Ceplenița (județul Iași): O crimă împotriva istoriei
Publicat de nicolaetomescu, 9 noiembrie 2018, 22:53 / actualizat: 10 noiembrie 2018, 18:24
Dincolo de reședința construită, la începutul secolului al XVII-lea[1], de familia vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche, Ansamblul „Conacului Cantacuzino-Pașcanu”[2] a adunat, peste vremuri, trei obiective: Biserica „Sfinții Voievozi”[3], Turnul-clopotniță al bisericii[4], Zidul de incintă[5]…
La sfârșitul secolului al XVI-lea, domnitorul Moldovei, Petru Șchiopul[6], a oferit satul Ceplenița[7] boierilor Ureche/„pentru 12 cai buni, dați în slujba țării”[8]. Potrivit celor interpretate de Gheorghe Ghibănescu[9], în anul 1617 Radu Mihnea Vodă[10] a emis un hrisov domnesc[11]; în jurul anilor 1600-1605, vornicul Nestor Ureche a construit – pe culmea dealului Ceplenița, străjuit de plopi seculari –, o curte boierească și un conac[12]; satul Ceplenița (cu conacul), împreună cu moșia alăturată, Buhalnița, erau moștenite[13] de cronicarul Grigore Ureche, mare logofăt al Moldovei și fiu al vornicului Nestor Ureche; toate cele menționate trec (în 1647) în proprietatea fiului său, Vasile Ureche, care, la rându-i, a vândut această proprietate lui Pascu Lupașcu-Buhuș[14] – începând de atunci, moșia și conacul au devenit proprietatea „boierilor cantacuzini”…
Printre proprietari trebuie amintiți paharnicul C. Cantacuzino (pe la 1758), logofătul Iordache Cantacuzino (în perioada 1793-1816)[15], vistiernicul Iordache Cantacuzino și apoi Mihalache Cantacuzino; în jurul anului 1835, Iordache III Cantacuzino-Pașcanu a construit un palat pe ruinele curții boierești ridicate aici[16]. Ulterior, Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, care a refăcut și biserica de curte, a construit casele din marea curte alăturată[17]. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, conacul l-a adus în postura proprietarului pe Constantin Cantacuzino-Pașcanu[18]. În 1857, moșia și conacul de la Ceplenița trec în proprietatea ginerilor[19] lui Mihail Cantacuzino…
În anul 1868, Hristache D. Zarifopol a preluat conacul de la Ceplenița, în contul unei datorii neachitate. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, proprietarii moșiei și conacului au fost Hristache Zarifopol plus George și Eliza Zarifopol[20]…
Odată cu instaurarea regimului comunist, conacul[21] și moșia s-au trezit expropriate; își arăta colții doctrina socială, politică și economică constituită pe principiul abolirii proprietății private și al instaurării proprietății colective. Școala gimnazială, apoi, în anii ’80 ai secolului al XX-lea, Căminul Cultural și Biblioteca comunală s-au transformat în justificarea unei acțiuni sau în escamotarea motivului real al răfuielii cu „dușmanul de clasă”. Clădirea s-a degradat, în absența întreținerii corespunzătoare. În anul 1984, era distrusă o parte a conacului; incendiul devastator izbucnit din cauze obscure[22]prefațează altă fereastră prin care și-a făcut loc dezastrul provocat de om…
După un deceniu de la evenimentele anului 1989, „Conacul Cantacuzino-Pașcanu” din Ceplenița a fost distrus de cei care ar fi putut găsi lumina candelei din sufletul istoriei. Ioan Caproșu, fostul meu profesor (la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”-Iași), afirma că sătenii au furat piatra din zidurile exterioare, întinse pe lungimea de 120 de metri, pentru a le duce la biserica din sat[23]. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice și Naturale (septembrie 2009) nu pornește o acțiune colectivă de recuperare a memoriei și de găsire a soluțiilor în marasmul dezorganizării românești, dar constată corect: „Soarta nu i se schimbă nici după 1989, devenind ținta, ca în atâtea alte cazuri, unor distrugeri sistematice care continuă, autorii fiind chiar locuitorii satului care cară material de construcție din ruinele palatului. În urmă cu câțiva ani, printre «destinațiile» acestor materiale, de care se putea beneficia gratuit(!), se găsea și biserica din sat, unde materialul era adunat pentru nouă casă parohială”… Iată prezentul riunelor valoroase prin încărcătura istorică, prin împletirea cu natura, moștenite de la strămoși, mai îndepărtați sau recenți, iată soarta dovezilor fizice fascinante ale existenței și stilului de viață…
