(VIDEO) Tescani, povestea împărtăşită cu Enescu

Publicat de nicolaetomescu, 8 aprilie 2019, 21:56 / actualizat: 10 aprilie 2019, 11:54

• Cel mai vechi așezământ cultural din țară[1]…
• Conacul[2] renumitei familii boierești Rosetti-Tescanu[3]…
• Locul în care George Enescu a definitivat capodopera sa lirică „Oedip”…

Nu mă opresc doar asupra datelor esenţiale…

Pe urmele unor identități fabuloase, discut cu Ionel Romila, șeful secției „Dumitru şi Alice Rosetti Tescanu – George Enescu”, în fața clădirii cu linii clasice, elegante; perfecţiunea proporţiilor ne amintește faptul că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Dumitru Rosetti-Tescanu a deschis ușa casei sale artiștilor și intelectualilor pe care îi invita să-și petreacă vacanța, organiza serate muzicale; cărturarul și omul politic, influențat de principalele stiluri și curente arhitectonice ale vremii, a hotărât ridicarea construcţiei (anul 1880), în mijlocul unui parc dendrologic de aproximativ 4 ha…

Prin Actul de donaţie făcut de Maria Cantacuzino-Enescu, în 1947, conacul familiei trebuia să devină aşezământ cultural[4]. În 1980, a fost inaugurată „Casa Memorială Rosetti – Enescu” din incinta imobilului principal, devenită, în 1990, „Centrul de Cultură”-Tescani, apoi, din 1993, Centrul de Cultură „Rosetti Tescanu – George Enescu”. Către sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, conacul din Tescani și-a pierdut personalitatea juridică, devenind secția „Dumitru şi Alice Rosetti Tescanu – George Enescu”…

Discuţiile cu gazda noastră din Tescani nu au vrut să ocolească subiectul instrumentului atins de magia unuia dintre cei mai însemnaţi violonişti ai secolului al XX-lea; Enescu a judecat, în fel şi chip, întrepătrunderea între faţetele artei sale („Compozitorul din mine se ceartă cu violonistul… Violonistul vrea muzică (scrisă) efectiv pentru desfăşurarea virtuozităţii, în timp ce compozitorul se revoltă şi refuză să scrie, decât dacă poate să scrie aşa cum simte. Astfel, sunt silit să fac compromisuri şi să-l las să scrie muzică  pentru pian şi simfonii”); ne-am amintit şi de cartea profesorului George Manoliu, cel care propunea o analiză a gândirii interpretative a lui George Enescu, „poet şi interpret al viorii.”…

Chingile timpului ne-au contsrâns să mergem în direcţia discursului muzeal…

„Oedip”, operă simfonică la care Enescu lucrase 10 ani şi la care se gândise alţi 25, a fost încheiată la Tescani; pe prima pagină, muzicianul nota 27 aprilie 1931 iar, în loc de dedicaţie, iniţialele M.R.T. Maria Rosetti-Tescanu (aşa ceruse Maruca, „Prinţesa iubită”[5]). Până să se transforme în auto-exilat (deși sufletul său a tânjit, mereu, după România şi după sunetele ei), Enescu își purta creaţia (de fapt, trăia vârsta maturităţii creative) – preţ de câteva luni pe an – la acest conac; aleea cu plopi a parcului ar fi context de inspiraţie pentru finalul apoteotic al capodoperei des invocate, dar l-a ajutat pe Enescu să termine şi alte lucrări simfonice sau camerale, reprezentative pentru stilul de maturitate al compozitorului (Simfonia nr. 2 în La major, op. 17/1914, Cvartetul de coarde în Mi bemol major, op. 22, nr. 1/1920, Sonata pentru pian și vioară nr. 3, în la minor, în caracter popular românesc, op. 25/1926).

Știm, din teoria altora, că lucrurile obţinute cândva nu pot fi păstrate pentru totdeauna; în mod cert, trebuie să luptăm pentru a le păstra; să nu tolerăm distrugerea amintirilor… Poate că astfel ar trebui procedat cu biserica „Sfântul Gheorghe”… Construită în 1769, monument de patrimoniu de importanţă naţională, locul unde erau înmormântaţi membri ai familiei[6], unde Maria Rosetti participa[7] la slujbele de Crăciun şi de Paşti, cunoscând decăderea inexplicabilă a anilor ’30-’40 din secolul trecut, cu absida – care pare schimonosită de o pictură având subiect laic (la îndemâna comuniştilor) – şi catapeteasma dusă la biserica din sat/după ce capela a ars, refăcută în jurul anului 1984, trecând şi peste „episodul UNESCO” din 2006 (chestiunea pierderii câtorva zeci de mii de Euro[8]), biserica stă mărturie că, de cele mai multe ori, nu există jumătăţi de măsură ori cale de mijloc, iar atunci când descoperim că lucrurile nu merg în felul dorit, trebuie să schimbăm „tactica”…

