15 martie: despre normalitatea şi anormalitatea controverselor româno-maghiare

Publicat de Nicolae Tomescu, 15 martie 2019, 11:30

În fiecare de an sărbătorirea de către comunitatea maghiară a zilei de 15 Martie generează anumite discuţii în spaţiul public din România. Reprezentanţii maghiarilor ţin să evoce această zi cu cât mai mult fast, în timp ce o parte dintre politicieni/politicianişti (n.n. – și o parte dintre locuitorii Transilvaniei, ai statului unitar) consideră manifestările legate de 15 Martie o jignire adusă naţiunii române.

(înregistrări audio: Nicolae Tomescu)

De fapt, este vorba de data declanşării revoluţiei paşoptiste maghiare. În acea zi – când vestea izbucnirii revoluţiei din Viena a ajuns la Pesta (oraşele Buda şi Pesta nu erau unite) – tinerii revoluţionari s-au adunat la cafeneaua „Pilvax”, au redactat manifestul care conţinea cele 12 revendicări, după care s-au dus la mai multe universităţi, de unde lumea s-a alăturat mişcării şi totul a continuat cu o mare adunare populară în piaţa Muzeului, unde Petőfi Sándor – figura emblematică a revoluţiei – a recitat poezia Nemzeti dal (Cântec naţional). Revoluţia maghiară din 1848 a avut şi o componentă naţională importantă şi face parte din mitologia vecinilor noştri/iată de ce este considerată ca fiind sărbătoarea tuturor maghiarilor, indiferent dacă trăiesc sau nu pe teritoriul Ungariei. Dar legislaţia nu statuează acest lucru, invocat foarte des de toţi politicienii/politicianiştii din Ungaria. Constituţia Ungariei, în articolul J alin. 1, defineşte 15 Martie ca sărbătoare naţională, dar nu şi ca sărbătoare de stat (aceasta din urmă este 20 August, ziua fondării statului maghiar).

În România, serbarea zilei de 15 Martie nu a fost interzisă niciodată în mod explicit, dar nivelul de toleranţă a guvernelor faţă de manifestările comunităţii maghiare au fost diferite (ani de zile, la Salonta, în preajma statuii lui Kossuth Lajos apărea un miliţian „ca nu cumva să îi vină cuiva ideea să depună o coroană de flori”). În primii ani de după 1990, sărbătorirea zilei de 15 Martie a fost însoţită de tensiuni, câteodată chiar şi de violenţe între români şi maghiari. În Parlament partidele naţionaliste ţineau discursuri despre presupusul caracter antiromânesc al acestui moment din istoria maghiarilor. În general, erau amintite două argumente pentru această teză: masacrarea a 40.000 (câteodată 60.000) de români de către revoluţionarii maghiari şi faptul că printre revendicările paşoptiştilor figura şi unirea Ardealului cu Ungaria. Reprezentanţii UDMR (organizată pe principii etnice) contestau, vehement, aceste acuzaţii şi puneau accent pe momentele în care revoluţionarii români şi maghiari au luptat împreună şi spuneau că, deşi au existat excese din ambele părţi, dimensiunea acestora era mult mai mică şi, oricum, nu aveau legătură cu scopurile revoluţiei şi momentul ei de declanşare/trebuie menţionat că şi naţionaliştii români s-au manifestat excesiv în această zi.

Cu toate problemele prezentate mai sus, sărbătorirea zilei de 15 Martie în România a devenit un lucru acceptat de către autorităţile române, mai mult, începând din 1996, în fiecare an, preşedintele şi/sau prim-ministrul ţării au salutat serbările din România ale comunităţii maghiare (cu excepţia lui Klaus Iohannis). La manifestările din Ardeal participă, de obicei, şi oficialităţi din Ungaria. Deputatul UDMR Kulcsár Terza József a dorit să legifereze această „practică”, declarând că depune „o iniţiativă legislativă pentru ca 15 Martie să devină sărbătoare naţională şi zi liberă în România”.