2009-2018… Nimic… Sau, mai curând, totul, pentru amărăciune și moarte… Statul român ar putea proteja (dar nu dorește) viabilitatea cultural-istorică, pedepsirea și înlăturarea, coordonată, a hoților (inclusiv a celor care poartă sutană), a dezaxaților care își fac nevoile printre ziduri pline de poveste, trecut, istorie, care aruncă toate gunoaiele lor acolo unde a fost viață și civilizație… Noi înșine pierim atunci când abandonăm cauze mari; ruinele „Conacul(ui) Cantacuzino-Pașcanu” din Ceplenița par, acum, umbre palide ale mândriei arhitecturale care se etala, cândva, semeț; ele nu mai au lacrimi și cuvinte, să ne spună, celor care trăim și nu admirăm, poveștile fascinante despre trecutul României…
©️ Foto: Nicolae Tomescu
©️ Nicolae Tomescu
[1] Pe la 1600-1605…
[2] Se află pe „Lista Monumentelor Istorice”-județul Iași din anul 2004, având cod LMI IS-II-m-B-04119…
[3] Datând din 1802 („Lista Monumentelor Istorice”-județul Iași)/ declarată monument istoric încă din anul 1939/, Biserica „Sfinții Voievozi” din Ceplenița, o ctitorie a logofătului Iordache Cantacuzino-Pașcanu, avea, inițial, de îndeplinit scopul unui așezământ de curte boierească; astăzi, este biserică parohială… Construită din zidărie, la porunca logofătului, fusese năruită de cutremure, apoi renovată, în perioada 1836-1847, de Mihalache Cantacuzino, nepotul ctitorului (acesta din urmă a ctitorit și bisericile din satele învecinate: Buhalnița, Scobinți, Bădeni/care se aflau pe același domeniu), toate fiind împrejmuite cu ziduri de piatră. Împrejmuită, la începuturi, de un zid de piatră netencuită, care îngloba, în partea dinspre conac, un turn clopotniță, din zid s-a păstrat baza (0.70-1.50 metri), folosită ca suport pentru pilonii de zidărie al unui gard. Biserica dispune de un plan treflat, terminându-se, la partea superioară, cu o cornișă neoclasică; absidele laterale ale naosului, mai joase decât cornișa și absida semicirculară a altarului, s-ar datora faptului că planul inițial ar fi putut fi dreptunghiular (sub formă de navă), iar absidele laterale ar fi putut fi adăugate; acoperișul este unitar, în patru ape, de formă aplatizată (acum, tabla înlocuiește vechiul material); ca urmare a renovărilor atribuite lui Mihalache Cantacuzino, era adăugat un mic pridvor de zidărie în fața intrării din partea de sud-vest, mai scund decat elevația bisericii; catapeteasma datează din anul 1847; nepotului ctitorului i se datorează și ferestrele mari, terminate în semicerc, ancadramentele împodobite cu înflorituri…
[4] Turnul-clopotniță al bisericii, de la începutul secolului al XIX-lea, are codul IS-II-m-B-04119.02/„Lista Monumentelor Istorice”-județul Iași… Biserica este înconjurată cu un gard de zidărie și are un turn-clopotniță care servește, deopotrivă, ca poartă de intrare; turnul are o formă pătrată, fără contraforți; construit în jurul anului 1836, prin grija lui Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, atunci când acesta a renovat și biserica din Ceplenița, nu formează corp comun cu biserica; aparține stilului arhitectural neoclasic, fiind format din două părți distincte: partea de la bază (mult mai masivă, conține bolta de intrare în ansamblu)/cu o secțiune mai mare decât etajul, are o cornișă acoperită, de jur împrejur, cu o streașină din tablă; deasupra bolții stă în nemișcare blazonul boierilor cantacuzini/vulturul bicefal; partea superioară adăpostește clopotnița (de dimensiuni reduse, ca secțiune) – are patru ferestre dreptunghiulare pe fiecare latură, încadrate în câte o ramă semicirculară; acoperișul turnului (îmbrăcat acum în tablă) are forma unui bulb de ceapă, mai turtit…
