Ziua Mondială a Câinelui

Publicat de nicolaetomescu, 9 octombrie 2018, 21:29

26 august este Ziua Internațională a Câinelui (prilej pentru a face donaţii în privința adăposturilor sau pentru a adopta un prieten)

Pe 10 octombrie: Ziua Mondială a Câinelui

„Câinele, spre deosebire de celelalte specii de animale domestice, a fost şi este singura specie de animal care a intrat – cu de la sine acţiune – în viaţa omului, fără a fi domesticit/fenomen ancestral petrecut de-a lungul a zeci de mii de ani, pentru ca mai apoi să se consolideze o relaţie între două specii deosebite din punct de vedere comportamental şi al inteligenţei. Câinele nu a fost domesticit de om. Câinele se afla într-o concurenţă cu omul în devenire de-a lungul vremurilor, şi realizând că de pe urma omului-vânător se poate alege cu hrană, nu a mai preferat să se afle în concurenţă cu specia umană, ci dimpotrivă, să-i fie de folos cumva, astfel încât dintr-o nouă relaţie om – câine, ambele părţi să aibă de câştigat. Şi uite aşa, omul-ancestral s-a ales cu cel mai bun semnal că se apropie de grota lui o pradă sau un prădător, semnal venit numai din partea câinelui, şi pentru un astfel de semnal câinele se alegea ca recompensă cu resturi de hrană provenite de la animalele vânate de om. Astfel, dintr-o relaţie de concurenţă în teritoriu pentru acelaşi vânat, pentru aceleaşi prăzi, se ajunge prin transformare în timp, a relaţiei de concurenţă în relaţie de comensalism (a consuma hrană din aceeaşi sursă) şi cooperare (câinele adulmecă şi ia urma, stă de pază…, iar omul vânează cu armele de pe atunci: suliţa, arcul, piatra şi praştia, capcana etc., tolerând prezenţa câinelui în arealul intrării în grota omului). Distanţa dintre câinele tolerat de om – în ancestral (paleoliticul superior/cca 25.000 î.Hr.) şi grota omului, încetul cu încetul s-a tot redus, astfel încât… omul a început să mângâie câinele ca drept recompensă, apoi chiar să-i dea un nume, apoi chiar să-i dea semne de executare, ca în final să-l admită să doarmă lângă el – omul, lângă foc şi la siguranţă de vicisitudinile vremilor. În concluzie: – este o compensare echilibrată şi echitabilă între omul ancestral şi câinele de pe atunci; – câinele ancestral asigură reuşita vânătorii şi a pazei locaţiei omului prin semnale sonore; – câinele asigură paza şi chiar apărarea lăcaşului omului; – omul îi asigură câinelui în vreme ancestrală, sursă sigură de hrană, refugiu în vremuri de restrişte şi… siguranţă în teritoriu. Aceste aspecte s-au tot desfăşurat pe parcursul a zeci de mii de ani, şi iată de ce azi, câinele nu se poate desprinde de specia umană, după cum nici specia umană nu se poate desprinde de câine. Evident rostul unei astfel de relaţii a cunoscut şi cunoaşte din ce în ce mai multe ipostaze de comunicare, iar trecerea de la perioada în care omul s-a folosit de câine (în ancestral) şi până astăzi – în epoca modernă-industrializată, lasă un spaţiu ambiguu şi nefast atât pentru specia canină… cât mai cu seamă pentru specia umană… prin desconsiderarea şi nerecunoştinţa unor astfel de relaţii” (prof. dr. Alexandru PAUL)…

***

Mi se întâmpla să scriu, câteodată, despre subiectul unui film. De fapt, am înţeles ce poate însemna dinamizarea vieţii personale şi trăirii colective, prin apel la scene şi replici care rămân întipărite în conştiinţă…

Hachi: A Dog’s Story era lansat în august 2009; în regia lui Lasse Hallström, rolul principal interpretat de Richard Gere, filmul amprentează relaţia dintre un om şi un câine (aşa le spunem prietenilor, chiar şi atunci când îi prigonim); filmările au fost făcute în Rhode Island, iar în distribuţie se numără Joan Allen şi Jason Alexander. Hachikō, cunoscut în japoneză drept chūken Hachikō („credinciosul câine Hachikō”, hachi însemnând „opt”, cifră care în scrierea niponă are forma literei V răsturnate/reprezentând poziţia sa în adăpostul de provenienţă, kō, folosit uneori ca sufix de alintare), născut în ziua de 10 noiembrie 1923 la o fermă din apropierea oraşului Ōdate (Prefectura Akita), a rămas în memoria umanităţii pentru devotamentul faţă de „stăpân”.

