In Memoriam Margareta Pogonat

Publicat de nicolaetomescu, 10 mai 2019, 21:15

O carieră fără sprijin, numai prin puterile sale… Visa să devină medic, a fost pe rând secretară de şcoală, mânuitoare de păpuşi, contabilă, casieră, desenator tehnic[1]… În sfârșit, a studiat actoria, debutând apoi alături de Birlic în „Două lozuri”… Cât despre carieră, abia în anii ’70 ai secolului trecut a cunoscut ascendența[2] (s-a dezvoltat progresiv, de la simplu la complex)[3]… După ce a ieşit la pensie de la „Nottara”, a mai avut câteva roluri principale la Ploieşti… Profesor, pentru vreme îndelungată, și-a iubit studenţii…

O viață în câteva cuvinte? Poate că eu însumi am devenit superficial într-o lume aglomerată, grăbită, necruțătoare, însă Margareta Pogonat, cu prezenţa sensibilă și discretă în viața artistică românească, merită mai mult…

Născută (la 6 martie 1933) în Iaşi, fiica juristului şi omului politic Petru Pogonat[4] şi a unei cunoscute actriţe a epocii[5], a fost atrasă irezistibil, încă din copilărie, către actorie – ideal fructificat în 1957[6]; după oarecum obscurul „Lumină de iulie” (1963, Ion Niţă) şi încă o ţigancă, în „Amintiri din copilărie” (1964, Elisabeta Bostan), s-a produs revelaţia: Mircea Săucan i-a oferit rolul principal, cu profunde valenţe intelectuale, a Andei din „Meandre” (1967)[7] – dar, ușurința cu care s-a trecut în epocă peste acest film de referinţă a făcut ca, imediat, să i se ofere un rol în „Tinereţe fără bătrâneţe” (1969, Elisabeta Bostan) sau în coproducţia „Pope Joan” (1972, Michael Anderson), până la dubla descoperire din acelaşi an cu filmul de mai sus, când Lucian Bratu, căutându-şi cu maximă scrupulozitate eroina din „Drum în penumbră”, i-a intuit perfect complexităţile interioare şi stilistice[8]. În acelaşi an 1972, Letiţia Popa a distribut-o în „Zestrea”[9]; a avut şansa celei mai importante ieşiri din universul clişeelor, cu Elvira, soţia inegalabilul Costică Caratase creat de Toma Caragiu în „Actorul şi sălbaticii” (1975, Manole Marcus)[10]. Au urmat multe filme, dintre care unele și-au relevat importanța, precum „Gloria nu cântă” (1977, Alexandru Bocăneţ), „Regăsire” (1977, Ştefan Traian Roman), „E atât de aproape fericirea” (1987, Andrei Cătălin Băleanu), „Clipa”  (1979, Gheorghe Vitanidis), sau serialul de televiziune „Lumini şi umbre” (1981-1982, Andrei Blaier, Mircea Mureşan, Mihai Constantinescu), fără ca vreunul să mai aducă ceva nou în materie de şanse creative[11]. După care, în mod inexplicabil, anii ’80 ai secolului XX au împins-o în nedreptul con de umbră al ignorării, fără să-i afecteze cu nimic seriozitatea profesională; ca să aibă din ce trăi, era nevoită să joace în ingratele „comenzi speciale”[12]. După 1989, unii cineaşti şi-au reamintit de Margareta Pogonat, ca un cadou util care nu servește nimănui – cu excepţia distribuției, ceva mai răsărite (rolul Maria Antonescu), din „Binecuvântată fii, închisoare” (2002, Nicolae Mărgineanu)[13].

Și trecerea la cele veșnice (11 mai 2014) a fost o încercare adăugată atâtor altora…

„(…)om chinuit, o actriţă minunată şi foarte talentată. Săraca, s-a chinuit ani de zile, 15 ani a făcut navetă la Ploieşti, a fost angajată la Ploieşti până a reuşit să ajungă în Bucureşti. A fost un om care s-a chinuit şi cu căsnicia. Un om chinuit, dar foarte talentat” (actorul Mitică Popescu, unul dintre „ultimii supraviețuitori”)

„După şi alături de Irina Petrescu, Margareta Pogonat ne tulbură (…)cu gînduri care, sub emoţia ireparabilei pierderi, ţin şi de reînnoita obligaţie de a ne smulge din inerţia generalităţilor uniformizatoare, din ingratitudinea situărilor oficioase. O similitudine temporală ne atrage atenţia: mult prea nedreapta şi prematura dispariţie. E încifrat în datele biografice ale Margaretei Pogonat, chiar cu mai multă cruzime decît în cele ale Irinei Petrescu, destinul ardent al unei dăruiri şi al unui sacrificiu care nu i-a îngăduit actriţei să se bucure de prea multe decenii ale lucrului şi ale existenţei printre noi” (criticul de film Valerian Sava)

