul său tată: „Ce porcărie ai făcut, Ioane, de-ai ajuns să-ți fie rușine de numele nostru? Nu mai putem ieși din casă din cauza ta!”

[4] Ca să-și ajute familia…

[5] De fapt, îi plăcea să studieze oamenii… Avea carneţele în care îşi nota nume, întâmplări, situaţii absurde sau comice, pe care ulterior le prelucra. Pentru el scrisul devenise, la un moment dat, o tortură, pentru ca multă vreme a fost obligat să scrie câte o proză scurtă pe zi, aşa că multe povestiri şi schiţe prelucrează acelaşi idei. De unde îi veneau ele? De la talent. Băieșu era foarte popular şi lumea știa cine este. Datorită serialului „Tanţa şi Costel” şi a piesei „Preşul” era cunoscut în toată ţara. Era divinizat de o adevărată armată de vânzătoare, frizerițe, chelneri, fotbalişti (a scris multă vreme cronică sportivă şi a călătorit în străinătate datorită fotbalului). Primea tone de scrisori pe care le aducea acasă, cu geanta. Le citea uneori și fiica lui: „Unele erau strigăte cumplite de disperare, altele erau niște tâmpenii de un comic involuntar. De multe ori se inspira de acolo.” Avea mulți prieteni care îl iubeau sincer. În casa lui era un permanent du-te-vino de actori, cântăreţi, regizori, scriitori, cu toții celebri și adorați de public. Luni venea Octavian Cotescu, marți apăreau Cornel Dinu și poetul Mircea Micu. Joi, graficianul Florin Pucă și Benone Sinulescu. Dar cei mai buni prieteni ai lui Ion Băieșu au fost Fănuş Neagu și Eugen Simion. Cu acesta din urmă, stătea câte o oră de vorbă la telefon, în fiecare dimineaţa. Ținea foarte mult la părerile lui. „Eu l-am iubit foarte mult pe tata!, mărturisea Daniela Băieșu. Enorm! Toți l-am iubit! Era un om extraordinar. Și prietenii lui l-au iubit. Știu de la tata că amicii lui buni din tinerețe erau poeții Nicolae Labiş și Nichita Stănescu”… „Terminasem Institutul de Arte Plastice, secția grafică, și primisem o repartiție ca profesoară de desen într-un sat din nordul Moldovei. Fată născută și trăită în București, am început să mă dau de ceasul morții ca tata să mă ajute să-mi schimbe repartiția. A reușit să mă trimită la Buzău, unde era foarte iubit. Timp de un an, am fost profesoară la două școli: una generală, într-un cartier de țigani, și la Școala Populară de Artă. Acolo am tras cel mai mare frig: prizele erau sigilate, cei doi studenți care veneau la cursul de desen, stăteau cu paltoanele pe ei și desenau cu mănuși. Profesorii de muzică populară, cântau la nunți în fiecare week-end. Toată lumea bea cantități uriașe de țuică, singurul mod de a combate frigul. Nu mai suportam. Tot tata a venit cu ideea să plec în America, unde aveam o prietenă bună. Au durat 2 ani până când am reușit să obțin o viză de turist. El m-a ajutat, mergând în audiențe pe la toți ștabii posibili. Am aflat apoi că garantase întoarcerea mea…cu dreptul lui la semnătură. Spera să obțin vreo bursă la un colegiu american sau să găsesc ceva de lucru temporar la vreo revistă, editura, să fac niște bani. El avea mare încredere în talentul meu artistic. După câteva luni, când mă învârteam ca pisicul pe acoperiș și mă gândeam cum să mă întorc acasa, l-am întâlnit pe fostul meu coleg de clasă de la Institutul de Artă, Adrian Mateescu. Era rezident american și lucra la o companie de reclame comerciale. Ne-am căsătorit în pauza lui de prânz, la primăria din Manhattan. Am depus imediat actele de rezidență americană. Tata a fost chemat la securitate și avea data de interviu (chestionare) cândva la sfârșitul lui decembrie. I se luase dreptul la semnătură, dar toată chestia n-a durat mult, pentru că totul se petrecea în decembrie 1989. Așa că nu a mai ajuns la securitate ca să dea explicații.”…

[6] „O contribuție covârșitoare au avut-o și cei doi actori, Coca Andronescu și Octavian Cotescu; interpretarea lor a fost atât de convingătoare încât cei doi n-au mai putut scăpa de identitatea lor niciodată”, povestea Radu Băieșu, fiul scriitorului. „Cotescu a făcut eforturi disperate, a încercat să joace rolul titular din tragedia shakespeariană Macbeth, dar în momentul în care a intrat pe scenă, în armură, scăldat în sânge și cu spada în mână, spectatorii au izbucnit în hohote de râs: Ha! Ha! Ha! Uite-l pe Costel! ” Între timp, serialul cu așa de mare priză la public, a fost considerat subversiv și oprit. „Nu avea voie să fie mai iubit decât primul fiu al patriei, tovarășul Nicolae Ceaușescu”…