[5] Zidul de incintă, de la începutul secolului al XIX-lea, are codul IS-II-m-B-04119.03/ Lista Monumentelor Istorice”-județul Iași… De o parte şi de alta a turnului clopotniţă porneşte un zid de piatră netencuită, din care s-a păstrat doar baza (între 0,70 şi 1,50m), care ar putea să fie rămăşiţa unui zid vechi, folositor, în zilele noastre, ca suport pentru pilonii de zidărie ai unui gard arhaic (în privința aspectului și vechimii)…
[6] (1574-1577, 1578-1579 și 1583-1591)…
[7] Dacă este să ne însușim afirmația lui M. Ciubotaru, denumirea aşezării, menţionată documentar la 1554, ar însemna „Bâtlan, stârc” (în limba ucraineană)/vezi N. Stoicescu, Repertoriul, p. 167; Petru V. Rotaru, Cepleniţa. Studiu monografic, Iaşi, 1978, 74 de pagini (dactilo) + 11 planşe [lucrare de grad]; M. Ciubotaru, în Podgoria Cotnari, coord. Valeriu Cotea, Bucureşti, Ed. „Academiei”, 2006, pp. 145-151…
[8] Familia Ureche, atestată de pe vremea lui Ștefan cel Mare, vindea cai de rasă „Curții Domnești” și avea – în arendă – stărostia Rohatin-ului/în Polonia…
[9] În lucrarea „Surete și izvoade” (vol. II, Iași, 1907)…
[10] (1616-1619, 1623-1626)…
[11] Prin care „vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche i se reconfirma posesia moșiei Ceplenița, toate satele din țara Moldovei și anume: 52 sate întregi, 45 părți de sate, 17 moșii, 6 heleștee, un loc de vânat, o prisacă, 45 fălci de vie în cele 19 județe ale Moldovei de pe atunci și satul Ceplenița, satul Buhalnița ce este mai sus de hotarul ceplenițenilor, cu vad și moară în râul Bahlui ce este în ținutul Hârlăului”…
[12] Avea ziduri groase și era format din șase încăperi boltite în zidărie, întinse pe două nivele (parter și etaj); în total, o suprafață desfășurată de circa 300 m²; sub clădire, se contura o pivniță; ansamblul de clădiri devenise o incintă fortificată, având ziduri înalte de peste doi metri…
[13] În anul 1643…
[14] Căsătorit cu Safta, fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino…
[15] Iordache Cantacuzino (Canta)/1740-1826/, a fost Mare Logofăt în Divanul Moldovei, a îndeplinit funcția de caimacam al Moldovei (în perioada 19 septembrie-28 octombrie 1802), între sfârșitul domniei lui Alexandru Șuțu și domnia lui Alexandru Moruzi. Fiul Marelui Logofăt Constantin Cantacuzino și al soției sale, Maria, născută Vlasto, s-a căsătorit cu Ana Ventura, cu care a avut opt copii (patru băieți și patru fete): Mihalache (1791-1857), căsătorit cu Eufrosina Greceanu și Maria Ghica Elena (1796-1868), căsătorită cu Constantin Sturdza (Mare Logofăt) Caterina (1776-1850), căsătorită cu Grigore Ghica-Budești (Mare Postelnic) Constantin (1778-1843), – Mare Vornic – căsătorit cu Pucheria RosettiMaria (1781-?), căsătorită cu Enache Vârnav (Mare Ban) Dimitrie (1778-1843), – Mare Logofăt – căsătorit cu Profira Beldiman Grigore (1779-1808), – căsătorit cu Elena Brâncoveanu Ruxandra (1796-1840), căsătorită cu Gheorghe Ghica-Trifești (Mare Hatman)…
Reședința familiei a fost la Conacul din Ceplenița. Moșiile Ceplenița și Buhalnița au fost achiziționate de tatăl său, pe atunci paharnicul Constantin Cantacuzino (la 1758). Iordache Cantacuzino a moștenit conacul, în 1793, stăpânindu-l până în 1816, atunci când l-a donat fiului său Mihalache Cantacuzino. Iordache Cantacuzino (Canta) rămâne cel căruia i-a aparținut „Casa Universitarilor” din Iași. Prima mențiune documentară este într-o jalbă din din 22 mai 1767, adresată domnitorului Grigore Calimachi, în care nu este menționat ca ocupând vreo dregătorie; între 1774 și 1808, documentele vremii îl menționează ca ocupând o serie de dregătorii importante: Mare Comis – 1774, stolnic – 1776-1780, Mare Ban – 1780, Mare Vistier – 1792, Mare Logofăt – 797-1808; a fost „ctitor și epitrop al bisericii” din mahalaua Tălpălarilor din Iași (Ioan Caproșu, Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. VII, Editura Dosoftei, Iași, 1999, ISBN: 9738108403); Sorin Iftimi, Ansamblul conacului Cantacuzino-Pașcanu; Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova secolele XIV-XVI, Editura Enciclopedică, București, 2002)…
