George Topîrceanu: „A fi patriot nu e un merit, e o datorie”
Publicat de nicolaetomescu, 19 martie 2021, 19:10
În 1937, la moartea[1] lui George Topîrceanu[2], autorul „Baladelor vesele”[3] era unanim considerat, dacă nu un poet mare, în orice caz, unul foarte important…
Chiar înainte să împlinesc 10 ani, îl adoram pe George Topîrceanu; drept consecință îl ştiam pe de rost; versurile pe care nu le-am uitat sunt cele învăţate atunci…
Mai târziu, m-a frapat discrepanța dintre entuziasmul unanim cu care a fost primită opera lui Topîrceanu și poziția rece și denigrantă a criticilor vremii… Se întâmplă ca unii poeţi să înceteze, la un moment dat, să le spună ceva criticilor, dincolo de o eventuală semnificaţie istorico-literară, sau cititorilor în general, cu excepţia copiilor şi adolescenţilor. Este ca şi cum faptul de a aparţine tinereţii literaturii ar face din ei poeţi pentru tineri[4]. Măcar o întrebare mi se pare inevitabilă: de ce Topîrceanu și nu alții? Poezia se schimbase, radical, după Primul Război Mondial. În secolul al XIX-lea, poeţii nu făceau diferenţa între poezia lirică, epică, dramatică[5]. După 1918, n-a mai contat decât poezia lirică. S-a schimbat, altfel spus, criteriul poeticului[6]. Aici apare problema lui George Topîrceanu: rămâne credincios poeziei vechi, aceea cu măsură regulată, ritm şi rimă, maestrul ei incontestabil[7] într-o epocă în care puţini mai scriau la fel[8]…
*
S-a născut în Bucureşti (20 martie 1886)[9]. A început acolo şcoala primară[10] (1893-1895) şi a continuat-o pe valea Topologului, la Suici (judeţul Argeş)[11]. Revenit la Bucureşti, s-a înscris la liceul „Matei Basarab” până în clasa a IV-a, apoi la „Sfântul Sava”. După absolvire, a intrat funcţionar la „Casa Bisericii”, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi de viaţă boemă. În paralel, s-a înscris la Facultatea de drept (1906), pe care o părăseşte pentru cea de Litere (fără a termina studiile)…
Debutase din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top”[12]. În 1909, a scris în „Viaţa românească” parodia „Răspunsul micilor funcţionari”[13], prin care se făcea remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care a întreţinut o corespondenţă interesantă), l-a cheamat în Iaşi (1911), ca subsecretar de redacţie la „Viaţa românească”[14]. Între 1912-1913, împreună cu M. Sevastos, publica revista „Teatrul”…
În 1912, s-a căsătorit cu învăţătoarea Victoria Iuga[15], dar relația se va destrăma. S-a înfiripat o poveste de dragoste între Topîrceanu şi poeta Otilia Cazimir (iubirea lor a fost, până la urmă, „o copie”, Otilia Cazimir pierzându-se în zarea largă prin următoarele versuri):
„Eu niciodată nu pot fi de vină…
Când plouă sau e cerul înnorat
Și mor pe straturi florile în grădină
Să știi că numai tu ești vinovat”[16]
În Iaşi a încercat să-şi termine studiile de filozofie, dar a fost mobilizat campaniei din Bulgaria, apoi contextului Primului Război Mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916)[17].
Întors la Iaşi, a redactat[18] revista „Însemnări literare”, până la reapariţia „Vieţii româneşti” (1920)[19]. Volumele sale s-au bucurat de succes la public şi în presă; obţinea, în 1926, Premiul Naţional de Poezie. În 1934, a început în „Revista fundaţiilor regale”, publicarea romanului satiric „Minunile Sfîntului Sisoe”[20]. În 1936, după ce a fost ales membru corespondent al Academiei, deşi bolnav de cancer la ficat, a întemeiat, împreună cu Sadoveanu şi Grigore T. Popa, ca ultim efort creator, revista „Însemnări ieşene”. Primăvara lui 1937 îl găsea la Viena, într-un sanatoriu, de unde a trimis ziarului „Adevărul literar” (23 mai 1937) un pamflet[21] de solidarizare cu Sadoveanu (care fusese atacat fără cruțare), de protest faţă de „huliganismul” care „lua amploare” în presa română.
„(…)Din zboru-i frânt și plutitor se lasă
Pe vârful unui spin.
Și florile se-nalță-ntr-un picior
Să-l poată contempla mai bine.
Cum doarme-n pragul clipei care vine,
Cu aripile desfăcute-n viitor.”
