Gheorghe Burada și păcatul altora (de a-l fi uitat)…
Publicat de nicolaetomescu, 2 august 2021, 11:40
Într-un șir de oameni și de realizări (de același fel), se află față de ceilalți/celelalte la o distanță mai mare decât cea obișnuită/firească…
Din păcate, numele lui Gheorghe Burada (2 august 1831/Iași–25 martie 1870/Iași) este menționat rar în lexicon[1], dicționare și cărți despre istoria muzicii; niciun muzicolog de până acum nu i-a dedicat un studiu aprofundat; interesul subțire pentru înțelegerea contribuției sale în privința dezvoltării educației artistice a timpului s-ar explica prin dezvoltarea sistemului educațional/de maniera cunoscută, precum și prin moartea prematură a artistului[2]; pe de altă parte, uitarea (nemeritată) a fost și rezultatul notorietății fratelui său mai mic, colecționarul de folclor, violonistul, muzicologul Teodor T. Burada, care, în scurt timp, și-a câștigat faima – inițiind călătoriile (originale) nu numai în întreaga Moldovă, dar și în zone mai largi[3].
Fundația Academiei de Muzică și Declamație din Iași și București (1864)[4] a fost un pas important pentru progresul general al artelor și al muzicii; în primul rând, a pregătit muzicieni profesioniști, profesori de muzică și interpreți. Până în 1864, an crucial pentru încercarea menționată, etapa fusese pregătită de precursorii care și-au dedicat viața progresului diverselor forme de arte înalte și s-au străduit să se ridice la standardele din Apusul Europei. În domeniul muzicii religioase, inițiativa de a introduce stilul homofonic în România bisericilor construite și crearea unui repertoriu european s-au confruntat cu atitudinea tradiționalistă a autorităților bisericești, care au susținut continuarea liniei monodice a muzicii psaltice, profund imbibată de practica religioasă. S-au făcut eforturi – acestea au aparținut marilor personalități ale epocii, atât laice, cât și religioase; numai astfel putem vorbi (astăzi) de crearea primelor coruri armonice. Doar după ce a fost atins primul obiectiv, compozitorii români au luat în considerare compunerea repertoriului coral liturgic [5]. În respectivul context istoric, rolul de pionierat în introducerea tipului occidental, reprezentat prin Corul de la Iași, a fost jucat de fratele mai mare al muzicianului Teodor T. Burada, Gheorghe Burada.
Gheorghe Burada[6] s-a dovedit un talent muzical precoce; a primit educația generală la „Victor Quinet”[7], și-a continuat instruirea muzicală la Viena, Dresda și Budapesta (unde a studiat vioara) – debutul său în calitate de violonist s-a produs la 18 octombrie 1852[8]; oricât de ar fi fost de dezamăgit, tânărul muzician nu a renunțat; continua, împreună cu cei trei frați muzicieni (Teodor, Constantin și Mihai)[9], deopotrivă cu alți instrumentiști. Un timp, a abandonat cariera muzicală și a ales o carieră juridică; totuși, pasiunea pentru arta sunetelor l-a obligat să revină la muzică (i-a dedicat, acesteia din urmă, restul vieții sale). Conștient de inițiativa predecesorilor și familiei sale (dominată de personalitatea lui Tudorachi Burada, pater familias, muzician talentat al muzicii psaltice), Gheorghe Burada a stabilit că scopul său era acela de a crea un cor „armonios”[10]. Pentru a-și atinge idealul[11], a fost sprijinit de familia sa[12], de câțiva muzicieni instruiți în școlile occidentale[13], precum și de rangurile superioare în ierarhia bisericii, de cei implicați în politica vremii[14].
Gheorghe Burada și-a început cariera de dirijor la biserica „Sfinții Atanasie și Chiril”; corul armonic – condus de el – a îndeplinit un serviciu liturgic tradus din limba rusă; deși corul a funcționat doar pentru o perioadă scurtă (doi ani), inițiativa l-a făcut cunoscut pe dirijorul din Iași; de asemenea, a fost primit favorabil de parohii bisericilor, contribuind la familiarizarea acestora cu stilul muzical coral (al influențelor rusești). În 1860, Gheorghe Burada a fost rugat să predea „muzica occidentală” la Școala pregătitoare în cadrul mănăstirii „Trei Ierarhi” (a onorat rugămintea, preț de un an); și aici, el a susținut introducerea muzicii corale, pe care a sprijinit-o prin crearea unui cor format din elevi ai școlii deja menționate[15]; pentru contribuția deosebită, a primit recunoașterea oficială[16] și mulțumirile domnitorului Al. Ioan Cuza/în octombrie 1862.
