Nichifor Crainic: „Creștinismul crează lumea din nou, asociind pe om la lucrarea divină”

Publicat de nicolaetomescu, 20 august 2021, 20:35

Teolog[1], scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof (creator al curentului gândirist), Ion Nichifor Crainic (Ion Dobre, 22 decembrie 1889, Bulbucata, județul Vlașca-20 august 1972, Mogoșoaia-București), s-a plasat la extrema dreaptă a spectrului politic[2] și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe.

A studiat teologia la București, a obținut doctoratul în filosofie la Viena. Crainic a debutat, în calitate de poet, înaintea Primului Război Mondial, la diverse publicații literare naționalist-tradiționaliste[3]. Director al ziarului naționalist „Calendarul”[4], a condus revista „Flamura” și, după strămutarea revistei „Gândirea”, una dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică, de la Cluj la București, prelua conducerea acesteia (de la Cezar Petrescu), devenind directorul și mentorul ei[5]. După asasinarea primului-ministru I.G. Duca de către un comando legionar, pe peronul gării Sinaia, Nichifor Crainic a suportat arestul, împreună cu conducerea legionară, dar și cu alți opozanți ai regimului, fiind acuzat că ar fi fost instigatorul moral al asasinatului. A fost achitat la proces. În 1940, era ales membru al Academiei Române, reconfirmat post-mortem (în  1994)…

Secretar general la Ministerul Cultelor în timpul guvernării legionare, ministru al propagandei în perioada dictaturii militare a lui Ion Antonescu, s-a „transformat” în deținut politic sub regimul comunist între anii 1947-1962…

Primăvara anului 1945 aducea și vântul persecuțiilor îndreptate către Nichifor Crainic. Trimiterea lui în judecată era salutată de „Scânteia”[6]. Mentorul „Gândirii”, judecat în contumacie de Tribunalul Poporului, la 4 iunie 1945, în cadrul procesului lotului „ziariștilor fasciști”[7], se trezea condamnat la detenție grea pe viață și degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima privind dezastrul țării, prin crime de război. În aceste condiții, Nichifor Crainic a trăit, timp de doi ani, ca fugar; sub numele Ion Vladimir Spânu, el s-a ascuns prin diferite sate din Transilvania, în casele unor preoți care-i fuseseră elevi la Teologie. În 1947, convins că atmosfera s-a mai destins și că va fi repus în drepturi, Nichifor Crainic se preda autorităților comuniste; acestea au anulat sentința nedreaptă din 1945, dar l-au ținut închis, fără judecată, timp de 15 ani. În detenție (1947-1962), suportase regimul de exterminare și reeducare (Jilava, Văcărești și Aiud). Prin Decretul 293/18 aprilie 1962 al Consiliului de Stat, Nichifor Crainic a fost grațiat la data de 24 aprilie 1962. După eliberarea din închisoare, între 1962-1968, scria la ziarul comunist de propagandă „Glasul Patriei”[8]. În 1968, Nicolae Manolescu l-a inclus într-o antologie de poezie[9], care avea să fie interzisă, atât din cauza prezenței poeților condamnați în 1945 și a celor din exil (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Aron Cotruș, Ștefan Baciu), cât și din cauza absenței unor scriitori proletcultiști (precum Mihai Beniuc și Eugen Jebeleanu)…

Nichifor Crainic a murit la 20 august 1972.

[1] Profesor universitar la Seminarul Teologic din București și Facultatea de Teologie din Chișinău… Iată cum îl descrie Dumitru Stăniloae: „Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt și ocolit al specialiștilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelec­tuale… Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu cîteva coji din această tradiție, primite pe calea și de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene, săvîrșind o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox”. Stăniloae nu a formulat obiecții la poziția lui Crainic, care dezvoltase o întreagă exegeză teologică pentru a demonstra că Vechiul Testament nu ar fi evreiesc, Isus nu ar fi fost evreu, Talmudul ar fi fost creat ca o armă de combatere și distrugere a creștinilor. Nici conducerea Bisericii Ortodoxe Române, sub conducerea patriarhului Miron Cristea, nu a contrazis afirmațiile lui Nichifor Crainic, un teoretician influent…

