Andrei Crăciun, scriitor din ”Aleea Zorilor”: ”pentru mine, literatura înseamnă timpul trecut”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (14.10.2018)
Publicat de hdaraban, 14 octombrie 2018, 10:55 / actualizat: 18 octombrie 2018, 10:37
La ediția 2018 a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (ediția cu numărul 6), Muzeul Literaturii Române de la Iași a pus la punct un proiect original. Inițiativa a presupus publicarea a 11 volume elaborate de scriitori din țară și care să acopere poveștile, biografiile unor personalități literare din istoria României.
Așa se face că au fost lansate cărți ce ”vorbesc”, spre exemplu, despre George Topârceanu (autor – Alex Tocilescu), despre Mihai Codreanu (autor – Dan Coman). Celorlalte opt nume de scriitori și opt nume de autori contemporani adăugăm pe cel al lui Ion Creangă și pe al lui Andrei Crăciun.
Cel din urmă este jurnalist, scriitor și, preluând din zicerile sale, ”un poet minor, dar plăcut”. Misiunea lui Andrei Crăciun a fost să ofere, în aproximativ 100 de pagini, o imagine schimbată a humuleșteanului, în care se întâlnesc elementul istoric real și aura de mare povestitor, scriitor, a lui Ion Creangă.
În interviul acordat lui Horia Daraban, Andrei pleacă de la misiunea pe care și-a asumat-o, în a scrie despre Creangă, și ajunge să vorbească despre ce rol are copilăria în literatură, despre amintirile din cartea sa, ”Aleea Zorilor”, dar și despre viitoarele sale proiecte. Aflăm, printre altele, la ce răscruce se află în demersul scriitoricesc.
***
Așadar, mai întâi, despre ”Povestea lui Creangă”, carte apărută la Editura Muzeelor Literare a Muzeului Literaturii Române Iași.
E o biografie romanțată, ceea ce înseamnă că nu tot ceea ce veți citi aici s-a întâmplat cu adevărat, ba chiar sunt șanse destul de însemnate să nu se fi întâmplat foarte mult în realitatea de acum un secol și mai bine. E foarte greu să recuperezi un personaj, chiar și unul cunoscut în epoca sa, așa cum a fost Ion Creangă.
De ce?
Pentru că sunt multe mărturii contradictorii. Nu mai știi unde se termină adevărul și unde începe ficțiunea. Sunt multe voci care se bat cap în cap. Sincer nu știm foarte multe lucruri despre Ion Creangă, deși ni se pare că știm, vă spun eu care am stat și am citit cărțile care s-au scris până acum despre Ion Creangă că nu știm.
Se desprinde, totuși, un alt portret față de ceea ce am scos noi, copii fiind, din cărțile pe care le-am citit cu și despre Creangă?
Eu am încercat să fac o lucrare care să le fie de folos, în primul rând, celor tineri, celor care sunt elevi sau care au încă poftă să învețe, așa cum ar trebui să avem toți, și miza mea a fost să scot un Creangă cât mai uman, să-l dau jos din tablou, să-l dau jos de pe soclu, să nu mai fie un Creangă – statuie, chiar dacă el e o statuie prietenoasă; să fie un Creangă omul din care, desigur, dacă înțelegem un pic cine a fost Creangă – omul, vom înțelege un pic mai bine și ce a scris Creangă – scriitorul.
Cine a fost Creangă – omul?
Iaca, a fost și el o bucată de humă însuflețită din Humulești; un om mai complex decât ne-am învățat să credem. Aparenta sa simplitate țărănească veche era dublată de o inteligență sclipitoare și de o personalitate complexă. Se poate citi această lucrare care nu e nici biografie , nu e niciun referat școlar, nu e nici ficțiune; e o specie care cred că nu a existat înainte și, probabil, nici nu va mai exista după. Am făcut și noi așa un Creangă așa cum am putut.
”Creangă a făcut politică de opoziție, ceea ce, din punctul meu de vedere, denotă un om de caracter.”
Creangă era un liberal.
Da, a făcut politică de opoziție și era chiar un foarte bun orator, chiar dacă pe alocuri mai decădea în demagogie, ba
chiar și în tautologie. De altfel, el este autorul vorbelor ”cred că toți gândiți ca mine, că-n a noastră țară n-ar fi rău să fie bine”. Pare a fi Gică Hagi autorul, dar nu e, e Ion Creangă.
