Alexandru Paleologu: „Unii oameni dispreţuiesc tot ce sunt incapabili să înţeleagă”
Publicat de nicolaetomescu, 1 septembrie 2018, 21:52
Alexandru (Alecu) Paleologu (14 martie 1919, București-2 septembrie 2005, București), s-a născut într-o veche familie boierească – care își are, probabil, originile în Imperiul Bizantin[1]…
În 1944, a ajuns referent la Comisia Română de Aplicare a Armistițiului[2]; între 1946 și 1948 era atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe al României[3]. Dat afară din diplomație, în 1948, de Ana Pauker, Alexandru Paleologu nu a fost niciodată legionar și fascist[4]. Urmărit de Securitate, s-a ascuns[5] sub un nume fals (Ion Crăifăleanu) până în ianuarie 1956, când fapta pentru care fusese urmărit se prescrisese. În 1959, arestat în lotul[6] Noica-Pillat, a suferit o condamnare la 14 ani de muncă silnică cu confiscarea averii și 7 ani degradare civică[7]; grațiat în 1964, ieșea din închisoare la 24 iunie (anul respectiv) / La 19 mai 1997, Curtea Supremă de Justiție a reabilitat 21 de intelectuali, printre care Constantin Noica, Alexandru Paleologu și Nicolae Steinhardt, acuzați – în 1960 –, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale și crima de trădare de patrie, fiind condamnați la pedepse care cuprindeau între 7 ani de închisoare corecțională cu confiscarea totală a averii și 25 de ani de muncă silnică…
Reintegrat pe post de cercetător științific la Institutul Academiei Române pentru Istoria Artei, „Secția Artă Veche”, devine (1967) secretar literar la Teatrul „C. I. Notarra” din București și membru al Uniunii Scriitorilor; între 1970-1976, a fost redactor la Editura „Cartea Românească”.
Scriitor, eseist[8], critic literar, diplomat[9], om politic[10], Alexandru Paleologu rămâne unul dintre puținii intelectuali români care, după ce a colaborat cu Securitatea, a recunoscut[11]; după 1990, a fost primul caz de recunoaștere și asumare publică și explicită[12].
[1] Familia s-a mutat din Lesbos în Țările Române, la începutul secolului al XVIII-lea… Înrudirea cu împărații Bizanțului nu poate fi nici confirmată, nici infirmată; strămoșul direct dovedit al lui Alexandru Paleologu era un medelnicer, Mihai Nicolae Paleologa, venit din insula Lesbos/Mitilini. Catagrafia oficială de toți boerii Țării Românești la 1829 îl menționează astfel: „Mihail Nicolae Paleologa n. Mitilini, 58 ani, medelnicer, șade în Buc., n-are nicio stare”; potrivit tradiției de familie, venise împreună cu tatăl său în suita domnitorului Alexandru Ipsilanti; medelnicerul Mihalache Paleologu a fost printre fondatorii Ordinului avocaților (la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX). Prin diverse înrudiri, Paleologu ar fi fost descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu…
Medelnicerul Mihalache (Mihai) Paleologu a avut, printre alți descendenți, pe fiul Nicolae Paleologu, ajuns până la rang de serdar (mort în 1874). Fiul acestuia, Mihail (Mișu) Paleologu (1848-31 decembrie 1903) și-a susținut doctoratul în drept la Paris (1869), cu teza De curatoribus furiose et allis extra minores dandi; a fost consilier la Curtea de Casație și director al ziarului Timpul, în două perioade: 1883-1884, respectiv 1889-1890. Bunicul lui Al.Paleologu a avut două căsătorii, din cea de-a doua, cu Eugenia Haciulea (1850-1932/origine macedoneană), rezultând doi copii, Mihail și Cleopatra. Mihail era tatăl scriitorului (1884-1956), fost deputat PNL, secretar general în Ministerul de Justiție (1930) și la Finanțe (1932). Mama lui Alexandru Paleologu a fost Elena Pennescu-Vidrașcu, cea de-a doua soție a lui Mihail Paleologu (după divorț, Elena s-a recăsătorit cu inginerul Alexandru Zarifopol, nepot de văr primar al criticului Paul Zarifopol); Mihail Paleologu s-a recăsătorit cu Emilia Ștefănescu – a treia soție i-a dăruit al doilea fiu, Andrei, frate vitreg cu Alexandru…
