Ștefan Luchian, 150 de ani de la naștere…

Publicat de nicolaetomescu, 31 ianuarie 2018, 11:02 / actualizat: 8 februarie 2018, 8:44

Cine urcă o Golgotă, are bunul prilej să înveţe…

Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, în Ștefănești – fost sat (astăzi, oraș) din județul Botoșani.

(față de clipa în care era conceput și realizat filmul precedent, datele chestiunii s-au schimbat/în privința casei în care s-a născut marea valoare a spațiului românesc; va fi deschis Muzeul „Ștefan Luchian” din Ștefănești, restaurat în 2017/cu sprijinul financiar al Consiliului Județean, aparținând Muzeului Județean-Botoșani)

Își dezvăluie vocația, încă din copilărie, rezistând – cu încăpățânare – eforturilor mamei sale de a-l îndruma către școala militară. După ce familia se mută la București, se înscrie la clasa de pictură a „Școlii Naționale de Arte Frumoase”, pe care o absolvă în 1889 (Nicolae Grigorescu i-a fost maestru nedisputat al perioadei de formare). În München, studiază două semestre la „Academia de Arte Frumoase”. Pleacă (1891) în capitala Franței, unde studiază la „Academia Julian” și cunoaște, în muzee și expoziții, viața artistică pariziană, aflată pe atunci în plină efervescență impresionistă.

La expoziţia din primăvara anului 1902, Caragiale a exclamat – privind un tablou: „Băiatul ăsta nu ştiu ce are, că mă reţine.” Caragiale nu avea prea multă pricepere în materie de pictură, dar fraza lui exprimă, limpede, situaţia în care se găsea Luchian… Acesta împlinise 33 de ani, dar era destul de puţin cunoscut…

Cu o avere moştenită de la părinţi şi un talent prodigios, viitorul părea că se aşterne, alene, în faţa lui Ştefan Luchian. Dar a investit fără inspirație şi a cheltuit fără măsură. În 1900, participă – cu două pasteluri – la „Expoziția Universală” din Paris. În același an, apar primele simptome ale afecțiunii la măduva spinării, maladie cunoscută sub numele de scleroză multiplă. Boala și sărăcia merg mână în mână…

Făcuse greşeli, nepriceput în treburi practice; credul, pierduse avutul pe care l-a moştenit, declinînd spre condiţia de boem, dar nimic în atitudinea bărbatului tânăr, înalt, cu alură de sportiv sau de actor – ce joacă într-o poveste de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, nu anunţase trezirea în faţa destinului brutal. „Singurul răstignit din istoria picturii noastre” (expresia i-a aparținut lui Octavian Paler), începea un urcuş de cincisprezece ani pe Golgota; i-a apărut zâmbetul chinuit, impur, tulburat de durere; te gîndeşti, fără voie, la fața arsă de suferinţă din tabloul Un zugrav. Când încă se mai putea deplasa, a pictat – cu deosebire – peisaje.

La Brebu, la Govora, în Bărăgan, la Filipeştii de Pădure, la Poiana Ialomiţei, mergea ceasuri întregi cu căruţa, cu genunchii la gură, ca să poată picta, cum zicea el „un peisăjel”. Din clipa cînd boala nu i-a mai îngăduit să se mişte, peisajele nu-i mai sunt accesibile…

I-au rămas florile. Părea mai simplu. I le culegeau alţii, aducîndu-i-le în cameră. Şi aştepta clipa când boala îi îngăduia să mânuiască penelul. Creaţia şi moartea se luminează, reciproc, în opoziţia dramatică dintre petalele anemonelor care ard şi întunericul cuibărit în potirul florii. Exact ce se întîmplase în destinul lui Luchian…

Din 1909 până la sfârșitul vieții, țintuit în fotoliu, redă peisajul românesc în opere-miracol: simplitate, finețe, sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, coloritul strălucit și delicat. Pastelul, alăturat tehnicii uleiului pentru peisaj și pentru natura moartă cu flori, ajunge la o măiestrie neegalată în fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor; „florile” lui au intensitatea dramatică a sentimentului, lumina interioară, simplitatea gravă care fac din ele – pare îndestulător să menționăm Anemonele – adevărate capodopere.

