Elena Farago, „Vestală neobosită a focului sacru”
Publicat de nicolaetomescu, 4 ianuarie 2019, 12:40
„Nu am cultură oficială, decât două clase secundare. Am învăţat şi citit singură tot ce am vrut să ştiu”[1], menţiona Elena Farago (Paximade, pe numele său de fată)[2]…
Se născuse pe 29 martie 1878, într-o familie de greci[3] din Bârlad. Sprijin pentru tată şi mamă pentru fraţii mai mici[4], ziua făcea treburile casei, noaptea, după ce îşi adormea fraţii, citea şi învăţa. În noi împrejurări[5] (orfană de ambii părinţi la numai 17 ani), fraţii rămași în viață au fost „împrăştiaţi” pe la rude; Elena a ajuns în Brăila, la unchiul pe linie maternă. S-a îmbolnăvit grav şi, în 1896, a fost internată în Spitalul „Colţea” din Bucureşti[6]. Odată însănătoşită, a muncit pentru a se întreţine; ajunge în casa ziaristului şi omului politic Gh. Panu, locul unde îl întâlneşte pe dramaturgul I. L. Caragiale[7].
A fost guvernantă în casa dramaturgului, având grijă de copiii lui Caragiale preț de doi ani[8], cei mai frumoşi ai tinereţii sale[9]; cunoaşte o pleiadă de scriitori şi de ziarişti (Al. Vlahuţă, G. Ranetti), toţi având un rol pentru deciziile ulteriore.
Cu înclinaţii socialiste, Elena Paximade l-a cunoscut (tocmai în respectivele cercuri) pe economistul Fracisc Farago[10]. După căsătorie, Elena a debutat în viaţa literară (1898) sub pseudonimul „Fatma”. Epigramele nu au făcut-o atât de cunoscută[11] precum poeziile pentru copii (omul fără copilărie s-a apropiat de sufletul celor mici[12]). Nicolae Iorga, bun prieten şi sfătuitor[13], a convins-o să renunţe la pseudonim, să-şi semneze creaţiile cu numele real; astfel, nota de autenticitate a debutului său primește accentele[14] anului 1902; în anul 1906, publică primul volum de poezii („Versuri”), despre care savantul român afirma: „Demult nu scrie la noi o femeie cu idei, cu ştiinţă de vers, de iubire pentru arta sa”[15]…
În 1908, obţinea „Marele Premiu”[16] al Academiei Române (perioada în care era recunoscută, unanim, drept cea mai mare poetă a vremii)[17]; iar Premiul Internaţional „Femina” (1924), Premiul „Neuschotz” al Academiei Române (1927)[18], Premiul Naţional pentru Literatură (1938)/recunoaşterea, binemeritată, a operei sale/[19], pot completa portretul celei considerate a fi „cea mai patetică şi mai personală poetă a generaţiei literare”[20]. Începută sub semnul iubirii discrete, nuanţate cu elemente filosofice şi sociale, inclusiv religioase[21], poezia Elenei Farago avea să facă un popas, lung şi prelungit, în lumea copiilor, cărora le-a dedicat, până la „sfârșit”[22], cele mai frumoase pagini…
Adevărat, în lumea adulților, numită director al Fundaţiei[23] „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova (în 1921), înfiinţează[24] o „Universitate liberă”, locul unde intelectualii vremii aveau prilejul să se întâlnească şi să ţină prelegeri… Dar copiilor le-a adresat, prin versuri de mare candoare, delicateţe şi gingăşie, mesaje educative, le-a împărtăşit experienţe de viaţă[25]. „Căţeluşul şchiop” se numără printre capodoperele literaturii române pentru copii[26], adresându-se fondului copilăresc al sentimentelor, emoţiilor, șoptind (înlăcrimat, dar convingător) către înţelegere şi generozitate în faţa suferinţei:
„Eu am numai trei picioare,
Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Şi mă cheamă „cuciu şchiop”.
Fraţii mei ceilalţi se joacă
Cu copiii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!
Şi stau singur toata ziua
Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să trăiesc.
Şi când mă gândesc ce bine
M-aş juca şi eu acum,
Şi-aş lătra şi eu din poartă
La copiii de pe drum!
Cât sunt de frumoşi copiii
Cei cuminţi, şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!
Dar copiii răi la suflet
Sunt urâţi, precum e-acel
Care m-a şchiopat pe mine,
Şi nu-i pot iubi defel…
M-a lovit din răutate
Cu o piatră în picior,
Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,
De credeam că am să mor…
Acum vine şi-mi dă zahăr
Şi ar vrea să-mi fie bun,
Şi-aş putea să-l muşc odată
De picior, să mă răzbun,
Dar îl las aşa, să vadă
Răul, că un biet căţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.”
