(AUDIO/ GALERIE FOTO) Crînguța Pînzaru, o ieșeancă între cele 4 la sută femei din lume, directori de imagine – INTERVIU – Ioana Soreanu

Publicat de isoreanu, 28 aprilie 2018, 16:18 / actualizat: 28 aprilie 2018, 18:29

Crînguța Pînzaru este una dintre puținele femei director de imagine din lume. Este din Iași și a absolvit, în ordina cronologiecă, Facultatea de Istorie a Universității „Al. I. Cuza”, Academia de Teatru și Film „I. L. Caragiale” din București și apoi, prestigioasa Ecole Nationale Supérieure des Métiers d’Image et du Son FEMIS, din Paris, Departamentul Imagine. Și-a urmat pasiunile, pas cu pas, nu a ars nicio etapă, și a intrat cu pași siguri în această lume a bărbaților, se pare.  

Ioana Soreanu: Crînguța Pînzaru este invitata mea, astăzi, și a ascultătorilor Radio Iași. Încep cu această curiozitate: de ce sunt așa puține femei, director de imagine în lume?

Crînguța Pînzaru: Cred că unul dintre motivele principale este că este o meserie care ia foarte mult timp. O femeie are, în viața ei, momente în care familia trece în fața carierei. În clipa în care intervine un copil în viața unei femei, toate lucrurile se schimbă, și foarte multe femei care încep să facă imagine abandonează în momentul în care viața de familie își spune cuvântul. Și în al doilea rând, e o lume foarte patriarhală lumea filmului, deși, nu am spune. Pe meseria mea, sunt, în lume, patru la sută femei care lucrează în acest domeniu. Deci, lucrul ăsta spune foarte mult. Dacă ne gândim, abia în ’92, a fost prima oară când o femeie a luat Palme D’Or la Cannes, e vorba de Jane Campion cu Lecția de pian, iar la Oscarurile pe care toată lumea le cunoaște, abia anul ăsta a fost nominalizată, pentru prima dată, o femeie, pentru cea mai bună imagine. În Franța și în Germania, mai sunt directoare de imagine recunoscute, și așa mai departe, dar cum spunea una dintre directoarele de imagine pe care le apreciez eu în mod deosebit, o directoare de imagine franțuzoaică, madame Agnes Godard, noi trebuie să fim de o mie de ori mai bune decât un bărbat ca să facem fotografia la un film. Și cu asta cred că am spus tot.

Ioana Soreanu: Ți-a creat asta un disconfort, a fost un obstacol pentru tine, în cariera ta?

Crînguța Pînzaru: Da și nu, pentru că am debutat mai târziu decât colegii mei bărbați, cam cu trei-patru ani, să zicem, cu aceiași colegi de promoție pe care i-am avut eu, dar în același timp, cred că selecția se face de la sine, colaboratorii importanți mi i-am făcut destul de repede. Meseria noastră e o meserie de încredere și funcționează ca un mariaj. Adică, lucrurile se stabilesc și se fundamentează așa, ca să zic, în câțiva ani, și după aia putem colabora o viață. Iar avantajul este, ca femei, suntem mult mai atente, mult mai disponibile, la un moment dat, pentru actori, avem, nu pot să zic că e o sensibilitate, dar avem așa… un fel de a vedea diferit de al bărbaților, în sensul că suntem mai aplicate și știm să ascultăm, poate, un pic mai bine.

Ioana Soreanu: După ce ai terminat FEMIS, ai plecat în Maroc. Soțul tău lucrează în același domeniu. Ai realizat foarte multe filme artistice, documentare, spoturi publicitare. Care sunt cele mai importante pentru tine, care au avut un impact deosebit în cariera ta? Sunt imposibil de enumerat toate.

Crînguța Pînzaru: Scurt metrajele sunt importante pentru cariera unui director de imagine pentru că acolo îți faci mâna, ca să zic așa, și îți permiți să experimentezi și să greșești mult mai mult decât la un lung metraj, unde e o presiune și din partea producătorului, și din partea actorilor, timpul înseamnă bani, ca peste tot. Dar, dacă ar fi să rezum, ar fi, pe scurt metraj, colaborările cu un regizor francez pe care îl cheamă Armel Hostiou, cu care am început să colaborez de când eram studenți împreună la FEMIS, și care este, în continuare, unul dintre colaboratorii mei cei mai importanți. Pe lung metraj, este un regizor marocan, pe care îl cheamă Mohamed Chrif Tribak, cu care am făcut… toate proiectele lui le-am făcut împreună, ne știm de aproape douăzeci de ani, și practic, am crescut împreună, am experimentat împreună, am greșit împreună, și am realizat și chestii frumoase împreună. Iar pe publicitate… publicitatea e un pic… un domeniu mai aparte, în sensul că întânești o grămadă de oameni de toate orizonturile. Adică, am amintiri de la publicități indiene care sunt absolut așa… kitsch și spumoase, de la publicități spaniole care sunt așa… mai glumețe, publicități franțuzești unde e cu un mic “je ne sais pas quoi”… și după aia, publicitățile marocane. E un domeniu în care noi ne jucăm, practic, publicitatea, dar fiecare experiență, eu o iau ca pe un pas înainte. Ce este frumos în meseria noastră, este că de fiecare dată, întâlnim alte persoane și nu prea ne plictisim, și avem posibilitatea să ne reinventăm cu fiecare proiect.