Activitatea interpretativă a reprezentat una dintre preocupările constante; a parcurs trei direcții principale: violonist; conducător al corului; conducător de orchestră[17].
Compoziția nu ar trebui ignorată, ea marchează un pas înainte în înțelegerea și aplicarea principiilor muzicale ale muzicii occidentale tonale; aceste principii fuseseră cunoscute de la începutul secolului al XIX-lea; în compozițiile sale – cu caracter laic și religios, principiile sunt aplicate într-o limbă nesofisticată, câteodată rudimentară (dar eficientă); cu toate acestea, sunt departe de ceea ce se poate numi o adevărată măiestrie artistică[18]. Oricum, rămân contribuțiile lui Gheorghe Burada la viața muzicală, la educația muzicală și religioasă…
[1] Dicționar, Enciclopedie (pe domeniu de specialitate)…
[2] Nu a reușit să atingă vârsta de 40 de ani…
[3] În cartea sa Hronicul muzicii ieșene [Cronicile din Muzica din Iași], George Pascu și Melania Boțocan admit, cu regret, faptul că Gheorghe Burada „a fost aruncat în umbra de faimosul său frate, T. T. Burada”…
[4] Înființarea, din 1860, a Școlii de Muzică și Declamație, mai târziu (1864), a Conservatorului– „această axă care va guverna mișcarea artistică” (George Pascu) –, au reprezentat momente importante în viața lui Gh. T. Burada, el fiind numit profesor-conducător la „Elemente de bază ale muzicii și solfegiului”, totodată profesor în teoria disciplinei muzicale și solfeggio. Din respectiva poziție, a educat primele generații de studenți, de asemenea a produs o lucrare didactică foarte utilă, Principii muzicale elementare (1860)…
[5] Conform faimoaselor modele occidentale, care au fost denumite, uneori derogatoriu, ca „papiste” (catolice) și altora, percepute – câteodată –, ca rusești, indicând astfel influența ruso-ucraineană și modalitatea de accesare a muzicii corale din Moldova și din Țara Românească…
[6] Fiul cel mare al lui Tudorache Burada, (pe atunci) ministru al Afacerilor Interne… Urmaş al unui șir de preoţi originari din Odobești (Vrancea)/istoria lor se confundă cu istoria vieţii religioase din „Oraşul viilor domneşti”/, Gheorghe Burada a avut şansa să crească într-un mediu /Iașii/în care muzica, arta şi literatura erau omniprezente…
[7] Școală pregătitoare, unde disciplinele au fost predate de cei mai buni profesori din Iași; în același timp, Gheorghe Burada a studiat vioara cu profesorul ceh Werner, apoi cu Schulz, un alt maestru; și-a desăvârțit educația muzicală cu lecții luate de la muzicieni din Iași, cum ar fi Alexandru Flechtenmacher, Paul Hette și Eduard Hubsch, care l-au învățat elemente de armonie și de contrapunct…
[8] La „Teatrul Copou”, acolo unde a interpretat Concertul pentru vioară și orchestră al lui Charles Beriot; evoluția sa nu a fost bine primită de „înalta societate”, „motivată” să trateze cu dispreț fiul unui boier care alegea cariera muzicală de violonist… Cu toate acestea, evenimentul muzical din 1852 s-a înfățișat drept unul memorabil, câtă vreme, jumătate de secol mai târziu, ziarul „Dreptatea” (din 20 iunie 1904) scria: „El (Gh. Burada, n.n.) a fost primul fiu domn din Moldova care, înfruntând prejudecățile timpului, a îndrăznit să se prezinte în fața publicului de la Teatru, cu vioară în mână, iar la 18 decembrie 1852, a realizat Concertul pentru vioară nr.1 de Ch. Beriot, însoțit de pian”…
[9] Ei au fost sprijiniți de tatăl lor, Tudorache Burada, și de mama Maria –„o femeie cultivată, cu daruri pedagogice și artistice, care stăpânea limbile franceză, rusă, greacă, chiar a avut talent literar – a tradus o melodramă, Bell-ringer de la St.Paul, de Bouchardy”…
[10] Similar celui pregătit și condus de Alexandru Petrino / format din elevii Seminarului Ecleziastic de la Socola (Iași, 1832) / sau corului din București /al cărui dirijor a fost arhimandritul Visarion (format din cântăreții vechii case domnitoare)/…
[11] Bine, condiția oricărui ideal este să nu poată fi atins, dar Gheorghe Burada și-a propus să introducă muzica corală armonică în biserici și școli bisericești din Iași…
