„Ciuma dansului din Strasbourg” (1518)

Publicat de nicolaetomescu, 16 iulie 2018, 10:55

Acum cinci veacuri, la Strasbourg a avut loc cel mai îndelungat delir din lume – o „ciumă” a dansului care a durat aproape trei luni şi s-a dovedit fatală pentru unii…

A pornit de la câţiva oameni care au început să danseze sub soarele arzător al verii. Cu braţele fluturând, cu trupurile mlădiindu-se şi hainele pline de transpiraţie, au dansat toată noaptea; au continuat a doua zi, cu pauze rare pentru a mânca sau a bea ceva şi, aparent, uitând de oboseala tot mai istovitoare şi de tălpile care îi usturau, au dansat zile în şir. Până să intervină autorităţile, frenezia dansului cuprinsese sute de oameni; aceștia au continuat să dănțuiască până când, spre groaza mulţimii de gură-cască, unii dintre protagonişti s-au prăbuşit şi au murit pe loc…

Potrivit unei relatări (din anii 1530) a lui Paracelsus, „ciuma dansului din Strasbourg” a început la mijlocul lunii iunie 1518, când o femeie singuratică a ieşit din casa ei şi s-a mişcat ritmic câteva zile la rând. În decurs de o săptămână, se adunaseră și alții, acaparați de acelaşi imbold irezistibil. Înstăriții care conduceau oraşul nu s-au lăsat cuprinși de amuzament; scriitorul Sebastian Brant, şi-a dedicat un capitol din bestsellerul lui moralizator, Ship of Fools, nebuniei dansului; neputând înţelege ce se petrecea, autorităţile i-au consultat pe medicii locali care au declarat că dansul este rezultatul „sângelui supraîncins” din creier; consilierii au aplicat ceea ce credeau că este un tratament adecvat – mai mult dans; au dat ordin să se elibereze o piaţă de grâne în aer liber şi au ridicat o scenă în apropiere de un târg de cai; acolo i-au dus pe dansatorii scoşi din minţi, crezând că dacă vor continua să se mişte în ritm frenetic, ei se vor vindeca în cele din urmă; autorităţile au angajat chiar şi toboşari, au plătit „oameni puternici” pentru a-i susţine pe cei care anemiaţi.

Un poem aflat in arhivele Strasbourg-ului explică ce s-a întâmplat: „În nebunia lor, oamenii dansau în continuare până cădeau din picioare şi mulţi au murit”. Consiliul a ajuns la concluzia că făcuse o greşeală; a apreciat că dansatorii căzuseră pradă furiei divine, iar nu unui atac de nebunie; au decis să-i supună unei perioade de penitenţă şi au interzis muzica şi dansul în locuri publice; dansatorii au fost duşi la un altar închinat Sfântului Vitus, dintr-o grotă (Saverne) din dealurile care domină localitatea, unde picioarele însângerate le-au fost încălţate cu pantofi roşii şi ei au fost conduşi în jurul unei statuete din lemn a sfântului; cronicile afirmă că în săptămânile care au urmat cei mai mulţi au încetat să se mai mişte nebuneşte, iar epidemia a luat sfârşit. A fost unul din cele mai ciudate cazuri de delir colectiv din istoria lumii…