[7] „Manuscrisul original a trecut în proprietatea lui Viorel Chiriţă, admiratorul lui Băieșu; fostul director de la Crevedia aproviziona familia scriitorului (cu pui) în perioada de foamete a anilor 80 din secolul al XX-lea. A cumpărat manuscrisul”…

[8] Acolo au debutat numeroşi tineri scriitori. Din echipa redacţională făceau parte Gabriel Dimiseanu, Fănuş Neagu, Maria Luiza Cristescu, Costin Miereanu, Eugen Mihăescu, Adrian Păunescu. „Tata l-a descoperit pe Păunescu, i-a plăcut cum scrie şi l-a angajat la Amfiteatru” (a afirmat fiica lui Ion Băieșu). „Era fiu de deținut politic și o ducea foarte greu. Acolo au debutat Dinu Kivu, Ion Iova, Dan Cristea şi alţii…

[9] „Tata nu i-a supraviețuit mamei decât un an și ceva…După moartea ei, am insistat ca el să vină să petreacă un timp mai lung cu noi în America, sperând că prezența mea și a nepoatei lui, Alexandra, care avea 3 ani și pe care o adora, va fi terapeutică. Din păcate, la scurt timp de la sosirea în Nutley, orășelul de lânga NY unde locuiesc, a suferit un atac de inimă. Am fugit cu el la spital. Acolo a făcut Crăciunul din ’91, săracul de el! I-am adus cozonac și sarmale, dar nu avea voie să mănânce. După câteva săptămâni doctorii de-acolo au hotărât           să-l transfere la un spital celebru, Deborah Heart and Lung Center, în sudul New Jersey-ului. Acolo i-au făcut o operație de bypass și i-au înlocuit porțiuni de artere blocate, cu artere luate de la picior. Operația a reușit. Tata era vesel și se bucura că a scăpat de așa o operație grea. Vorbeam cu el la telefon după 2 zile, când…legătura s-a întrerupt. După câteva secunde, cineva din spital mi-a zis că tata a suferit, chiar atunci, un atac cerebral, cauzat de un cheag de sânge, care a migrat dupa operație. Primele prognoze erau devastante: activitatea creierului, zero! Bietul tata era ca o legumă! Pentru mine a urmat o disperare, pe care nu o pot descrie…eram într-o stare de isterie. Radu, fratele meu, a sosit de urgență în America. Între timp, situația se schimbase în bine, în sensul că neurologii greșiseră și în trupul chinuit și paralizat, Ion Băieșu încă locuia… Au aparut și sclipiri de umor, exprimat incredibil prin răspunsuri date prin strângeri de mână la întrebările noastre despre el sau despre infirmiere… Încet-încet a putut să vorbească puțin, să mănânce puțin, să-și scrie numele și câteva cuvinte, tremurate, dar prețioase pentru noi. Din păcate, era paralizat de la talie în jos și avea o traheotomie. A stat 4 luni la spital, timp în care starea lui continua să se îmbunătățeasca. L-am luat acasă, unde am transformat un dormitor în cameră de spital, cu pat care se ajusta electric, pompă de aspirat plămânii și hrană lichidă, pentru că nu reușea să mănânce suficientă mâncare solidă. S-a chinuit absolut infiorător și nu am să uit niciodată acele clipe! Radu l-a îngrijit cu un devotament și o pricepere ieșite din comun. Dar se adunaseră prea multe… Tata avea răni pe spate de la statul în pat prea îndelungat, avea infecții la plămâni. Abia respira. În perioada aceasta de chinuri, tata a dat dovadă de o demnitate incredibilă…Nu era un om religios. Tatăl meu era agnostic, își căuta singur răspunsurile în loc să le accepte pe cele oferite de dogmă. Nu din cauza opreliștilor comuniste, ci din cauza minții lui pătrunzătoare. Niciunul dintre părinții mei nu au acceptat vreo doctrină religioasă sau gândire dogmatică, toată viața lor, și ne-au crescut și pe noi ca liber-gânditori. Eu sunt mândră de faptul că tatăl meu a strălucit sufletește prin încercările lui, fără suportul religiei. Deși îi era frică de moarte, a găsit doar în el, doar în forța și în bunătatea lui, puterea de a îndura. Marea iubire ce ne-o purta, l-a făcut să nu-și exprime disperarea niciodată față de noi. Când reușea să vorbească, vedeam că era perfect lucid, până la cel mai mic amănunt din jurul lui. Pe 21 septembrie 1992, tata s-a stins din viață, la nouă luni după ce venise în America. A fost înmormântat la cimitirul Bellu din București, alături de mama, pe Aleea Scriitorilor.”