*

Începând din 1924, Hidesaburō Ueno, profesor la catedra de agricultură a Universităţii din Tokio, a pătruns în inima lui Hachikō, în frământarea acelor torente pe care nu le înţelegem, dar prin care cei buni (fără să fie din specia noastră) izvorăsc şi descoperă atingerea speranţei. Speranţa lui Hachikō a rămas străină de singurătate şi s-a înălţat prin alegere: îşi însoţea prietenul-om, dimineaţă de dimineaţă, la Gara Shibuya, urmând ca la întoarcerea acestuia de la serviciu să-l aştepte, în acelaşi loc din apropierea gării… pentru a se  întoarcă acasă. Cei doi au continuat netulburaţi până în mai 1925, când Ueno a fost obligat de destin să renunţe la obişnuita sa călătorie cu trenul; suferise un atac cerebral la universitate… Profesorul a murit, iar gara a devenit o faţă a durerii unde prietenul-câine aşteaptă întoarcerea prietenului-om, prin mulţimea călătorilor, timp de nouă ani. Hachikō nu a trăit „bucuria” de a înşela; hărăzit altor proprietari, a evadat precum o călăuză a tainicului drum către dăinuirea frumuseţii de caracter, apărând mereu unde fusese crescut de profesorul Ueno. În cele din urmă, a înţeles că prietenul-om nu mai locuia acolo. Şi-a pecetluit gândul şi a îndreptat privirea asupra trenurilor; alţi oameni decât profesorul (deci, simpli călători) i-au adus alimente şi l-au hrănit pe durata aşteptării.

Ritualul lui Hachikō preamărea ceva mai mult decât un loc fix sau clipa (repetată) în care trenul sosea în gara Shibuya: prietenia şi devotamentul erau punctele sale cardinale… A primit gajul călătoriei secrete pentru a face secretă şi întâlnirea cu Hidesaburō Ueno… În ziua de 8 martie 1935, trupul lui Hachikō a fost găsit pe o stradă din Shibuya; potrivit cine-verité-lui frust, inima îi era infectată cu viermi filiformi iar în stomac s-au găsit beţişoare yakitori (în care se pun frigăruile). Aşa ne place să ne uităm în oglinzi opace, astfel se manifestă dorinţa noastră de anatomie, găsind în banal… miracolul. Bine că Hachikō a primit un „da” cu cărţile pe faţă, nu neapărat din perspectiva tabloului pictat cu gesturile izolate şi fixe ale obişnuitului.

Corpul împăiat şi zgarda sunt păstrate la Muzeul Naţional de Ştiinţe al Japoniei din Ueno, Tokio.

În aprilie 1934, o statuie de bronz a fost ridicată în onoarea celui care a triumfat printre toate zig-zag-urile cu durată feroviară. „Desigur”, statuia din faţa Gării Shibuya a fost „reciclată” pentru „eforturile” din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar Societatea pentru Refacerea Statuii Hachikō l-a însărcinat pe Takeshi Ando, fiul artistului original, cu ridicarea noului model. Statuia a fost finalizată în august 1948 şi reprezintă astăzi un loc popular de întâlnire; este poziţionată în apropierea „Hachikō-guchi” („Ieşirea Hachikō”), una dintre cele cinci căi de acces către Gara Shibuya. O statuie asemănătoare se găseşte în faţa gării din Ōdate/ mijlocul unui culoar ce scormoneşte mijlocul unui peron de la mijlocul unei clipe; încă una a fost ridicată în 2004, pe un piedestal din piatră în faţa Muzeului „Câinelui Akita” din Ōdate. În fiecare an, pe 8 aprilie, devotamentul lui Hachikō este onorat printr-o ceremonie de comemorare la Gara Shibuya din Tokio.