A ales să trăiască între teama că-şi va pierde viaţa şi teama că-şi va pierde harul. Săgetat de dureri cumplite, se întreba, disperat, dacă mâna îl va mai asculta. Chiar atunci când, către sfârşit, a trebuit să i se lege penelul de încheietura mâinii, când picta din fotoliul său pe rotile, era recunoscător providenţei. Luchian s-a expus la suferinţele fizice care l-au istovit şi i-au înrăutăţit situaţia, dar instinctul de creator a fost mai puternic decât cel de conservare…

Ștefan Luchian a plecat în veșnicie la 28 iunie 1916. A rămas opera, imposibil de mistuit, flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru artă…

(vezi și articolul Pe urmele lui Luchian: comoara ascunsă la Botoșani; autor: Miruna Munteanu, JURNALUL.ro)

*

Imobilul „Ciomac Cantemir 1800”, sediul Fundației „Ștefan Luchian”[1], model de casă de târgoveți[2] aparținând vechiului ansamblu medieval Botoșani, construit în stil moldovenesc, cu pridvor brâncovenesc, recunoscut astăzi drept „casă memorială Ștefan Luchian”[3], în ciuda faptului că pictorul nu a trăit aici, amintește de cel care a murit departe de Moldova și de strada Victoriei nr. 15 din Botoșani…

Casa Ceomac-Cantemir a fost dată în administrare[4] Fundației „Ștefan Luchian” (condusă de Mihăiță Popa); acesta a adunat, împreună cu profesorul Aglaia Corneanu, câteva piese expoziționale de valoare certă, multe dăruite de rude în viață ale pictorului…

Pasiunea doamnei Aglaia Corneanu a plasat Botoşaniul pe traseul obligatoriu al oamenilor care îl recunosc pe marele pictor. Recunoaștem, la rândul nostru, spiritul celei care se transformă într-o călăuză…

© Nicolae Tomescu (Redactor Șef Radio Iași), realizator; Bogdan Zlei, operator imagine și montaj video

În camera-atelier, spre exemplu, se dezvăluie obiecte aparţinând pictorului Ştefan Luchian (ultimul său domiciliu): patul de suferinţă, măsuţa de lângă pat, şevaletul de câmp, o lucrare executată sub ochii pictorului[5], de Traian Cornescu, masa de lucru, paleta, mapa, planşeta, două casete pentru culori, un pieptene de os, un port lamă, un şpaclu, pensule şi culori, două fotografii inedite, geamantanul de trăsură, o pagină din jurnalul lui Ştefan Luchian, jurnalul Laurei Cocea[6] – nepoata pictorului..

În fond, modul de prezentare înseamnă o atitudine. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic. Ai nevoie de urechi bune și o vedere dincolo de aparențe pentru a auzi ce vorbeşte și ce transmite vizual obiectul; pentru a-i înţelege limbajul, trebuie să fi avut experienţă în domeniul vizualului, al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci…

Chiar mai mult… Fundaţia „Ștefan Luchian” (prin intermediul profesorului Aglaia Corneanu) a reuşit să protejeze monumentul, să-l pună în valoare prin activităţi culturale, desfăşurate cu prilejul zilei de naştere a pictorului (1 februarie), ziua trecerrii la cele veșnice (28 iunie), înaintea sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte, sub forma şezătorilor şi a „concursurilor de măiestrie”… „Ceea ce observ la vizitatori”, ne spunea preşedintele Fundaţiei „Ştefan Luchian”, „este faptul că ies din Casa Ceomac-Cantemir cu un sentiment de linişte sufletească, cu bucurie, zâmbind. Se întâlnesc cu Casa bunicilor noştri; la bunici nu poate fi decât cald şi bine, dar şi frumos…”

*

[1] Nu trebuie creată confuzia între Casa „CIOMAC CANTEMIR 1800” și Casa „Garabet Ciomac” – una dintre cele mai frumoase clădiri istorice din Botoșani, construită în 1892, folosită – mai târziu – drept secție a spitalului județean și arhivă a unității medicale…

[2] Ciomacii, proprietari de terenuri agricole pe Prut, își conduceau singuri treburile moșiei, dar reprezentanți ai familiei au construit și alte case durabile în Botoșani. Gheorghe Cantemir a deținut o funcție esențială în județ, până pe 24 ianuarie1881, cand a survenit, neașteptat, decesul…

Contrar unei prejudecăţi încă foarte răspândite, Ştefan Luchian nu provenea dintr-o familie modestă. Originile sale erau mai puţin umile decât a lăsat să se înţeleagă cinematografia comunistă. Pe linie paternă, se trăgea dintr-un neam de boieri moldoveni de rang mijlociu. Bunicul său era serdarul Vasile Luchian, «prezident al Eforiei» din Galaţi (un fel de echivalent al primarului din zilele noastre). Tatăl artistului, maiorul Dumitru Luchian, fusese camarad de arme şi prieten cu Alexandru Ioan Cuza. Unionist convins, îşi adusese nevasta de peste Milcov, din Ţara Românească. Elena Luchian era fiica lui Iamandi Chiriacescu, proprietar agricol din Ialomiţa. La nuntă primise drept dotă o casă în Bucureşti, în Strada Popa Soare; acolo se vor muta cei doi soţi, împreună cu copiii lor, în 1873, după trei ani petrecuţi la Botoşani…