A făcut politică de opoziție, ceea ce, din punctul meu de vedere, denotă un om de caracter. Nu l-au ales moldovenii la deputăție, în ciuda faptului, se pare, că și-ar fi dorit; nu l-au luat în serios când le-a spus că vrea să fie în treburile țării. Erau obișnuiți mai mult cu Ion Creangă să glumească pe stradă și, poate că li s-a părut, că acea campanie pe care o făcea Creangă era tot o snoavă de-a lui.
Acest episod politic i-a și atras porecla de ”popa Smântână”, dată de unul dintre adversarii dumisale politici. Cert este că ”popa Smântână” era destul de ironizat în paginile gazetelor care erau un oficios de casă al altor partide decât al aceste facțiuni independente și liberale.
”Ion Creangă a salvat un anumit gen de copilărie, o copilărie cum astăzi nu prea mai este posibilă și i-a dat un pic de nemurire.”
Scrierea aceste cărți te-a pus în postura să citești volume, lucrări pentru a te documenta. Vorbim și de recitirea poveștilor sale, dar și despre ”Amintirile din copilărie”. De la primele, poveștile, rămân povețele, acel tâlc, care îl definește într-un fel pe Creangă; de la ultimele rămâne emoția căutării timpului pierdut.
Da, vreau să spun că Ion Creangă e un scriitor mult mai bun decât ne amintim noi din școală, de fapt. Nici eu nu-l mai citisem pe Creangă în ultimii 17 ani, de când am terminat liceul și, recitindu-l acum și cu un ochi mai matur, poate mai înțelepțit în trecerea timpului, îmi dau seama că e un scriitor foarte, foarte bun; e un scriitor care are ritm, frazele lui curg foarte bine, chiar dacă sunt pline de regionalisme și de cuvinte care astăzi nu se mai folosesc, poți să îți dai seama de muzicalitatea lor.
Pe Ion Creangă nu l-a învățat nimeni să scrie, scria după ureche și își asculta frazele până sunau cum trebuie. Tăia mult din ceea ce scria, de altfel, mărturisea că taie până când nu mai știe ce să taie și atunci se termină. Scria mult, scria greu, rescria destul de mult și nouă ni se par, așa, niște fraze foarte simple în care fiecare cuvânt e la locul lui, nu e nimic în plus. Acolo e foarte multă muncă de fapt, Ion Creangă a muncit destul de mult pentru tot ceea ce a scris și e frumos că munca asta nu se vede când citești. E la fel ca un actor într-un spectacol de teatru. Ți se pare că a făcut totul foarte ușor și că a fost foarte natural și că a fost foarte bun și nu îți dai seama câtă muncă e de fapt acolo, în spate.
Cât despre copilărie, până la urmă, toți am avut, dacă am ajuns până aici, o copilărie și e bine să nu uităm, să ne amintim din când în când de ea. Ion Creangă a salvat un anumit gen de copilărie, o copilărie cum astăzi nu prea mai este posibilă și i-a dat un pic de nemurire; dar chiar dacă nu mai e posibil acel tip de copilărie, totuși, cu o copilărie suntem toți datori, ca atare, ar trebui să fim mai responsabili cu propriile amintiri din copilărie.
”Personajele pe care le întâlnești în copilărie ți se par și sunt magice, chiar dacă ulterior își pierd această magie.”
Pentru că am pășit timid pe tărâmul amintirilor din copilărie, să spunem că, în 2017, la editura Polirom, a apărut una dintre cărțile tale, titlul: ”Aleea zorilor”. Este o carte a amintirilor din copilărie?
Da, într-un fel e o carte a amintirilor din copilărie. Sunt acolo niște întâmplări care pot fi citite de oameni ajunși acum la maturitate, din toată România, și se pot regăsi în genul acela de copilărie. E copilăria generației cu cheia la gât, cumva, petrecută între blocurile pline de proletari și de cartierele dormitor din diferite orașe. Nici măcar nu am dat un spațiu acestei copilării. Nu am spus, iată, se întâmplă în localitatea X sau în localitatea Y, tocmai pentru că mi-am dorit să se poată regăsi în ea oamenii care au trăit acel timp.
Cine caută pe Google Maps, spre exemplu, și dă la search Aleea zorilor, găsește o stradă în Iași.
Da, mă bucur. Cred că există străzi Aleea Zorilor peste tot în România. Au fost timpuri când zorile erau un concept important pentru noi; acum, mai puțin, dar e frumos, adică, zorile sunt viață până la urmă. Eu chiar am locuit pe o stradă care se numea Aleea Zorilor, mi-a plăcut dintotdeauna acest titlu și am știut dintotdeauna că voi scrie o carte cu titlul acesta.