[2] La Comisia de Armistițiu a fost angajat de Ionel Christu (începutul lunii octombrie 1944) într-o echipă de tineri, din care mai făceau parte Teddy Trancu, Sandu Danielopol, Gheorghe Vetra și Vlad Skeletti…
[3] La Ministerul de Externe a fost angajat în urma unui concurs de admitere…
[4] Autobiografia redactată în penitenciarul Botoșani conține și următorul text scris Al. Paleologu: „În toamna anului 1940, după instaurarea dictaturii legionare am inițiat cu mai mulți prieteni și colegi organizarea clandestină a unui grup de tineret universitar cu vederi democratice, care urma să se manifeste prin publicații, conferințe etc. în spirit umanist, antilegionar și democratic, raționalist, critic și antimistic.” (Tudorel Urian, Viețile… p. 146).
[5] În orașul Câmpulung Muscel…
[6] Arestările, în respectivul lot, încep în decembrie 1958, cu Constantin Noica, ultimul (în ianuarie 1960) fiind Nicolae Steinhardt. În total, 23 de intelectuali de prestigiu, anchetați și condamnați la pedepse de la 6 ani până la 25 de ani muncă silnică… Paleologu a fost arestat pe 8 septembrie 1959 (ora 2:00), obligat să-și strângă câteva lucruri, urcat într-o dubă și dus la închisoarea „Malmaison” din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (București)…
[7] Pentru motivul „uneltire” contra regimului comunist… Prin Decizia nr. 24/1 martie 1960 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare București a fost condamnat „pentru săvârșirea infracțiunii de agitație contra ordinii sociale”. La interogatoriul lui Alexandru Paleologu, în cadrul procesului „C. Noica, C .Pilat… ”, Paleologu a declarat: „(…)eu mă situam pe poziții contrare cu legionarii” (vezi: Prigoana. Documente ale procesului C. Noica… p.363). În timpul detenției a fost racolat de Securitate ca informator. Paleologu a declarat: „Când i-am mărturisit [lui Steinhardt] prima oară – pentru că lui i-am mărturisit, înainte de apariția mărturiei mele publice din volumul Sfidarea memoriei-, mi-a replicat: Eu eram sigur demult de lucrul acesta, mă așteptam, dar nu m-am ferit de tine nicio clipă…”
[8] Eseistul s-a format la școala lui Paul Zarifopol, căruia i-a îngrijit mai multe antologii, fiind cunoscut mai ales prin volumul Bunul simț ca paradox. În antologia Spiritul și litera sunt adunate câteva dintre eseurile sale despre literatura română, precum Tema duelului la Camil Petrescu. Volumul Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu propune unica interpretare ezoterică din literatura critică românească a romanului Baltagul…
[9] Numit Ambasador al României în Franța începând cu 31 decembrie 1989, a fost demis în iunie 1990 pentru faptul că simpatiza cu „golanii” din Piața Universității (numindu-se chiar „ambasadorul golanilor”), dar și datorită vederilor sale monarhiste…
[10] După 1990, a devenit membru al Partidului Alianței Civice înființat de Nicolae Manolescu, fiind ales, între 1992 și 1996, senator în circumscripția electorală Argeș. Și-a continuat mandatul de senator PNL de Vrancea (1996-2000) și apoi de București,.
