Emil Cioran: „Ceea ce am mai bun în mine se datorează suferinței. Nu o iubesc, dar nici nu o condamn.”

Publicat de nicolaetomescu, 20 iunie 2021, 17:20

„Oamenii mari mor de două ori, o dată ca oameni şi o dată ca mari”, afirma – pe bună dreptate – Paul Velery… Aripile unui asemenea om, pe numele său – Emil Cioran, au început să crească din 8 aprilie 1911, la Rășinari/pe atunci, în comitatul Sibiu[1] și s-au frânt, doar aparent, la 20 iunie 1995/Paris, lăsând moștenire operele sale mari…

După studii clasice la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, începe (la 17 ani) studiul filozofiei la Universitatea din București. Elevul lui Tudor Vianu și al lui Nae Ionescu, coleg cu Constantin Noica, fin cunoscător al limbii germane[2], a dovedit înclinația spre agnosticism, apărându-i „incoveniența existenței”. În timpul studenției, influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages, Martin Heidegger și Lev Șestov[3], obține (în 1933) o bursă care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin[4]. Epuizând, încă din tinerețe, interesul pentru „filozofia de catedră”, Cioran a părăsit gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii ’30 ai secolului trecut, influențat de mișcarea de idei din epocă[5]. Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii – ca idee care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență[6], este formulată, în 1932, de tânărul Cioran: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?” Câteva teme mari străbat opera lui: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației: Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producție și reproducție irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparență și prin triumful artificialului…

Prima lui carte, Pe culmile disperării, apărută (1934) în România, a fost distinsă cu „Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați” și premiul „Tinerilor Scriitori Români”. Au apărut, succesiv, Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Schimbarea la față a României a fost o carte autocenzurată (ediția a doua, apărută la începutul anilor ’90 ai secolului XX), autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretențioase și stupide”. Nevoia unei treziri spirituale pornite din exaltarea valorilor vitale, antiraționaliste, resimțită de generația tânără, a influențat viziunea lui Cioran[7]. Reîntors în țară, ocupă, vreme de un an (1936), postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov.

Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaș, ultima carte[8] în limba română. După retragerea cetățeniei de către autoritățile comuniste, a trăit (la Paris) ca apatrid[9]. Cioran va publica numai în franceză, operele lui fiind apreciate pentru conținut, dar și pentru stilul plin de distincție, de finețe al celei mai vorbite limbi europene începând cu secolul al XVII-lea și terminând cu începutul secolului XX[10]. În 1949, îi apare, la editura „Gallimard” (editură care îi publică majoritatea cărților), prima lucrare scrisă în franceză, Précis de décomposition, distinsă (în 1950) cu premiul „Rivarol”. Cioran a refuzat toate distincțiile literare care i-au fost atribuite. Curând după debutul francez, începe să-și semneze volumele E.M. Cioran[11]. Retras, a locuit în „Cartierul Latin” din Paris, pe care nu l-a părăsit, evitând publicitatea; în schimb, a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Paul Celan, Barbu Fundoianu, Samuel Beckett, Henri Michaux); a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar…

După moartea Simonei Boué, prietena de o viață a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră; aceasta din urmă a încercat, în 2005, scoaterea la licitație și valorificarea caietelor. Într-o primă etapă, o hotărâre a Curții de Apel din Paris a oprit comercializarea. Tribunalul din Paris decide (în decembrie 2008) restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviință. Printre manuscrise[12] se află și un jurnal inedit al lui Cioran, cuprinzând câțiva ani din perioada ulterioară anilor 1965-1972 (în care și-a scris Caietele), document de un interes excepțional pentru editori și cititori, și, probabil, ultima scriere inedită a filozofului…

„Centre National du Livre” din Paris acordă o bursă anuală în cinstea lui Cioran; La Paris, București, Sibiu, Cluj, Rășinari există câte o stradă care îi poartă numele; a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române…

[1] Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama, Elvira Cioran (născută Comaniciu), era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron; astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

[2] I-a studiat (în original) pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, Friedrich Nietzsche.

[3] Filozof rus care situa întâmplarea în centrul sistemului său de gândire.

[4] Unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages…

[5] În care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, „trăirismul”, cu accente creștine și mistice).

[6] Prezentă la Jean-Paul Sartre, Albert Camus…

[7] Nu a fost, niciodată, membru al Mișcării Legionare; în perioada interbelică, simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele violente. Plecat cu o bursă la Berlin, se declară, într-un articol, admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.

[8] Varianta definitivă a Îndreptarului (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit, definitiv, în Franța.

[9] Fără să ceară cetățenia franceză.

[10] În secolul al XX-lea, pe plan mondial, franceza contemporană pierde teren în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una dintre limbile de comunicare internațională; printr-o politică lingvistică oficial adoptată, se încearcă limitarea, pe cât posibil, a influenței englezei asupra limbii franceze, să se mențină răspândirea pe care o mai are în lume…

[11] Destui au presupus că inițiala M. trebuie să reprezinte comprimarea unui prenume francez sau românesc, probabil Michel sau Mihai. În realitate, inițiala „M.” din semnătura sa de autor nu comprimă nicidecum un prenume real și a fost adoptată de filozof exclusiv din rațiuni fonetice și de reprezentare. După cum avea să-i relateze în 1984 prietenei și traducătoarei sale Sanda Stolojan, în limba franceză prenumele Emile are o rezonanță calină, în totală opoziție cu caracterul scrierilor sale. E. Cioran ar fi sunat nepotrivit. Astfel – consemnează Sanda Stolojan în jurnalul său parizian, Nori peste balcoane – s-a gândit la E.M. Forster și a adoptat inițiala. Aceasta e originea reală a literei M. Misterul a născut însă o neînțelegere care s-a perpetuat, unele site-uri, biografii de dicționar și articole de enciclopedie menționând încă și astăzi existența unui ipotetic prenume Mihai sau Michel al filozofului. Cf. Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian, București, Editura Humanitas, 1996, p. 191.

[12] În general, versiuni ale unor lucrări deja apărute…