Chiar în timpul vieţii (şi aşteptării sale) Hachikō i-a forţat pe unii oameni să-şi măsoare slăbiciunea, să-şi înfrunte zilele de minciună şi să-şi vindece raţiunea, chiar emoţiile. În 1925, un student al profesorului Ueno a văzut câinele în Gara Shibuya şi l-a urmărit până la casa lui Kikuzaboro Kobayashi (fostul grădinar al lui Ueno) unde a căpătat informaţii despre istoria vieţii lui Hachikō. La scurt timp după întâlnire, fostul student a publicat un recensământ documentat al rasei Akita din Japonia. Din cercetările sale rezultă faptul că existau numai 30 de exemplare de rasă pură, printre acestea aflându-se şi Hachikō din Gara Shibuya. Studentul l-a vizitat, frecvent, pe Hachikō, publicând, de-a lungul anilor, o serie de note şi comentarii. În 1932, unul dintre cele mai mari ziare din Tokio a destrămat oboseala gândurilor zilnice, deseori stupide, şi a plasat câinele în centrul atenţiei publice. Hachikō a devenit, repede, o senzaţie naţională; impresia lăsată asupra societăţii japoneze era atât de mare, încât profesorii şi părinţii îl propuneau ca exemplu de urmat copiilor; cultivând spiritul loialităţii familiale, oamenii rămâneau oameni dominaţi de valorile societăţii, dar ascultau şi tumultul din rezonanţa tăcerii lui Hachikō. Un artist japonez a executat o statuie, iar dezvoltarea rasei Akita a cunoscut un avânt printre crescătorii de animale. Hachikō a devenit subiectul filmului Hachikō-Monogatari din 1987, în regia lui Seijirô Kôyama (filmul a reprezentat un succes, dar a fost şi ultimul pentru compania producătoare Shochiku Kinema Kenkyû-jo). De asemenea, Hachikō este subiectul unei cărţi pentru copii apărută în 2004, intitulată Hachikō: The True Story of a Loyal Dog sub semnătura scriitoarei Pamela S. Turner, cu ilustraţii de Yan Nascimbene. O altă carte pentru copii, o nuvelă scurtă recomandată tuturor categoriilor de vârstă intitulată Hachikō Waits, scrisă de Lesléa Newman, ilustrată de Machiyo Kodaira, a fost publicată de Henry Holt & Co. în 2004 şi de Square Fish într-un volum broşat în 2009. Hachikō este remarcabil caracterizat într-o nuvelă din 2008 The Story of Edgar Sawtelle de David Wroblewski; nuvela gravitează în jurul relaţiei dintre subiectul din titlu, familia sa şi câinele pe care aceştia îl cresc. În 1994, Culture Broadcasting Network (CBN) a refăcut şi redat sunete cu Hachikō lătrând folosindu-se o înregistrare veche deteriorată. A rezultat o campanie publicitară uriaşă; la 28 mai 1994, după 59 de ani de la încrederea prin care Hachikō şi-a reîntâlnit prietenul, milioane de ascultatori au deschis radioul ca să audă lătrînd câinele-simbol al Japoniei.

În jocul The World Ends with You, lansat în Japonia/iulie 2007 (pentru America de Nord, pe 22 aprilie 2008), statuia lui Hachikō este principalul loc de întâlnire al protagoniştilor. În NetHack (jocul original lansat în 1987) clasa Samurai începe jocul acompaniată de un căţel numit Hachi, cu referire la Hachikō. Ideea altui editorial: Atunci când vorbim despre axiologie în societatea de consum, ne referim la faptul că formula valorii include, în ecuaţia sa constitutivă, paradoxal, un autoconsum inevitabil…

*

Hachikō a „reuşit” amintindu-şi că nu are dreptul să uite. Chiar dacă a învăţat că fiinţa la care ţii cel mai mult îţi este luată prea repede, făptura lui ne apare îmbrăcată cu raze de lumină, neliniştea căutării (a aşteptării) s-a risipit atunci când şi-a întins trupul să guste împăcarea şi plăcerea desfăşurării de necuprins…

*

Am pleca din nou la drum (fie şi spre o gară)? Să schimbăm idei, să descoperim fiinţele pe care le iubim şi care ne iubesc? Lacrima ştergând mâzga obişnuinţei este primul semn că totul ne stă la îndemână…