În 1990, a fost ales Mare Maestru al Marii Loji Masonice Naționale din România, cu sediul la Paris. Din 1992, a fost președinte al Consiliului Fundației Societatea Civilă…
[11] Dinainte de 1989…
[12] Mărturia va fi publicată (1995) într-un volum / Sfidarea memoriei / de convorbiri cu Stelian Tănase… Și-a cerut, public, iertare pentru ceea ce va numi „o obnubilare a inteligenței”. Racolarea sa ca informator s-a petrecut în condiții de detenție la Botoșani (1963), sub presiunea șantajului, bătăilor și umilințelor…
*
Viața este cu atât mai interesantă cu cât are parte de întruchipări diverse, autentice, pline de conținut și de sensuri adevărate. În înfățișarea aspectelor, comode sau incomode, scriitorul are soluțiile lui, reporterul pe ale sale. Deși specifice, ultimele nu vin (întotdeauna) în contradicție cu cele dintâi…
*
Nicolae Tomescu, În căutarea indiscrețiilor, Editura CERMI, Iași, iunie 1999, pp. 108-113.
Interviu cu Alexandru Paleologu (14 martie 1919-2 septembrie 2005)
N. Tomescu: Vorbiţi interogativ despre adevăr, într-o vreme în care neadevărul cuprinde adesea societatea românească. Bănuiţi ceea ce este adevărat? Pentru dumneavoastră, adevărul există dar nu poate fi cunoscut?
Alexandru Paleologu: Dacă punem o majusculă, formând un concept absolut, adevărul există şi nu poate fi cunoscut. Toată tradiţia filosofică, de la Bacon la Kant inclusiv, şi-a pus problema posibilităţii cunoaşterii adevărului, dacă adevărul poate fi aprehendat pe temeiul unor idei înnăscute (teza platoniciană) sau pe temeiul unor idei achiziţionate prin simţuri (teza empirismului englez). Într-un sens, căutarea s-a epuizat odată cu Kant, Hegel fiind cel care a făcut din această problemă „o afacere” de teză – antiteză – sinteză (deci, iarăşi teză), o linie de partid, în ultimă instanţă. De la Hegel pleacă ideea partidului unic şi a secretariatului general; deşi pare surprinzător, problema este o consecinţă a filosofiei lui Hegel. Cu asta am terminat. în aceste condiţii, adevărul nu mai există, există doar acel „adevăr” dictat de secretarul general.
N. Tomescu: Dacă am şti ce este adevărul, am şti ce este bine şi ce este rău. Elaborarea începe la nivelul comportărilor şi al practicilor din societate. Aici devine din ce în ce mai greu să desprinzi condiţiile prealabile ale descoperirii adevărului… Chiar dacă nevoia de adevăr există, ea nu este suficientă!
Alexandru Paleologu: Nevoia de adevăr priveşte ideea pe care omul şi-o face despre necesitatea unei stele polare, a unei siguranţe plasată undeva, dacă nu într-o certitudine terestră, măcar într-o manieră pernicioasă de a propune adevărul. Din această perspectivă, adevărul este ceea ce constituie posibilitatea de a constata, de a confirma că un lucru anumit este sau nu adevărat. Pentru unii, nu are importanţă ideea de adevăr ca temă filosofică (epuizată şi anemiată de altfel), ci unica soluţie în această chestiune. Iar unica soluţie care poate fi luată cu seriozitate în discuţie este credinţa, „la foi”: crezi în Dumnezeu, deci crezi că există adevărul. Acest adevăr există, el reprezentând arbitrul ultim şi suprem. Nu scapi de adevăr…
Ideea că de adevăr nu se scapă o au cei care concep o instanţă dincolo de propria lor trăire şi propria lor limită individuală. Ceilalţi au iluzia că de adevăr se scapă. De pildă, pentru noi este limpede că şi Stalin şi Hitler, iar astăzi (n. n. – mai 1994), în mod foarte evident, domnul Iliescu au crezut – pentru ultimul este valabil timpul prezent – că de adevăr se scapă. Domnul Iliescu are convingerea că poate scăpa de adevăr prin toate manevrele care, de patru ani, se desfăşoară cu implicaţii din ce în ce mai complicate, din ce în ce mai întortocheate, de minciuni legate între ele, devenite indisociabile; prin aceasta, domnia sa crede că poate crea o atare pâhlă, un atare mâl sau ghemuri de gunoi încât să nu mai fie posibil ca adevărul să poată fi aprehendat şi declarat.