Ioana Soreanu: Dar care ți-e mai drag, filmul documentar, publicitatea, filmul artistic?

Crînguța Pînzaru: Cred că preferințele mele se duc spre filmul artistic, pentru că filmul artistic e o colaborare de foarte lungă durată, de la faza de scenariu care, hai să zicem că începe de la sinopsis și de la o idee abia schițată a regizorului sau a scenaristului, putem să acompaniem proiectul ăsta timp de vreo cinci, șase, șapte ani, până când găsim finanțele respective, iar pe documentar e o altă aventură, în sensul că ai de-a face cu oameni adevărați, nu e regie, nu ne jucăm de-a… Trebuie să fii foarte atent să devii, practic, invizibil, ca să fie oamenii ăia într-un fel de relație de încredere față de tine, față de cameră, să devii așa… un personaj invizibil în spatele camerei de filmat, ceea ce nu e ușor pentru că, de obicei, documentarele abordează subiecte destul de delicate și fiecare dintre noi avem o relație cu camera destul de dificilă pentru că ne schimbăm, bineînțeles. Deci, preferințele mele se îndreaptă spre lung metraj și spre documentar. Publicitatea e altă lume. E interesantă, dar nu acolo mă duc… Și câteodată, spre filmul experimental pe care nu l-am practicat foarte mult, l-am practicat cu acest regizor francez de care v-am vorbit Armel Hostiou, și sper să mai reînoiesc colaborarea cu el, avem un proiect într-un viitor, sper, nu foarte îndepărtat.

Ioana Soreanu: Ce înseamnă munca de documentare pentru un film, pentru un director de imagine?

Cînguța Pînzaru: Munca de documentare înseamnă, în primul rând, cunoașterea locului, cunoașterea perioadei în care filmul se întâmplă, cunoașterea personajelor, după care imaginea trebuie să însoțească, într-o manieră cât se poate de discretă, intențiile scenaristice și intențiile de regie, și trebuie să… la un moment dat, să se contopească cu tot ce e decupaj, regie, și așa mai departe. Munca noastră este o muncă, în același timp, artistică și tehnică, pentru că foarte importantă este perioada de pregătire la un film, pentru mine este aproximativ cincizeci-șaizeci la sută din munca pe care o depun la un lung metraj, în sensul că, la filmare, avem foarte puțin timp de a discuta cu regizorul, pentru că de obicei, regizorul este prins cu tot ce ține de dirijarea actorilor și toate problemele aferente. Noi avem toată partea tehnică destul de complexă și, în fiecare zi, avem câte o problemă care apare pe care evident că, eu personal, nu prea o comunic regizorului pentru că este de datoria mea să rezolv problema respectivă. Deci, e o perioadă de documentare care este importantă pentru că perioada aia este perioada în care găsim cele mai multe idei care vor servi mai târziu la făcutul propriu-zis al filmului. Eu, de fiecare dată când abordez un nou scenariu, mă gândesc, care este ideea de bază, ce vrea să povestească regizorul și, din punct de vedere tehnic, cum o să reușim împreună să transformăm în imagini intențiile lui care, de obicei, sunt scrise. Nu este un lucru deloc ușor pentru că între partea scrisă și cea vizibilă, tot timpul e diferită, și personal, încerc să fac lucrul ăsta fără prea multe compromisuri. Adică, între ideea de bază a regizorului, a scenaristului, să găsim așa… un teren de înțelegere care să convină tuturor părților. Și după aia, în perioada filmărilor, o perioadă foarte grea este perioada în care lucrăm cu actorii. Ca director de imagine, ești primul spectator al filmului. Actorul, când termină o priză, se uită la tine, nu se uită la regizor, pentru că știe dacă a făcut priza bună sau nu, tu o știi înaintea regizorului pentru că ești primul spectator. Iar eu personal, am o afecțiune foarte mare pentru actori pentru că ei sunt cei mai expuși din toată echipa, și e o plăcere să-i acompaniem și să-i punem în lumină, ca să zic așa, și să lucrăm împreună pentru că atunci se întâmplă momentele magice.

Ioana Soreanu: Crînguţa Pînzaru, şi predai la Şcoala Superioară de Arte Vizuale din Marakech. Asta este o altă meserie.