[12] Îndeosebi de tatăl său, Tudorache (Teodor) Burada…
[13] Cum ar fi Alexandru Flechtenmacher (dirijorul orchestrei Teatrului „Național” din Iași, compozitorul primei comedii muzicale românești/Baba Hârca/ și a multor cântece naționale care se bucurau de o mare popularitate), Francisc Serafim Caudella, Paul Hette…
[14] Episcopul metropolitan Călinic Miclescu, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu (prim-ministrul acelei vremi), Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri…
[15] Sub bagheta său, corul s-a remarcat printr-o piesă proprie, „Liturghia în Fa major”…
[16] Dacă, înainte de preluarea funcției, episcopul Mitropolit Calinic Miclescu se integra atitudinii generale a autorităților bisericești și nu a dovedit o înclinație favorabilă către muzica corală (considerată o inovație neconformă cu normele muzicii religioase ortodoxe), situația s-a schimbat atunci când a fost numit noul episcop; deschis la forme noi și un cunoscător al muzicii corale de tip occidental – mai elaborată, dar nu în dezacord cu spiritul Ortodoxiei – Mitropolitul Calinic Miclescu a aprobat crearea unui cor ceremonial al Bisericii Mitropolitane (1863); profesorul și dirijorul Gheorghe Burada, cunoscut prin activitatea anterioară, a fost chemat să-l pregătească; a îndeplinit sarcina, dincolo de dificultățile inerente fiecărei noi întreprinderi, până la moartea prematură din 1870…
[17] Diferitele publicații („Almanahul Muzical” și „Istoria teatrului în Moldova” de Teodor T. Burada) aduc informații despre cele trei direcții de dezvoltare a personalității… Studiind cu profesori faimoși din străinătate și muzicieni care au lucrat la Iași (pe vremea respectivă), cu studii în Viena (caracterizate prin continuitate), Gh. Burada era bine instruit, ceea ce i-a permis să interpreteze pe scena muzicală din Iași – ca violonist solo, dar și ca violonist-instrumentalist (interpretarea piesei de vioară în orchestra teatrului, care însoțea muzica în comedii, opere și opere cu tentă estivală, prezentate de companii străine sau românești)/dintre spectacolele lirice, amintesc Bal mascat, Ernani, Bărbierul din Sevilla, Lucia di Lammermour… Gh. Burada a fost, de asemenea, un dirijor de orchestră talentat (fapt dovedit încă din primii ani de activitate, apoi și-a perfecționat stilul cu fostul său profesor Al. Flechtenmacher). În calitatea profesorului de teorie muzicală și solfeggio (piesă muzicală, de dimensiuni reduse, fără cuvinte, compusă în vederea exercițiilor; exercițiu vocal executat fără cuvinte, menit să dezvolte auzul și deprinderea de a citi notele muzicale), a contribuit la crearea învățământului muzical modern românesc…
[18] În general, melodiile liturgice sunt fie adaptări ale repertoriului ruso-ucrainean, fie creații care pornesc dinspre acest model, adaptat și folosit, în principal, ca resursă de armonie; rareori, apar elemente ale tehnicii polifonice imitative. Relația între text și muzică intră în grijile autorului: de regulă, el reușește transferând, în mod adecvat, sensul textului liturgic. Gheorghe Burada s-a ocupat, totodată, de probleme de dinamică și agogică (teoria care se ocupă cu schimbările mișcării ritmice, determinate de expresivitate, în timpul executării unei piese muzicale), dovedind beneficiile experienței sale dirijorale și interesul față de predarea, expresivă, a muzicii religioase…
*
Bibliografie:
IRINA ZAMFIRA DĂNILĂ (Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași), GHEORGHE BURADA (1831-1870) – A FORERUNNER OF MUSIC OF IAŞI
BOŢOCAN, Melania, PASCU, George, Hronicul muzicii ieşene, Editura Noël, Iași, 1997;
BURADA, Teodor T., Istoria teatrului în Moldova, București, 1975;
BURADA, Teodor T., „Corurile bisericești de muzică vocală armonică în Moldova”, în Opere, vol. I, Editura Muzicală, București, 1974, pp. 270-296
COZMEI, Mihail, 125 de ani de învăţământ artistic de stat (1860-1985), Iași, 1985;
POSLUŞNICU, Mihail, Istoria musicei la Români, Cartea Românească, București, 1928.