N. Tomescu: Dacă mijloacele noastre de cunoaştere a adevărului sunt limitate, trebuie, oricum, să acceptăm un joc, riscul fiind binevenit. Pe un alt plan, ce fel de riscuri credeţi că pândesc societatea românească?
Alexandru Paleologu: Riscurile sunt mari. Este posibil să aibă loc o izbucnire violentă. Nu sunt semnale că ea ar fi iminentă, dar iminenţa unei violenţe nu este niciodată constatată. în orice moment poate izbucni o acţiune violentă a societăţii din cauza intolerabilităţii condiţiilor de existenţă, de viaţă socială la care s-a ajuns. Teoria că mămăliga nu face explozie a fost infirmată o dată. Iar acum, s-ar putea infirma şi a doua teorie care doreşte să acrediteze ideea următoare: dacă mămăliga a făcut o dată explozie, a doua oară nu mai face. Repet: nu trebuie exclusă ideea unei izbucniri violente…
Mai puţin probabil, se mai poate declanşa un mecanism electoral care să răstoarne actuala putere, dar eu nu văd cum aceasta din urmă va accepta rezultatul unui scrutin defavorabil. Mai întâi că va face orice, nu se va da înapoi de la nimic, de la nicio mârşăvie, de la nicio crimă pentru a forţa alegerile, a face fraudă la numărătoare, a utiliza violenţa pentru intimidare. Am putea asista la nişte crime fără limită… Afară de amintitele mijloace, s-ar putea recurge la „experienţa” Noriega: Noriega a fost învins în alegeri şi a adus „gărzi patriotice” civile care se erijau în apărătoare ale adevărului, ciomăgind populaţia pe stradă cu nişte răngi de fier. Chiar şi această soluţie aplicată nu l-a împiedicat pe Noriega să ajungă, în cele din urmă, puşcăriaş în America. Destinul de puşcăriaş este previzibil pentru domnul Iliescu (n. n. – mai 1994). Afară de cazul când cineva, unica persoană de pe planetă având această calitate, îl va graţia (ceea ce probabil că va face). Este vorba de Rege, unica fiinţă de care domnul Iliescu se teme în mod dement…
N. Tomescu: Domnule Paleologu, violenţa a fost privită de cei care nu iubeau adevărul drept formula panaceu. Un om de cultură consideră violenţa ca „soluţie” bazată pe autoritate, pe suspiciune şi aversiune, putându-se ajunge la situaţii limită. Nu vă cer să invocaţi genealogia deciziilor instituţionale, geneza tezelor care au devenit lozinci şi au dus la consecinţe tragice. Vă întreb: cum putem să nu mai trăim circumstanţe în care unii oameni – indiferent de culoarea lor politică – să fie persecutaţi pentru adevăr, în numele adevărului? În întrebarea mea se regăsesc (sau aş dori să se regăsească) trimiteri la toate formele de persecuţie…
Alexandru Paleologu: Dacă întrebarea dumneavoastră priveşte, predilect, societatea românească, răspunsul meu se simplifică. Circumstanţele sunt negative, persecuţia devine un mijloc folosit împotriva celor care susţin adevărul. Evident că există suficiente mijloace de a sancţiona pe cel ce se încumetă să nu evite adevărul: există accidente de circulaţie, există circumstanţe în care cineva poate fi iradiat, există agresiuni de altă natură (de exemplu, o devastare a domiciliului – cum s-a văzut de doua ori în cazul domnului Raţiu). În consecinţă, putem lua în discuţie gesturi care fără să fie direct ucigaşe sunt de natură să descumpănească adversarul şi să-l pună în postura de a se gândi la formule mai prudente. Desigur, sunt diverse riscuri, dar dacă ni le reprezentăm la început, rămânem pe mai departe descumpăniţi şi intimidaţi. Riscul trebuie asumat fără să te gândeşti la el prea mult. Mai târziu însă, poate că nimeni nu se va gândi să folosească violenţa, situaţia actuală e de altă natură…
N. Tomescu: În ce constă întruparea dorinţei dumneavoastră de a nu accepta neadevăratul? Doresc să menţionaţi drumul posibil pe care ar putea merge România şi românii spre adevărat…
Alexandru Paleologu: Eu nu am decât o singură soluţie pe care o preconizez din 1989. O preconizam şi înainte, dar nu-i vedeam şansele în real, din cauză că în epoca respectivă, deşi căderea lui Ceauşescu începuse să fie previzibilă, nu se prea întrevedea ce ar urma căderii dictatorului.