[2] A fost legionar, colaborator al Securității, unul dintre principalii ideologi antisemiți din România. În „Gândirea”, au apărut numeroase articole și eseuri programatice care vor defini orientarea politică similitudini cu fascismul italian) naționalistă a curentului gândirist, ortodoxismului militant. Crainic considera nazismul (național socialismul german) ca opțiune ideală, cea mai corectă pentru România. A publicat mai multe articole în care a elogiat regimul lui Benito Mussolini. A elaborat, în 1938, teoria „statului etnocratic”/în lucrarea Ortodoxie și etnocrație. A colaborat la publicații precum „Sfarmă-Piatră” și „Buna Vestire” (oficiosul Mișcării Legionare).

[3] „Ramuri”, „Luceafărul”, „Drum Drept”, „Flacăra”, „Dacia”, „Transilvania”, „Cuget Românesc”.

[4] Apărut la București, în 25 ianuarie 1932, și suspendat/24 martie 1932 din ordin guvernamental, apoi reapărut în 9 iunie același an, până la 29 decembrie, când este din nou suspendat pentru un virulent articol al lui Nichifor Crainic, intitulat Țara regelui Wieder și a reginei Duduca, îndreptat împotriva lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și Camarilei regale.

[5] Și, după cum lăsa să se înțeleagă, inițiatorul curentului gândirist, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism și naționalism.

[6] Într-un articol „special” din rubrica Activitatea Tribunalului special. Noi criminali de război, în cercetarea Tribunalului Poporului, destinată să semnaleze „elementele reacționare” care puteau pune în pericol procesul de sovietizare a țării: Nichifor Crainic și Stelian Popescu trimiși în fața Tribunalului Poporului: „Prin hotărârea Consiliului de Miniștri, pe baza actului de acuzare întocmit de acuzatorii publici, s-a decis sesizarea Tribunalului Poporului pentru judecarea în conformitate cu dispozițiunile Decretului Lege Nr. 312 din 1945 a următorilor: Dobre Ion zis Nichifor Crainic și Stelian Popescu, ambii ziariști” („Scânteia”, nr. 235, 27 mai 1945, p. 6).

[7] „Procesul scriitorilor și ziariștilor fasciști” s-a judecat în anul 1945, de către Tribunalul Poporului; a fost redeschis, la propunerea Procuraturii Generale, după mai bine de 50 de ani. În cadrul procesului au fost implicați 14 scriitori și ziariști. Curtea Supremă, după mai multe dezbateri procedurale, a admis recursul în anulare și în data de 8 mai 1995 a luat decizia cu Hotărâre de achitare și restituire a tuturor averilor celor implicați și condamnați de către comuniști. Din păcate, în acel moment nu a mai fost decât un singur supraviețuitor, scriitorul Pan V. Vizirescu.

[8] Menit să-i influențeze pe românii din exil. Ana Selejan considera că aceasta a fost o formă de mercenariat, în speranța reintrării în circuitul literar.

[9] Episodul este semnalat de Monica Lovinescu (o analiză a polemicii iscate atunci în România) în revista „Destin”/apărută în Spania; împotriva lui George Ivașcu, înverșunat contestatar al antologiei semnate de Manolescu, scriitoarea din exil remarcă, la p. 131: „Singurul criteriu cu putință privind trecutul este cel estetic. Poezia unui Crainic este inclusă în antologie iar nu articolele sale politice. Atunci? Luptele trecutului și ciocnirile ideologice aparțin istoriei, cel mult istoriei literare. Operele, literaturii. Totul e de a ști dacă poezia unor Crainic, Gyr sau Crevedia înfruntă timpul ca poezie. Acesta este tărâmul pe care-l alesese Nicolae Manolescu, și era singurul justificat” (Monica Lovinescu, Asaltul umbrelor, în  „Destin”, Madrid, 1969, 19-20, pp. 126-135).