[3] Chiar dacă Ștefan Luchian nu a călcat vreodată în casa de pe strada Victoriei, construcția poate purta titlul de casă memorială. Dovadă a măiestriei artiștilor, a unei interperetări distincte a stilului brâncovenesc, merită să fie inclusă în patrimoniul cultural. Construcția simetrică din anul 1800 (aceeași perioadă cu celelalte case armenești din împrejurimi), are 4 (patru) camere despărțite de un vestibul, cu ușa de la intrare prevăzută cu luminator și o bucătărie în spate (acolo de unde putem vedea intrarea în beci)…

*

BNR emite o monedă aniversară, în scop numismatic;

„Monitorul Oficial” tipărește materiale dedicate marii personalităţi, sponsorizează/cu cărţi/ Liceul de Artă „Ştefan Luchian” din Botoşani şi Fundaţia „Ştefan Luchian”;

„Romfilatelia” pune în circuit un întreg poştal, cu prilejul aniversării celor 150 de ani de la naşterea lui Ştefan Luchian;

Fundaţia „Ştefan Luchian” a propus, Primăriei Generale a Capitalei, schimbarea denumirii Străzii „Mendeleev” cu Strada „Ştefan Luchian” (pe Mendeleev nr. 29 se află o casă, ultimul domiciliu al pictorului, care adăpostește şi o placă comemorativă, aşezată de familie; casa este monument istoric);

La 1 februarie 2018, ora 15:00, se deschide – la Galeriile de Artă „Ştefan Luchian” din Botoşani -, Expoziţia-concurs cu lucrări ale elevilor de la liceele de artă din ţară (a XI-a ediţie);

La sediul Fundaţiei „Ştefan Luchian” are loc /1 Februarie a.c. ora 10:00 /, activitatea aniversară în cadrul proiectului „Luchian, pictorul florilor”, derulat de elevii Liceului Pedagogic „Nicolae Iorga” din Botoşani (clasele a X-a A şi a XI-a A), în parteneriat cu elevii Liceului de Artă „Ştefan Luchian”-Botoşani; elevii de la clasa de flaut susţin un recital; cu toții vizitează Camera-Atelier a lui Ştefan Luchian, în care se pot vedea obiecte care i-au aparţinut pictorului (din ultimul domiciliu-Bucureşti);

În 2 februarie, ora 18:30, la Filarmonica de Stat-Botoşani, are loc un concert aniversar dedicat lui Ştefan Luchian; spectatorii sunt primiţi cu piese interpretate la flaut – instrument la care a cântat şi Ştefan Luchian (inclusiv amintirea întâlnirii emoţionante a lui George Enescu cu Ştefan Luchian/aflat pe patul de suferinţă; atunci, George Enescu i-a cântat mai mult de o oră şi jumătate, faţa lui  Luchian era scăldată în lacrimi);

În 8 februarie, ora 13:00, la Muzeul Judeţean de Istorie-Botoşani (Sala Polivalentă), are loc un simpozion dedicat personalităţii lui Ştefan Luchian; se deschide, totodată, o expoziţie, ,,Ștefan Luchian – 150”, cu documente și obiecte care i-au aparţinut pictorului; susţin intervenţii: Lucica Pârvan, Aglaia Corneanu, Laura Tocariu, Ana Coșereanu şi Sergiu Balanovici; manifestările, dedicate împlinirii a 150 de ani de la nașterea pictorului,  sunt organizate în colaborare cu Fundația ,,Ștefan Luchian”-Botoșani și Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Botoşani; momentul muzical poartă amprenta Luciei și lui Oleg Sacaliuc; expoziţia poate fi vizitată în perioada 8 februarie – 15 martie 2018 (zilnic, de marți  până duminică, între orele  9:00-17:00);

În 10 februarie, ora 11:00, au loc, în localitatea Ştefăneşti (județul Botoşani), manifestări dedicate lui Ştefan Luchian; la Liceul care poartă numele pictorului este programat un concurs de artă plastică (elevii sunt răsplătiţi cu premii şi diplome); autorităţile şi reprezentanţii instituţiilor de cultură depun jerbe la bustul lui Ştefan Luchian, activitate urmată de o masă rotundă, la care iubitorii de artă îşi amintesc de personalitatea ilustră, de faptul că „Anemonele de la 1908, ca şi Autoportretul cu pensula în mână, încep a fi considerate de specialiştii de peste tot, drept unele din marile tablouri ale lumii” (Petru Comarnescu)…