„Margareta Pogonat va rămâne pentru totdeauna în memoria cinefilului român ca soţia înţelegătoare, iubitoare, răbdătoare şi rafinată a lui Caratase, din  «Actorul şi sălbaticii» (1974), a lui Toma Caragiu, din filmul de neuitat şi de neratat  al lui Manole Marcus, unde reuşeşte o compoziţie fără cusur, alături de un gigant al Marelui Ecran, pe care parcă ni-l face şi mai ataşant. S-a născut la Iaşi, de 6 martie (1933), premonitoriu, asemenea numelui Bulevardului cu cinematografe, de altădată, de lângă Cişmigiu” (criticul de film Irina Margareta Nistor)

[1] A făcut naveta cu trenul, timp de 15 ani…

[2] „«Ce roluri mai joci, Cala…?» a întrebat-o o prietenă, prin anii ’70 ai secolului al XX-lea. «Ce să joc, iar o nevastă de ilegalist… Tot gătesc, tot calc…» Li se acrise şi lor, actorilor, de clişeele acelei perioade dar adevărul este că erau atât de solicitaţi fiindcă erau buni, chiar şi în cele mai banale sau chiar inepte roluri. Reuşeau să le dea viaţa care lipsea din scriitură, să le confere un farmec care să acopere chiar şi cele mai nesuferite falsităţi şi tezisme – cum se întâmpla şi cu Cala Pogonat, pe care atât căldura şi sensibilitatea interpretării, cât şi tipologia, o îndreptau frecvent spre personaje conforme cu descrierea de mai sus.”

[3] Sau invers? „Mi-a fost foarte dragă şi îmi este foarte dragă meseria de actor de teatru şi de cinema. M-am simţit bine atât pe scena de teatru cât şi în film. Sigur că un mic avantaj a avut filmul, pentru că exprimarea este mai cu economie de mijloace, mai interiorizată, cu mai puţină expansivitate decât în scenă.”

[4] Născut în 1880, în comuna Bârlad, din judeţul Tutova (actuala comună Plopana); până în 1909, urmase cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, luîndu-și doctoratul în ştiinţe juridice, la Paris. Odată cu instalarea comuniştilor, în 1947, ştiind ce va urma (chiabur şi cu profesie liberală) a intrat în monahism; pe 5 septembrie, anul invocat, devenea arhidiacon, apoi ieromonah, protosinghel şi duhovnic; preoţii şi monahii venerabili de la mănăstire afirmă că protosinghelul Petru Pogonat, folosindu-şi cunoştinţele juridice, a pledat în favoarea Mănăstirii Neamţu, împotriva statului comunist, iar instanţa i-a dat câştig de cauză; în obştea de la Neamţ a mai rămas dictonul care-l folosea des: „Nu eu vorbesc, ci Ştefan cel Mare, care a înfiinţat mănăstirea, de aceea trebuie să aveţi grijă de mănăstire, precum înaintaşii noştri”; la Crucea părintelui Petru Pogonat, din cimitirul mănăstirii, a rămas o însemnare lăsată, în 1986, de actriţa Margareta Pogonat: „În viaţă, bun fără pereche, profesional, vioară veche/  Ca om a fost excepţional, iar ca părinte, ideal. Cultura lui, podoabă rară, frumoasă, ca o zi de vară…”

„Străbunica mamei, Sevastia Voinescu, decedată în 1941, a avut o singură fiică, Margareta Voinescu, căreia, în 1925, i-a lăsat întreaga avere. Ea a fost măritată cu Petru Pogonat, fost prefect al Iaşiului şi decan al Baroului Iaşi. De pe urma relaţiei lor s-au născut Alexandru şi Sebastian. În 1933 s-a născut mama, Margareta, iar în 1941 îi moare tatăl, pe front, la doar câteva săptămâni după începerea Războiului” (Maria-Anca Rusescu, unica fiică a Margaretei Pogonat-Caliopi); Alexandru Pogonat, ziarist şi poet în Iaşi, a plecat pe front/22 iunie 1941/, cu Regimentul 7, Roşiori, iar pe 8 august a aceluiaşi an, a murit pe câmpul de luptă, la sud est de Wessellaia, potrivit unui document din arhiva Ministerului Apărării Naţionale…

[5] „Mama mea a fost actriţă. M-am născut şi am crescut în teatru. Mi se părea un lucru foarte simplu. De fapt, visam să fiu medic şi nu orice fel de medic, ci chirurg că aşa era pe vremea aceea. Copil fiind, nu-ţi dădeai seama cât e de greu. Eram născută între actori şi mi-era foarte la îndemână. S-a întâmplat să fiu nevoită să dau la facultate şi să aflu astăzi că poimâine este examenul la facultatea de teatru. Am învăţat două poezii, am luat şi aşa am rămas în teatru. Dacă te apuci de o facultate vocaţională, de artă, de teatru, de pictură, de canto trebuie să ştii că nu este mai uşoară decât medicina sau orice altceva. Munca în artă nu se măsoară cu nimic. Te consumi din tine şi, deci, nu te economisi dacă vrei să o faci bine.”