Mai nou, decizia Congresului UDMR (22-23 februarie a.c., la Cluj-Napoca) de a adopta, prin unanimitate de voturi, ca steagul roşu, alb şi verde să fie simbol naţional propriu al comunităţii maghiare din România, alături de steagul Ţinutului Secuiesc, de imnul Ungariei şi de imnul Ţinutului Secuiesc, comportă implicații în contextul geo-politic al Europei de Est…

*

În 15 martie 2011, la Miercurea Ciuc, Csibi Barna prezenta o scenetă în cadrul căreia a simulat „execuţia” lui Avram Iancu (a fost „spânzurată” o păpuşă îmbrăcată precum revoluţionarul român), în apropiere de locul manifestărilor organizate de UDMR (care s-a delimitat atunci de acţiunea lui Csibi)…

(Nichifor Crainic, „Puncte cardinale în haos”, Editura Timpul, Iaşi,1996)

„În istoria românismului, Avram Iancu, eroul revoluţiei ardelene de la 1848, re­pre­zin­tă un mo­ment din care putem desprinde două semnificaţii deosebite. Una e o sem­ni­­fi­ca­­ţie lo­ca­lă, pro­vincială, în­tru­cât revoluţia dezlănţuită de el priveşte soarta fraţilor tran­sil­vă­­ne­ni, în condiţii politice speciale, de frag­ment etnic gemând sub apăsarea unui neam străin.

A doua e semnificaţia naţională, întrucât fapta lui se în­­corporează în con­ştiin­ţa ro­mâ­­nis­mu­­lui integral şi e primită ca un spor al patrimoniului comun. Aceasta din ur­mă sem­­ni­fi­ca­ţie depăşeşte intenţia eroului nostru, care a vrut să fie numai un re­vo­lu­ţionar ar­de­lean; dar vo­inţa de viaţă a neamului întreg se regăseşte în el, se recunoaşte în el, îl re­ven­dică şi-l ve­ne­rează ca pe unul din falnicele ei simboluri istorice…

Anul 1848 e pentru popoarele Europei anul mesianismului naţional. Cuvântul de or­dine al re­vo­luţionarilor de pretutindeni e doborârea tiraniei medievale pentru libertatea naţiunilor şi dreptatea so­­cială. Un suflu de vag, dar molipsitor misticism politic investea pe fiecare popor cu o misiune divină şi, pentru a o îndeplini, era nevoie de ruperea lanţu­ri­lor robiei în afară şi în lăuntru. După exemplul Parisului de atunci, tineretul generos de pre­tutindeni se găsea pe baricade. În Moldova revoluţia se veştejise încă în mu­­gur, iar în Muntenia se prăbuşise sub apăsarea Rusiei reacţionare. Capii instigatori pribegeau acum pes­­­te hotare, prin Bucovina austriacă, pe la Braşov sau pe la Brussa turcească. În prin­ci­pa­tul Ardealului, care atârna direct de Casa habsburgică, lucrurile se înfăţişau într-o învălmă­şea­lă greu greu de descurcat. Anul revoluţiei surprinsese Ardealul cu trei naţiuni recunos­cu­te ca atare, ungurii, secuii şi saşii, cu o no­bi­li­­me încărcată de privilegii şi o ţărănime în­că­tuşată în lanţuri. Românii erau excluşi din rândul naţiu­ni­lor şi al privilegiilor. Ideea li­ber­tăţii naţionale, însă, şi a dreptăţii sociale însufleţea pe toate popoarele prin­­cipatului, fie­ca­­re înţelegând-o în felul lui, toate voind o egală îndreptăţire în viaţa de stat, afară de un­­­gu­­­ri, bineînţeles. Minoritatea maghiară din Ardeal, în acord revoluţionar cu cei din Un­ga­ria propriu-zi­să, voia o revoluţie în favoarea exclusivă a naţiei proprii, cu sa­cri­fi­ca­­rea ce­lorlalte popoare conlo­cu­i­toare, dar mai ales a românilor, care alcătuiau şi atunci ca şi acum majoritatea populaţiei. În fruntea miş­cării se agita marele demagog pa­şoptist Lu­do­vic Kossuth, slovac ma­ghia­rizat care, ca orice renegat, co­­vârşea în zel şo­vin pe orice un­gur de baştină. Problema revoluţiei maghiare este următoarea: fiindcă po­­poarele din Ardeal se frământau pe tema egalei îndreptăţiri, în caz de izbândă, ungu­ri­mea, care se men­­­ţinea prin privilegii, ar fi rămas o minoritate oarecare, în primejdie să fie înghiţită. Se impuneau deci două imperative: unul, unirea imediată a Transil­va­ni­ei cu Ungaria, al doilea, oprimarea mai de­par­­te a naţiunilor ardelene prin autoritatea statului maghiar astfel întregit. Dar cum principatul Ardealului atârna direct de Casa habsburgică, mişcarea unionistă maghiară de­ve­nea totdeodată un război contra Austriei. Judecând după ideologia europea­nă a revoluţiei de la 1848, un­­gurii erau pe linia ei, luptând împotriva tiraniei habsburgice şi a privilegiilor medievale legate de ea, dar se situau la antipodul spiritului european re­fu­zând ce­lorlalte neamuri egala îndreptăţire şi dreptatea so­cială, în numele cărora luptau. Nu era nici întâia şi nici n-avea să fie ultima oară când acest neam, în­fipt în inima Europei din ne­cunoscutul asiatic, se dovedea inadaptabil la ordinea lumii noastre.