Un spațiu unde ai trăit primii ani din viață, unde s-au întâmplat multe lucruri spectaculoase. Mă gândesc, spre exemplu, la momentul în care ai apărat lovitura de la 11 metri….
Da, orice copilărie e magică, în felul ei, chiar și desfășurată în spații ostile. Copilăria, fiind un timp absolut excepțional în viața unui om, reușește să fie magică. Personajele pe care le întâlnești în copilărie ți se par și sunt magice, chiar dacă ulterior își pierd această magie. Nu e foarte greu, până la urmă, dacă stai să-ți amintești, să ajungi, din nou, la acea stare. Sigur, reperele din copilărie rămân lucruri care marchează. Sunt granițe chiar și în copilărie și avertizez, totodată, în cazul puțin probabil în care cineva chiar își dorește să citească ”Aleea Zorilor” sau în cazul rușinos în care nu a făcut-o deja, că nu trebuie să credem că toate cele scrise s-au întâmplat cu adevărat, ceea ce nu le face însă mai puțin adevărate; chiar și imaginarul nostru e o parte din realitate.
Au fost reacții ale cititorilor și acestea pot fi consultate inclusiv pe internet. Ți-au și scris unii. Sunt reacții din partea celor care s-au regăsit ca personaje în ”Aleea Zorilor”?
E o poveste interesantă. Eu am plecat de acolo în urmă cu peste douăzeci de ani și m-am întors prin anul 2016 să fac un reportaj și, la un moment dat, am avut nevoie să urc pe bloc, pe blocul în care am locuit în copilărie, în primii doisprezece ani. Acolo, bineînțeles, după cum știm toți cei care stăm la bloc, există cineva care are o cheie la trapa care se deschide și ajungi pe acoperișul blocului. Oamenii nu mă mai țineau minte, deși știau cine sunt, și omul care a deschis mi-a zis niște cuvinte care m-au bulversat în felul lor; deși nu cred ca a vrut să spună ce a spus, de fapt, dar s-au potrivit cumva, au fost într-un context tragic – comic. Zice : ”V-am așteptat”.
Eu mă gândeam de mulți ani să scriu cartea asta, probabil că de zece ani, cel puțin, scriam în cap la ea; dar acea vizită, pentru acel reportaj din anul 2016, a fost decisivă. Eu îmi scrisesem cartea deja în cap, așa lucrez. Nu rescriu sau nu fac foarte multe ciorne. Îmi palce să știu de la început până la sfârșit ce vreau să fac foarte bine, desigur că hârtia te mai fură și mai faci și ce nu vrei; dar îmi trebuia o încheiere și încheierea nu o aveam pentru că nu avusesem curajul să mă întorc acolo în ultimii douăzeci de ani, dar iată că, până la urmă, tot jurnalismul m-a purtat și acolo.
”Pentru mine, literatura înseamnă timpul trecut. Din punctul meu de vedere, dacă nu ai timpul trecut, mare lucru din literatură nu rămâne.”
Cartea, de altfel, se încheie cu vizita pe bloc și cu evocarea….
Copilăriei, în ansamblul ei. Pentru mine, literatura înseamnă timpul trecut. Din punctul meu de vedere, dacă nu ai timpul trecut, mare lucru din literatură nu rămâne. Literatura e legată de melancolie, e legată de nostalgie . Poți să fii nostalgic și după viața pe care n-ai trăit-o. Poți să fii nostalgic chiar și din viitor; chiar și cărțile științifico – fantastice care se întâmplă în viitor sunt tot despre timpul trecut. Ori, cel mai bun laborator din trecut rămâne copilăria. Toate cărțile, din punctul meu de vedere sunt despre același lucru: sunt despre dragoste, moarte și copilărie; și culegerile de matematică tot despre asta sunt.
Amintirile din copilărie ne fac oameni buni sau ne pot și câini? Ne pot face niște personaje detestabile?
Depinde de copilăria omului. Cred că există mai mult în noi decât stăm să ne gândim, așa, în fiecare zi, din copiii care am fost. Ducem traume , ducem moșteniri, ducem amintiri, chiar dacă, undeva, în subconștient; interesant e când ai copii, când începi să vezi lucruri care îți amintesc de copilul care ai fost tu. Suntem legați, până la urmă, ne tragem din copiii care am fost.
E importantă copilăria, mi se pare un spațiu care ar trebui protejat foarte mult de maturi și, din păcate, nu este, în ciuda unui discurs oficial care pretinde că se întâmplă asta. Eu care cunosc destul de bine realitățile din România pentru că sunt un ziarist de teren, un reporter, un tălpaș al presei și am călătorit în toată lumea, am umblat România în toate cotloanele ei, pot să vă spun că nu ne purtăm frumos cu copiii noștri.