Crînguţa Pînzaru: Nu am calculat niciun moment posibilitatea de a deveni într-o zi profesoară, dar în momentul în care am ajuns în Maroc m-am întâlnit cu unul din fondatorii acestei şcoli, un regizor iranian, Hamid Fardjad, care mi-a zis „uite o să deschidem cam într-un an o şcoală de cinema şi dacă te interesează depune şi tu CV-ul” şi aşa a pornit toată aventura. Asta se întâmpla în 2005, în 2006 mi-am depus CV-ul şi după ce l-am depus, cam după un sfert de oră, unul dintre foştii mei profesori de la FEMIS, un domn pe care eu îl apreciez foarte mult, Charlie Van Dame, un director de imagine belgian care mi-a fost profesor, care este în continuare unul din cei mai mari pedagogi şi un director de imagine absolut formidabil, m-a sunat şi mi-a zis: „Uite, am citit CV-ul tău, mi-am adus aminte de tine, vrei să colaborezi cu noi?” Şi aşa a început toată aventura. Mi-am dat seama că aveam vocaţia de pedagog şi acum sunt 11 ani de când predau acolo şi vreau să zic, că este a doua mea meserie de suflet pe care o iubesc foarte mult şi cea mai mare realizare este când vezi foştii tăi studenţi care sunt, la rândul lor, regizori, sau directori de imagine, sau monteuri sau etc, etc, care ajung în festivaluri şi care, la rândul lor, sunt recunoscuţi de tagma noastră, ceea ce este extraordinar.

Ioana Soreanu:  Ce înseamnă imaginea pentru tine?  Spuneai că este foarte greu să vorbeşti despre imagine, nu s-o descrii, să vorbeşti despre imaginea în sine. Vreau detalii.

Crînguţa Pînzaru: E o întrebare foarte dificilă. În primul rând, imaginea înseamnă o interpretare, imaginea înseamnă o transpunere personală a unor anumite intenţii, imaginea ţine foarte mult de o anumită filozofie, imaginea ţine de o anumită etică, imaginea nu trebuie să fie neapărat frumoasă sau valorizantă, imaginea trebuie să fie justă şi să servească un scenariu şi să fie pe aceeaşi lungime de undă cu prima intenţie, prima senzaţie pe care ai avut-o când ai citit un scenariu. De fiecare dată când pregătesc un film, am aşa… un moment de mare îndoială şi îmi spun „cum o să fac?” “cum o să reuşescă?”, mă cam perpelesc vreo două, trei zile, şi după aia, încerc să-mi amintesc senzaţia pe care am avut-o când am citit scenariul respectiv pentru prima oară. Fiecare persoană are o capacitate de a vizualiza sau nu, o poveste. Chiar atunci când eşti copil, îţi imaginezi nişte  imagini, vezi lucruri. Sunt foarte mulţi regizori, mai ales tineri, care sunt atât de prinşi de povestea lor, încât nu o mai vizualizează. Sunt într-o fază de filozofie destul de sterilă pentru că o imagine poate să spună mai mult decât o mie de cuvinte şi nu este fals acest lucru. Mie îmi vorbesc foarte mult filmele în care imaginea povesteşte atât de mult, cât cuvintele. Nu ştiu, imaginea este ceva care este foarte abstract, şi în acelaşi timp, toată lumea e doctor în imagine pentru că toţi avem o părere despre imaginea pe care o vehiculăm, dar pentru mine, cred că este o pasiune şi e o vocaţie pe care am descoperit-o destul de târziu, dar sunt foarte încântată că am descoperit-o, chiar şi atunci.

Ioana Soreanu: Datorită meseriei voastre, a ta şi a soţului tău, sunteţi aproape nomazi.

Crînguţa Pînzaru: Exact, e unul dintre punctele cele mai dificile ale carierei….

Ioana Soreanu: …. dar şi frumoase…. pentru că aţi filmat peste tot.

Crînguţa Pînzaru: Da! Putem să începem o filmare într-o pădure, după care continuăm pe malul mării, în deşert şi o terminăm undeva într-un interior absolut….

Ioana Soreanu: … şi din mai multe ţări…

Crînguţa Pînzaru: … şi din mai multe ţări. Da, da! Suntem într-un contact permanent cu persoane diferite, culturi diferite, iar nomadismul ăsta este în acelaşi timp şi pozitiv şi negativ, dar eu încerc să privesc tot timpul partea bună a lucrurilor pentru că, hai să zicem… dacă stau şi mă gândesc la un biet funcţionar  care se trezeşte în fiecare zi în faţa calculatorului şi eu mă trezesc într-o pădure sau pe malul mării,  nu prea mă pot plânge că am o meserie plictisitoare.

Ioana Soreanu: Te gândeşti la  revenirea în România?

Crînguţa Pînzaru: Da. Mi-aş dori foarte mult pentru că deşi am lucrat în mai multe ţări, am lucrat în Franţa, în Portugalia şi în Maroc, până la urmă, la un moment dar speri să se întâmple să fac şi eu un film aici, pentru că evident poveştile de aici şi oamenii de aici mă sensibilizează într-un mod desoebit, poate că nu am nevoie de atâta documentaţie cât la un film marocan care se întâmplă în anii ’40, deci, eu, aici, dacă citesc despre un personaj de 40 de ani feminin şi aşa mai departe, sunt eu, adică nu e nicio problemă. Am un proiect cu o prietenă cu care am făcut ATF-ul, spre să se întâmple într-o bună zi, şi dacă acest proiect o să reuşim să-l ducem la bun sfârşit, mi-aş dori foarte mult să colaborez cu regizorii de aici şi cu regizoarele de aici pentru că e momentul să auzim poate un pic mai mult vocea femeilor din meseria asta. (FOTO Crînguța Pînzaru)