(„Lumină”, de George Topîrceanu)
[1] 7 mai 1937…
[2] Și-a scris, totdeauna, numele cu î…
[3] „Triste”… doar în ediţiile următoare…
[4] Tinereţea poeziei, ceea ce fiecare literatură consideră ca atare, comportă o anumită naivitate a temelor şi mijloacelor. În secolul XIX, Alecsandri era citit altfel decât astăzi, deoarece corespundea standardelor poetice pe atunci în vigoare. Poeziile lui nu păreau deloc naive. Acelaşi lucru trebuie spus în legătură cu Coşbuc, deşi, între timp, apăruseră Macedonski şi Eminescu, care nu se mai împărtăşeau din aceeaşi naivitate poetică. Se crede însă greşit că poeţii sunt priviţi la fel de către contemporanii lor şi de către urmaşi. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, nu Macedonski sau Eminescu reprezentau „norma poetică”. Epoca nu făcea diferenţa între Alecsandri şi Coşbuc, Ei făceau „norma”, chiar dacă primul era anterior lui Macedonski şi Eminescu, iar al doilea venea după ei…
[5] Alecsandri, ca de altfel Eminescu, s-a ilustrat în toate genurile…
[6] „Înainte, poezia era tot una cu versul. Unde era vers, era poezie. Iar versul era exclusiv regulat, respectând prozodia. După, prozodia a căzut în desuetudine, poezia fiind judecată prin prisma conţinutului liric” (interpretarea aparține lui Nicolae Manolescu)…
[7] „Nici mare, dar nici minor” – îl aprecia G. Călinescu într-o cronică din 1932, pentru ca, în „Istoria literaturii” din 1941, să găsească formula strălucită: „El nu-i niciodată aşa de liric încât să fie mare, niciodată atât de facil încât să nu fie poet”. Critica modernă avea pretenţia de la poeţi să fie lirici, dacă vor să fie omologaţi ca poeţi. În epocă, George Topîrceanu era mult prea popular („cel mai popular poet contemporan“, afirma Pompiliu Constantinescu într-un necrolog) pentru a nu fi recunoscut ca important. Şi nu doar în cercul revistei „Viaţa românească“ de la Iaşi, conservatoare în materie de poezie, dar şi în ochii criticii estetice, aceea care valida doar poezia lirică. Cu singura excepţie a lui E. Lovinescu. (N-aş paria, în paranteză fie spus, pe sugestia lui Cosmin Ciotloş din interesanta lui prefaţă la volumul de la Editura Curtea Veche, din 2010, cum că marele critic îi plătea poetului o poliţă pentru versurile care-l vizau, publicate în 1922 în revista „Hiena“: „În al criticei domeniu/ Orice Eu se crede geniu,/Dacă-i secondat de proşti…/ Alte semnalmente?/ Niente!/ Trebuie să-l recunoşti.” O astfel de explicaţie anecdotică nu poate trece înaintea aceleia ţinând de concepţia despre poezie a unui critic, mai cu seamă când e vorba de fondatorul criticii noastre estetice.)
[8] Tudor Arghezi îl va numi pe Topîrceanu „Scamator fără pereche”. Îşi va datora popularitatea tocmai acestui fapt, cititorul obişnuit continuând până târziu să prefere poezia veche, dar totodată fidelitatea lui faţă de aceasta îl va pierde, când cititorul va asimila poezia nouă…
[9] Fiu al cojocarului Gheorghe Topârceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena”, amândoi originari din părţile Sibiului…
[10] Prima încercare literară datează din timpul şcolii primare…
[11] Acolo unde părinţii s-au stabilit pentru o vreme…
[12] Revista umoristică „Belgia Orientului” (1904); a publicat şi la alte reviste: „Duminica”, „Spiruharetul”, „Revista noastră”, „Revista ilustrată”, „Sămănătorul”, „Neamul românesc literar”…
[13] Ca o replică la „Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea…
[14] Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa lui Ibrăileanu, Topârceanu cunoaşte şi colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu…
[15] Cu care l-a avut pe Gheorghe, unicul fiu…
[16] „Noaptea Muzeelor” (2016) mi-a adus, drept souvenir, în Casa Memorială „George Topîrceanu” din Iași, un semn de carte cu versurile Otiliei Cazimir… Casa Memorială „George Topîrceanu” a aparținut scriitorului Demostene Botez, prieten cu George Topîrceanu. A fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. După ce, în 1919, a fost sediul redacției revistei „Însemnări literare” tipărită sub direcția lui Mihail Sadoveanu și George Topîrceanu, (din colectivul de redacție mai făceau parte Garabet Ibrăileanu și Demostene Botez), imobilul este pus la dispoziția lui George Topîrceanu, în anul 1932. Acesta va locui aici până la 7 mai 1937, când, răpus de boala necruțătoare, trece la cele veșnice când avea numai 51 de ani; va fi înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din Iași. Casa a fost donată, în anul 1983, de proprietarii Teodor Neagu și Adrian Vulpe, „Complexului Muzeal” Iași. A fost renovată; la 22 iunie 1985, era inaugurat acest obiectiv al Muzeului Literaturii Române-Iași, cu un an înainte de sărbătorirea de către UNESCO a 100 de ani de la nașterea poetului…
[17] Rămâne în captivitate până în 1918…
[18] Împreună cu Sadoveanu… Prietenia cu Sadoveanu se reflectă şi în „Povestirile vânătoreşti”, în care „tovarăşul de puşcă şi de undiţă” era numit de Sadoveanu prietenul meu, poetul…
[19] Al cărei prim-redactor va fi…
[20] Neterminat, publicat postum în 1938…
[21] Articolul acesta a fost publicat postum…