La 28 ianuarie 1990, în avionul cu care mă deplasam spre Paris, pentru a-mi lua în primire postul de Ambasador, am declarat unor tineri jurnalişti de la „Liberation”: „Je suis royaliste!”. Iată, deci, prima propoziţie pe care am articulat-o! Pentru România nu există nicio altă soluţie decât instaurarea Regalităţii. Atunci, în ianuarie 1990, luam misiunea mea diplomatică ca pe una provizorie în care fusesem trimis de un regim provizoriu. Fiind provizoriu, regimul nu putea constitui decât preludiul unei adevărate restaurări a ordinii constituţionale reale din 1923. Evident că asta m-a făcut să intru imediat în contradicţie cu puterea, dar eu nu văd altă soluţie. Un moment! M-am exprimat nefericit afirmând că nu întrevăd altă soluţie. Este unica soluţie pentru noi! Şi nu numai pentru România, ci şi pentru Bulgaria, Grecia, Albania, Serbia (însă, problema esenţială ne priveşte pe noi, românii). Unica soluţie în Europa de răsărit este reconstituirea Regatelor sud-est europene, care reprezintă varianta modernă a ceea ce a fost Europa completă, Europa întreagă a celor două versante imperiale: occidental şi răsăritean. Răsăritul a fost şi el imperial în varianta bizantină şi în varianta kieveană. Nu mă sfiesc să mă refer la „Imperiul” Kievului pentru că acela nu a făcut parte din imperialismul rusesc de mai târziu. Era o putere politică creştină, civilizatorie şi în perfectă completare cu universalismul creştin al zonei bizantine a Imperiului European. Regatele sud-est europene sunt varianta modernă şi democratică a ceea ce a fost Imperiul Creştin şi Universalist Bizantin.
Această realitate trebuie restaurată. Prioritatea este reprezentată de Regatul României, dar acest Regat poate fi (probabil: va fi!) semnul ce vesteşte crearea, în lanţ, a situaţiilor favorabile restaurării dinastiilor europene fără de care Europa nu e întreagă. Europa este acum mutilată, adusă la jumătatea ei occidentală, iar această jumătate nu mai este nici măcar europeană, pentru că Europa occidentală a fost cea care a proclamat până nu demult acel odios şi cretin slogan „Better red than dead” (Mai bine roşu decât mort – n.a.). Noi, în răsăritul Europei, nu am acceptat niciodată această soluţie. În răsăritul Europei oamenii au murit sau şi-au pierdut libertatea, sănătatea, au fost torturaţi, dar au suportat multe pentru a nu abandona valorile europene. Adică noi am făcut închisoare pentru limba franceză, pentru Racine, pentru Balzac, pentru Dostoievski, pentru Dante, pentru Platon! Noi am făcut închisoare pentru toate aceste valori! Fără ideal, românii ar fi pierit; occidentalii nu piereau fără aşa ceva, lor puţin le pasă, ei şi aşa se prevalează de o moştenire care nu le mai aparţine. Iar noi, trebuie să dăm astăzi o lecţie de limbă franceză şi de istorie a Franţei, francezilor…