[6] Atunci când, încă studentă a I.A.T.C. „Ion Luca Caragiale” (pe care l-a absolvit doi ani mai târziu), a primit de la Gheorghe Naghi şi Aurel Miheles un modest rol de compoziţie mustind de umor şi temperament: Ţica, ţiganca tânără din „Două lozuri”, alături de Medine Şaban, o actriţă vârstnică şi care n-a atins aceeaşi faimă, deşi amândouă îi dădeau cu egal aplomb replica „micuţului uriaş” Grigore Vasiliu Birlic…

[7] În tandem cu Mihai Pălădescu…

[8] Iniţial, partitura a părut să o descurajeze, dar, în cele din urmă, Margareta Pogonat a reuşit să compună, cu ajutorul noului său mentor de pe platou, care punea un mare accent pe munca meticuloasă cu actorii, un portret convingător şi ataşant, care a impus-o definitiv printre actriţele de prim rang ale filmului românesc – drept răsplătă, Premiul ACIN pentru interpretare. Semnificativ şi faptul că, printr-una dintre acele prelungiri în viaţă ale realităţii imaginate care se produc uneori în cariera actorilor, filmului i-a urmat şi o furtunoasă relaţie sentimentală cu partenerul ei de pe ecran, Cornel Coman (până în 1980, când a trecut prematur la cele veşnice), un actor de fineţe pe care filmul lui Lucian Bratu l-a adus de asemenea în centrul atenţiei…

[9] Unde forma un triunghi (peste ani… cele două perechi evoluau în planuri temporale diferite) cu Victor Rebengiuc şi Sanda Toma, precum şi un cuplu cu Mircea Başta. Interesantă era acolo evoluţia actriţei pe două registre radical diferite – tânăra ţărăncuţă cooperatoare, necioplită şi ludică, femeia matură, orăşenizată, reuşind să salveze de ridicol chiar şi neghiobii propagandistice gen: „Cine e soţul meu? Soţul meu e comunist!”, mai ales prin umorul episoadelor din amintire. De-aici, însă, i s-a tras şi cantonarea nedorită în roluri-şablon, precum şefa de echipă Marieta din „Dragostea începe vineri” (1972, Virgil Calotescu), sau mama eroului din „Pistruiatul” (1973, Francisc Munteanu), în tandem cu un alt actor de mare talent căzut adesea victimă farmecului vânat de portretizatorii ilegaliştilor: neuitatul Vistrian Roman. Un punct de pornire oarecum similar, dar valorificat mult mai bine, l-a avut şi rolul principal al primăriţei din „Oraşul văzut de sus” (1975), unde acelaşi Lucian Bratu a ştiut să îmbogăţească schematismul eroinei dure şi intransigente concepute de scenaristul Marcel Păruş cu acele elemente de feminitate sensibilă atât de proprii Margaretei Pogonat…

[10] Personaj, pe cât de multifaţetat, pe atât de integru, care-i specula resursele de ironie fină în cheie dulce-amăruie, precum şi de energie exuberantă, de la momentele de trio familial cu regretaţii Toma Caragiu şi Maria Chira, până la spumoasele dialoguri cu Marin Moraru ori Carmen Berbecaru (slujnica Mărioara care urma să devină varianta filmică a Mariei Tănase), sau replica-rapel: „Costică… Te caută amanta…”

[11] În paralel, trăia o nouă poveste de dragoste, cu Geo Costiniu – despre al cărei sfârşit fermecătorul actor al epocii povestea, mult mai târziu: „Am fost ca două steluţe care, încet-încet, s-au îndepărtat… până când nu s-au mai văzut…”

[12] Scurt-metraje utilitare produse de un departament special din „Buftea”, pentru diverse întreprinderi… Regizorul şi actorul Mihnea Columbeanu (condamnat – în 2015 – la 26 de ani şi patru luni închisoare, fiind găsit vinovat de comiterea infracţiunii de pornografie infantilă, dar a cărui mărturie o folosesc întrucât este credibilă în cazul de față) lucra pe atunci ca regizor secund al lui Carol Corfanta, autorul a câte patru filmuleţe simultan, astfel că adesea „(…)îmi dădea mie să filmez anumite secvenţe, în timp ce el se ocupa de altele. Chiar şi pentru prim-planul câte unei muncitoare al cărei soţ căzuse victimă nerespectării normelor de protecţia muncii (ce poate fi mai descurajator pentru un om de cinema…?) Cala Pogonat refuza trucurile ieftine – stătea, se concentra… până când ochii i se umpleau cu adevărat de lacrimi. Un profesionalism similar a dovedit şi în cazul altei sinecuri din acelaşi context «alimentar» coordonat de Corfanta – o lectură a scrisorilor lui Liviu Rebreanu, pe care am pus-o în scenă cu Eusebiu Ştefănescu şi Cornelia Alexoi, la Casa Universitarilor.”

[13] N-au uitat-o ploieştenii, concitadinii ei temporari, în al căror teatru debutase în urmă cu jumătate de secol… Cu ocazia primei ediţii a Festivalului „Filmului Internaţional” de la Ploieşti, pe trotuarul din faţa cinematografului modernizat (centrul urbei), cele dintâi stele dezvelite le-au fost dedicate lui Toma Caragiu şi Margaretei Pogonat…