”Când umbli prin toată lumea, constați că toți oamenii sunt același om.”
Aceste călătorii poate te-au ajutat în creionarea unor personaje, povești care se regăsesc spre exemplu și într-un volum cu titlul ”Îndurabile”.
Da, e adevărat. Eu am scris mai multe feluri de cărți, pentru că nu-mi place să stau în același loc. Eu la bază sunt poet, un poet minor, dar plăcut. Am scris niște cărți de poezie, una dintre ele, chiar de geo-poetică. Ăsta e un cuvânt care vrea să spună că e o poezie despre spații geografice. E o poezie despre locurile astea toate prin care am umblat eu. Cartea se numește ”Toată poezia lumii”. A apărut și ea tot anul trecut la Editura Hyperliteratura. Am mai scris o carte de poezii, ”Poezii pentru acea necunoscută” care e, probabil, o carte de dragoste urbană, să-i spun așa, povești de dragoste cu oameni tineri care se întâmplă în spații urbane. Am mai scris o trilogie de eseuri, ”Baricade” ; cartea asta care nu știu exact ce e, ”Aleea Zorilor”, e o poveste, o nuvelă, e o carte; nu sunt pentru această abordare profesorală a cuvântului scris.
Cuvântul scris e important dacă e bun sau rău, oriunde e scris; și pe garduri și graffiti-urii și bloguri și ce vreți dumneavoastră. Și, apropo de ”Îndurabile” și de genul ăsta de povestiri mai scurte dintr-o singură tușă, cumva , care surprind ca niște fotograme, ca niște fotografii de pe Instagram, diferite lucruri din jurul lumii, și aici am făcut un fel de trilogie începută cu ”Pălăria albastră și alte povestiri”, o carte din anul 2015, continuată cu ”Îndurabile” care, inițial, se chema ”Timpuri îndurabile”, dar la sugestia unui bun prieten scriitor, domnul Radu Cosașu, am păstrat doar cuvântul ”îndurabile” pentru că e suficient de puternic prin el însuși și e un cuvânt pe care aș vrea să-l impun în literatură.
Îl folosesc foarte mult, îmi place, și acest fel de a scrie, această trilogie de povestiri foarte scurte în care îmi doresc să pun în două pagini cât alții în trei sute, se încheie și ea în toamna aceasta cu un volum care va apărea și care se numește ”La Paris, nimic din toate astea nu contează” și astea sunt, într-adevăr, niște povestiri în care se vede punctul de vedere al unui cetățean care a umblat prin toată lumea. Când umbli prin toată lumea, constați că toți oamenii sunt același om, că oamenii seamănă întrei ei, acolo, în adâncul lor, dincolo de suprafață și asta te face, cred eu, mai înțelegător și cu greșelile și cu excesele și cu speranțele și cu visele și cu deznădejdea oamenilor. Nu sunt diferențe fundamentale între oamenii din stepele Asiei Centrale și cei din America de Sud, cei din Africa sau cei din Rusia și cei din Iași.
”FILIT-ul trebuie apărat, cum toate lucrurile bune trebuie apărate pentru că, altfel, le pierdem.”
Luna octombrie a adus la Iași FILIT, ediția a șasea. Nu este prima la care ai participat. Cu siguranță, ne poți spune impresia pe care o lasă acest șir de evenimente.
Pentru mine e important că am venit la Iași, am făcut potecă. Chiar, ar fi bine să avem poteci, mai multe drumuri, mai multe poduri către Moldova. Asta ar trebui să facem noi în An Centenar. FILIT este un festival matur, un festival deja însemnat. Are un potențial de creștere extraordinar. Sunt foarte multe lucruri bune care se întâmplă aici. Oamenii s-au obișnuit, li se pare firesc ca FILIT-ul să se întâmple. Eu vreau să spun că nimic nu e dat pentru totdeauna. FILIT-ul trebuie apărat, cum toate lucrurile bune trebuie apărate pentru că, altfel, le pierdem.
Ca scriitor, cel mai frumos lucru care mi se întâmplă mie de câte ori vin aici, la FILIT, este că am ocazia să mă întâlnesc cu tinerii, cu liceenii, cu un public tânăr la care ajung altfel destul de greu. Mi-ar plăcea să am întâlniri mai dese cu tinerii și nu am foarte des ocazia. Totuși, la Iași, se întâmplă și am văzut că liceenii, chiar cei mai mici, de școală generală, cu care m-am întâlnit îți dau speranță. Eu nu sunt un om cu foarte mari speranțe, dar e o formă de optimism și de energie pe care o dobândești la Iași.