La 15 Martie 1848, parlamentul Ungariei votă unirea cu Ardealul. E semnalul revoluţiei lui Avram Iancu. Procedeul maghiar obişnuit de a hotărî de soarta celui mai numeros şi mai vechi po­por al Ar­dea­­lu­lui fă­ră ca el să fie întrebat, şi aceasta într-o vreme când ideea de libertate um­plea văzduhul Eu­ropei, înfurie pe Români. Strigătul răsculării îl dădură doi tineri care se aflau la Târgu Mureşului: Avram Iancu şi Aron Pumnul. Ei chemau poporul la o pri­mă adunare în Blaj, la Duminica Tomii, adunare care pregăti le­gendara demonstraţie a celor 40.000, în ziua de 3/15 Mai, pe Câmpia Libertăţii…. Salturile în istorie ale ardeleni­lor sunt destul de rare, dar, atunci când se produc, valurile veacului urlă în furtună şi apa­ri­ţiile lor se numesc revoluţia lui Horia sau revoluţia lui Avram Iancu …. În ziua Libertăţii, de la Blaj, el (n.a. poporul) apărea brusc şi întreg pe scena istoriei, fiindcă cei pa­­tru­zeci de mii, iviţi din anonimatul su­ferinţei milenare, erau rezumatul întregului Ardeal ro­mânesc. Doi bărbaţi s-au impus atunci mulţimii în fierbere. Simion Bărnuţiu, în pelerina lui romantică de stu­dent tomnatic, reprezenta doctrina vremii, cerând în numele ei dreptul po­po­rului ardelean de a-şi făuri singur istoria. Avram Iancu, tânărul avocat care dăduse sem­­nalul mişcării, nu venea să demonstreze şi să ceară nimic, fiindcă el era însăşi voinţa şi ho­tărârea Ardealului de a face istorie românească. Avea numai 24 de ani şi cobora din munţii lui Horia. Era înalt şi ochenat, de o frumuseţe răpitoare dacă n-ar fi fost oarecum înăsprită de grava seriozitate a cugetului. Bărnuţiu aducea în pelerină argumente ju­ridice; el purta pistoale în chimirul care îi strângea cămaşa moţească. Vorbea rar, dar când deschidea gu­ra, din toată fiinţa lui emana o putere magică, nefirească, de care nici el nu-şi dădea seama de unde vine. Contimporanii spun că avea un temperament vijelios, pe care, totuşi, ştia să-l strunească în frâna minţii. La studii, în şcolile ungureşti, se remarcase printr-o inteligenţă eminentă. Avea tot ce trebuie pentru a domina; frumuseţe de Făt-Frumos pe gustul românesc, care fermeca mulţimile, şi energie gravă în glas şi-n gest pentru a se face ascultat. Un asemenea exemplar nimbat de geniul rasei, … nu devine căpetenie prin deliberare şi prin vot; instinctul gloatelor îl simte fulgerător şi i se supune cu voluptatea înnăscută în firea oamenilor de a se preda unei voinţe superioare să facă din ei orice-ar crede de cuviinţă. Puterea de fascinaţie a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întrupează marea răzbunare a unui neam ţinut în veacuri în subteranele pline de caznă ale istoriei… Iancu e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpâni din neamul împărătesc, care a strălucit odinioară în Dacia… Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului şi îndureratului Ardeal…”