[16] Lucrările efectuate de toți cei menționați au avut, ca efecte, extinderea conacului prin adăugarea unor noi camere, construirea unei intrări în partea de nord a clădirii și a unei bolți de trăsuri sprijinită pe patru coloane de piatră, care avea, la mijloc, emblema cantacuzină/ vulturul bicefal; istoricii descriu încăperea cea mai spațioasă, având 16 m lungime, 7 m lățime, înălțimea de 4 m; camera avea un plafon zugrăvit în culorile roșu și albastru…
[17] Proprietar de moșii, a conacului de la Ceplenița, a fost și un ctitor de lăcașe sfinte… Dacă la bisericile (reconstruite) din Ceplenița și Buhalnița nu sunt controverse privind data zidirii lor, la biserica din Bădeni s-au găsit mai multe date în documentele cercetate; în Marele Dicționar Geografic al României vol. I – ediția 1899, sub coordonarea lui George Ioan Lahovari, referitor la Bădeni, comuna Scobinți, se arată că are o biserică cu hramul „Buna Vestire” construită la 1845 de Mihai Cantacuzino-Pașcanul; acesta apare ca fiind ctitor al bisericii cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” din Buhalnița (la 1859), și la Ceplenița cu o biserică având hramul „Sfinții Voievozi”…
[18] Participant la mișcarea unionistă din Moldova din 1848, exilat, la Ceplenița, de domnitorul Mihail Sturdza, drept consecință a simpatiilor sale revoluționare…
[19] Panaite Balș și Ion Văcărescu…
[20] Unchii lui Paul Zarifopol, cunoscutul critic literar din perioada interbelică…
[21] Conacul avea o suprafață de circa 500 metri pătrați, pardoseli din stejar masiv, groase de peste 6 cm, beciuri, pereți groși de aproape un metru, un zid împrejmuitor de piatră…
[22] Ion Ungureanu, fost primar al comunei Ceplenița, susținea că „(…)focul ar fi fost pus intenționat pentru a se acoperi o fraudă. În anul 1984, prin Primărie, s-au obținut fonduri pentru renovarea clădirii. Banii au fost cheltuiți cine știe de cine, însă clădirea nu a fost renovată. După ce s-a auzit că vine un control, s-a dat foc curții boieresti. A ars acoperișul, însă de atunci clădirea nu a mai fost reparată, și nu a mai fost funcțională. A fost începută o anchetă, însă a fost stopată. Suspectat de izbucnirea incendiului a fost bibliotecarul, însă focul nu a început în bibliotecă, ci de pe acoperiș. De inimă rea, bibliotecarul a înnebunit.”
[23] Ca să ridice un praznicar… „Este o barbarie ceea ce se întâmplă la Ceplenița. Curtea boierească a cărturarului Grigore Ureche, monument istoric datând din secolul al XVII-lea, a fost distrusă. Oamenii fură zilnic piatra din ziduri, și mă întreb ce fac factorii răspunzători de conservarea monumentelor istorice pentru a opri acest dezastru.”
Ioan Ungureanu confirmase faptele incriminate de Ioan Caproșu: „În ’96, când am fost ales primar, pereții exteriori și interiori ai curții boierului Grigore Ureche erau în mare parte distruși. Oamenii au furat piatra din zidurile exterioare, întinse pe o lungime de 120 de metri. Pot spune că zidurile interioare erau distruse în proporție de 100%. Apoi a fost furată piatra și din zidurile clădirii, atât de la parter, cât și de la etaj. Acum știu că o căruță a luat cărămida de la un coș de fum al clădirii și a dus-o în curtea bisericii. Nu știu dacă acel coș de fum a căzut singur sau a fost dărâmat de preotul din Ceplenița, Adrian Cosmincu, însă cărămida este în curtea sa. Preotul nu a dorit să ofere o explicație cu privire la faptul că piatra de la conac se află în curtea bisericii, afirmând că el nu este implicat.”; mai mulți săteni „îl văzuseră pe slujitorul bisericii aducând un tractor cu troliu de la Hârlău, dărâmând un zid și încărcând trei remorci de piatră și cărămidă” (…)și alți oameni din sat au cărat cu căruțele moloz și piatră, unii dintre ei fiind prinși în flagrant de Poliția din Hârlău. Fostul Primar de Ceplenița „sesizase, în mai multe rânduri, Inspectoratul de Cultură al Consiliului Județean Iași” în legătură cu distrugerea curții boierești, „dar o singură dată a venit (în anul 1998) un reprezentant al Consiliului Județean” care i-ar fi „recomandat” să angajeze paznici…