Mă întrebi cum facem ca tinerii să citească, chiar și cărți. Întrebarea asta am primit-o și în Kazahstan și o să-ți răspund și dumitale și ce le-am spus și oamenilor din Asia Centrală: nu știu. Și nu știu nici măcar dacă literatura se va putea salva. Ea este deja pe lista unor meserii pe cale de dispariție. N-aș vrea să fac un pronostic, poate că literatura, așa cum o cunoaștem noi astăzi, nu se va salva. Poate că tinerii nu vor citi cărți, până la urmă, poate că vor alege să meargă pe un alt drum pe care nu îl cunoaștem. Culmea e că asta nici măcar nu mi se pare atât de important: dacă vor citi cărți, așa cum am citit și noi și cum se citea pe vremea lui Goethe. Nu cred că asta e cu adevărat important. Cred că important e: de ce citim cărți? Ce câștigăm în momentul în care se întâmplă acest act al lecturii? Cu ce rămânem, cum ne construiește pe noi lectura?
Important, cred, e nu să nu se piardă cartea ca formă, ci cartea în fondul ei, în înțelesul ei profund. Așadar, sigur, asta e forma pe care o avem acum și e normal ca părinții să-și îndemne copiii să urmeze acest drum care e bătătorit și care știm unde duce, și duce bine: educația te ajută, te salvează. E singura cale pe care o cunoaștem până acum, dar poate, cei care sunt mai tineri decât noi sau cei care nici măcar nu s-au născut încă vor merge pe un alt drum pe care noi nu îl cunoaștem și care nu înseamnă că e mai bun sau că e mai rău decât drumul pe care a mers omenirea până acum.
Eu sunt de părere că toată cunoașterea din univers va încăpea, la un moment dat, pe un microcip de dimensiuni atât de mici încât nici nu-l vei putea vedea cu ochiul liber și că tot ceea ce am trăit noi toți, oamenii, până la momentul ală, o să fie un fel de preistorie a umanității sau a postumanității care, din păcate, nu va conta prea mult.
”…mă enervează această supoziție că e mai ușor să scrii texte scurte decât texte lungi.”
Care va fi următorul fel de carte cu semnătura lui Andrei Crăciun, dincolo de ceea ce ai spus?
Adevărul e că lucrez la ceva și sunt la o răscruce. Am întrerupt momentan drumul pentru că nu m-am hotărât pe ce cale să merg mai departe. Prima variantă este un roman fluviu, e mult spus, un roman pârâu; un roman de dimensiuni mai mari, genul ăla de să-ți intre numele pe orizontală pe cotorul cărții; dar, de fapt, eu nu vreau să fac asta. Dacă aș face-o, aș face-o doar pentru că mă enervează această supoziție că e mai ușor să scrii texte scurte decât texte lungi. Eu zic că e exact invers și că aș putea să scriu o carte de trei mii de pagini, chiar într-un timp record. Adevăru-i că nu vreau să fac asta și că aș face-o ca un gest de frondă și demonstrativ.
Pe de altă parte, nu-mi place să fac demonstrații în fața nimănui și nu știu dacă voi duce această idee de carte foarte mare până la capăt sau dacă o voi fragmenta cumva, cum e viața noastră, în alte volume de mai mici dimensiuni, dar nu mai puțin importante. Mie nu-mi place să plictisesc oamenii. Dacă te-am plictisit, am pierdut și eu și ai pierdut și dumneata. Eu știu că sunt cărțile astea la modă de cinci sute, șapte sute de pagini, dar mai știu și că oamenii nu le citesc până la capăt.
Cea mai mare bucurie a mea e când scriu un articol foarte lung și văd cât au stat oamenii de fapt în articol și văd că l-au citit până la capăt. Eu cred că dimensiunea nu contează, contează sentimentul plăcut sau neplăcut pe care îl ai atunci când citești o carte. Bine, și neplăcutul poate să însemne că acea carte e bună, chiar dacă face să te simți nasol. Nu știu ce o să fac, dacă o să dau un roman din ăsta ”mare”, între ghilimele de rigoare, sau dacă o să fac ceea ce vreau eu să fac de fapt, să spun lucruri importante în spații restrânse pentru că știu că oamenii nu au timp.
Andrei Crăciun, în așteptarea trecerii de acea răscruce, îți doresc succes!
Doamne ajută!
Îți mulțumesc pentru răspunsurile oferite.
Și eu vă mulțumesc și sper că nu v-ați plictisit.