[1] Poeta, fără „cultură oficială”, şi-a sacrificat copilăria pentru a avea grijă de tată şi de fraţi – după ce a rămas orfană de mamă… Situaţia dramatică a căpătat accente greu de imaginat după ce s-a stins din viaţă tatăl Elenei Farago…
[2] Într-o scrisoare adresată lui Gheorghe Bogdan-Duică..
[3] A fost fiica Anastasiei și a lui Francisc Paximade, rodul căsniciei acestei familii de negustori înstăriţi – alături de cei şase fraţi, trei băieţi şi trei fete: Ernest, Nicolae, Gheorghe, Antoaneta, Celestina şi Virginia. Elena, fiind mai mare dintre surori, a purtat, tot timpul, grija fraţilor. Cea mai apropiată i-a fost sora Antoaneta, căreia i-a recitat poeziile învăţate la şcoală…
[4] Pe rând, s-au stins trei dintre fraţi… La vârsta de 12 ani (în 1890), când avea doar două clase primare, se prăpădeşte şi mama fraţilor Paximade, iar Elena este nevoită să abandoneze şcoala…
[5] În 1895, primea o nouă lovitură; tatăl Elenei Paximade s-a îmbolnăvit şi, după două săptămâni de agonie, a murit în braţele fiicei…
[6] Pe timpul convalescenţei, Ernest – fratele mai mare, stabilit în Bucureşti, a primit-o în casa lui…
[7] Afând povestea de viaţă a Elenei Farago, I. L. Caragiale ar fi exclamat: „O viaţă de roman, subiect de dramă”… Cu adevărat, Elena Farago (Fatma) a avut un destin tragic, desprins, parcă, din romane.
[8] (1897-1898)…
[9] Ea însăși a recunoscut (1927), într-un interviu pentru ziarul „Rampa”…
[10] După ce a devenit soţul Elenei, a fost numit director al „Băncii Populare” din Craiova; în 1905, cei doi se mută, definitiv, în localitatea menționată… Adevărat, alături de soţul ei, locuise pentru puţină vreme în Constanţa şi Brăila (perioada în care îşi învinge timiditatea şi renunţă la pseudonimul literar)… La Craiova, a făcut parte din comitetul de redacţie al revistei „Ramuri”, s-a întâlnit cu personalităţi culturale precum Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Ion Minulescu, Nicolae Iorga, Geo Bogza ş.a. La împlinirea a 50 de primăveri de la naştere, Elena Farago a fost sărbătorită în „Sala Mare” a Teatrului Naţional din Craiova de Societatea „Prietenii Ştiinţei”; cu acel prilej, a primit „urări” de bine din partea celor care au apreciat-o: Liviu Rebreanu (pe atunci preşedintele „Societăţii Scriitorilor Români”), Eugen Lovinescu, Şt. O. Iosif, Eustaţiu Stoenescu, Lucian Blaga; tot acum era „declarată cetăţean de onoare al municipiului Craiova”, recunoscându-i-se meritele literare, culturale şi cetăţeneşti, fiind considerată o mândrie pentru toţi oltenii care o adoptaseră… Într-un articol comemorativ, Geo Bogza o elogia: „A fost o vreme când, pentru orice intelectual român, Craiova însemna Elena Farago. Acolo, în capitala Olteniei, continua o bănie, datorită unei femei a cărei casă cu uşa mereu deschisă devenise o instituţie: oricine îi trecea pragul pleca mai bogat sufleteşte, mai hotărât să respingă urâtul şi nedreptatea”…
[11] Apăruse într-o epocă în care poezia feminină nu cunoştea decât scrisul minor al Mariei Cunţan…
[12] În 1907 l-a adoptat pe Mihnea, primul fiu al soţilor Farago, perioadă în care poeta a conceput multe versuri (a scris volume de literatură şi poezie pentru copii: „Bobocica”, „Să nu plângem”, „Să fim buni”, „A ciocnit un ou de lemn”, „Într-o noapte de Crăciun” – ciclul Din preajma leagănului)…. După naşterea fiicei sale, Cocuţa, pentru ea şi pentru Mihnea, fiul adoptat, a scris (în 1913) volumele „Copiilor” şi „Pentru copii”…
[13] Elena Farago a fost prietena şi confidenta lui Nicolae Iorga… Când avea numai 25 de ani, în 1903, semnează prima poezie cu numele întreg; doi ani mai târziu, devine o colaboratoare consacrată a revistei „Semănătorul” – condusă de Iorga (a mai colaborat cu ziare şi reviste precum: „Adevărul”, „Zeflemeaua”, „Epoca”, „Generaţia nouă”, „Flacăra”, „Luceafărul”, „Făt Frumos”)… În 1907, după răscoalele ţărăneşti, primind anumite sume, pentru poeziile publicate, de la Nicolae Iorga, a împărţit banii familiilor ţăranilor ucişi; în acest context, a fost închisă şi dusă la Bucureşti, scăpând de închisoare datorită intervenţiilor marelui cărturar…
[14] În ziarul „România muncitoare”, cu poezia „Gândul Trudiţilor”…
[15] Vorbind despre apariţia aceluiaşi volum, Ion Gorun mărturiseşte: „În volumul Versuri găsim cu adevărat acel farmec, acea desăvârşire a formei, pe care nu le-am întâlnit până acum în aşa măsură la niciuna dintre poetele noastre şi la puţini chiar dintre poeţii noştri. Ne găsim în lumea simţurilor intime, contemplărilor cu totul subiective. Întregul ne prezintă o lucrare nespus de fin, nespus de măiestrit ţesută şi aceasta chiar şi atunci când artista ia drept urzeală forma populară”… Recunoscută drept o remarcabilă poetă a dragostei pudice care a păstrat sinceritatea şi gingăşia feminină, Elena Farago a trecut de la poezia de iubire la meditaţia punctată de filosofie, pentru a deschide un zâmbet în literatura pentru copii, rămânând „femeia cu artă duioasă, stăpânită de bucurie şi cu suferinţa acoperită până peste ochi de văl”; C.D. Papastate observă că poezia Elenei Farago „e într-adevăr desăvârşită, (…) nu în înţelesul termenului pe care îl dau cernerea vremii sau siguranţa decretistă a unei critici verbale, ci în acela mai larg şi mai omenesc al personalităţii întregi”…
[16] Pentru volumul „Şoapte în Umbră”…
[17] Cu volumul de versuri „Nu mi-am plecat genunchii” (1926), Elena Farago şi-a încheiat activitatea poetică. Despre aceste versuri, marele critic literar Perpessicius scria: „O desăvârşită artă ale cărei principii n-apar defel la suprafaţă atât de natural şi obligatoriu firească este în toată desfăşurarea ei”. Eugen Lovinescu avea să noteze, la rândul său: „Prin profunzimea sentimentului din care porneşte şi a emoţiunii ce răsare(…), prin reducerea poeziei la principiul ei fundamental, cât şi prin originalitatea formei, Elena Farago este cea mai patetică şi mai personală poetă a generaţiei noastre literare”, iar G. Călinescu afirma: „Cu deosebire originale sunt poeziile care cântă maternitatea şi în care, în ritmul tărăgănat al cântecului de leagăn, mama se roagă cu sincer egoism ca din toate rugile s-ajungă la cer numai a ei”…
[18] Pentru „Ziarul unui motan” (1924)…
[19] Cele de mai sus au fost întregite de medalia „Bene Merenti” clasa I, Ordinul „Meritului Cultural” Cavaler clasa a II-a – acordate de regele Carol al II-lea…
[20] Elena Farago completează poezia intimistă, sentimentală, cu poezia naturii „la nature etat d’ame”…
[21] Poeziile cu teme religioase /din timpul Naşterii Domnului/ subliniază frumuseţea obiceiurilor şi tradiţiilor: „Eu, dragi copii, sunt Moşul Crăciun, acela care/Colindă la ferestre şi-ntreabă pe părinţi,/ De-aţi fost destul de vrednici, de buni şi de cuminţi,/ Ca să vă dea din traista-i un dar la fiecare//” („Moş-Crăciun către copii”); „Toată noaptea asta, colo-n ceruri sus,/ Stelele lucrează fără de-ncetare,/ Căci le-adună-n clacă steaua sfântă care/ A-ndrumat pe vremuri Magii la Iisus// Ca să ne aducă iar, de colo sus,/ Pe la toţi copiii darurile care/ Ni le va trimite iar la fiecare/ Sfânta şi duioasa mamă-a lui Iisus//” („De Ajunul Crăciunului”)”; „Cântând slavă şi mărire/ Lui Iisus, te-om aştepta, -/ Moş-Crăciune, Moş-Crăciune,/ Dragă ni-i venirea ta!…// Slavă ţie, Moş-Crăciune,/ Ce-n tot anul vii mereu/ Să ne aminteşti cuvântul/ Fiului lui Dumnezeu//” („Copiii către Moş-Crăciun”)…
[22] A trecut la cele veșnice pe 4 ianuarie 1954…
[23] Fundaţie pe care o va conduce timp de 30 de ani… Pentru a fi mai aproape de colaboratori, Elena Farago şi-a mutat locuinţa în curtea fundaţiei…
[24] Pe lângă fundație…
[25] Poemele pentru copii, comprehensive şi integrative, relevă funcţia etică a artei, puterea ei de modelare morală, fiind şi ele scrise cu o tristeţe melancolică, cu largheţe şi generozitate sufletească; înzestrate cu întreg universul afectiv, sentimental, caracterial omenesc, animalele (cu precădere căţei, pisici, şoareci, pui şi gâze) mimează „viaţa cea mare”….
[26] Alături de Puiul…