Desigur, secția „Dumitru şi Alice Rosetti Tescanu – George Enescu” păstrează vioara maestrului, „merăria” – reabilitată aşa cum şi-ar dori şi alte alemente ale ansamblului –, locul solitar, „sanctuarul” din mijlocul naturii, printre copaci seculari, acolo unde Enescu se retrăgea pentru a compune…

Au impresionat, de-a lungul vremii, cursurile de master / instrumente și canto, la care și-au dat concursul mari maeștri români și străini, concertele camerale, implicarea instituțiilor de cultură din țară și din străinătate, cu participări prestigioase la programele culturale ale centrului… Conacul de la Tescani deţine şi o galerie de artă care adună din operele artiştilor participanți la tabere de creaţie (Tabăra de artă plastică, inițiată de maestrul Ilie Boca), spaţii de lectură, de studiu, pentru audiţie, sala de conferinţe, deopotrivă estrada în aer liber (din parcul conacului) unde se desfăşura, anual, Festivalul „Enescu – Orfeul Moldav” (inițiat de Ovidiu Bălan)…

În iulie 1946, înainte de a părăsi România[9], George Enescu a notat şi a semnat, pe o bucată de hârtie, „Ultime dorinţe”: cerea să fie înmormântat, la Tescani, alături de cea care i-a fost soţie… Un vis (măreţ sau la îndemână?) în care prea puțini au investit energie și timp, prea mulți au renunţat, s-au lăsat doborâţi de obstacole, s-au „sabotat” singuri…

Aș vrea ca viaţa să nu ne poarte la întâmplare, să nu fim înceți la făgăduială, să ne asumăm responsabilitatea tuturor acțiunilor… Monumentele istorice reprezintă patrimoniul cultural al României; nu numai în documentarele mele, „valorează cât o mie de cuvinte”, „vorbesc” despre locuri, tradiții, semnificații istorice; monumentele ne poartă pe calea cunoașterii trecutului nostru și „conectării” acestuia cu viitorul…

Film ©Nicolae Tomescu / Societatea Română de Radiodifuziune. Studioul Teritorial Iași

Foto imagine reprezentativă ©Nicolae Tomescu din SRR_2019_imagine din „Camera Panotată” a Muzeului Tescani

[1]De la sfârșitul secolului al XIX-lea, Dumitru Rosetti-Tescanu a deschis ușa casei sale artiștilor și intelectualilor pe care îi invita să-și petreacă vacanța, organiza serate muzicale…

[2]Fiul lui Costache Rosetti Tescanu – participant la întrunirile Divanului Ad-Hoc şi devotat susţinător al marilor reforme sociale în ţările româneşti, boierul Dumitru Rosetti Tescanu (1852-1897), cărturar și om politic, personalitate culturală/ îndeosebi prin scrierile sale în limba franceză/, influențat de principalele stiluri și curente arhitectonice ale vremii, a hotărât ridicarea construcţiei (anul 1880), în mijlocul unui parc dendrologic de aproximativ 4 ha. Edificiul a fost înălţat pe un nivel, având o fațadă impunătoare spre est; în spate, străjuieşte puternicul zid de piatră. Datorită anumitor caracteristici ale construcției, dar și amplasamentului său, conacul a fost clasificat în categoria „micilor palate” (de Vasile Parizescu, Președintele „Asociației Colecționarilor din România”)…

[3]https://ro.wikisource.org/wiki/Amintiri_%28Rosetti%29/Capitolul_I._Despre_originile_Rosete%C8%99tilor_%C8%99i_despre_c%C3%AE%C8%9Biva_ascenden%C8%9Bi_%C8%99i_colaterali_mai_dep%C4%83rta%C8%9Bi_ai_mei

Vezi și volumul 5 al Scrierilor lui C.D. Zeletin, subintitulat „Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, născută Kostaki Epureanu, și începuturile carierei pariziene a lui George Enescu” (despre familiile aristocrației rurale din Moldova, cu proprietățile lor, cu participarea acestora la actul Unirii din 1859)…

[4]În anul 1947, Maria Cantacuzino-Enescu a decis să doneze conacul Ministerului „Artelor”, în vederea înfiinţării unui aşezământ cultural… După 1947, proprietatea a fost devastată, biblioteca /de peste 10.000 de exemplare/ arsă, conacul jefuit și transformat în stațiune de mașini agricole/școală, în unele încăperi/ și, finalmente, în crescătorie de păsări… De abia în 1969, la „presiunea” intelectualilor din țară, dar și la insistențele urmașilor lui Enescu (cei care trăiau în Franța), conacul a fost inclus circuitului cultural, conform actului de donație; în 1970, casa a fost restaurată, fiind păstrat, în parte, mobilierul original şi pianul la care a interpretat Enescu…

[5]Maria Rosetti-Tescanu (18 iulie 1879, Bereşti-Tazlău-decembrie 1968, Geneva/Elveţia), cunoscută, mai târziu, drept Maruca Cantacuzino, a aparținut vechii familii boierești[5]; una dintre doamnele de companie ale reginei Maria; dobândea, la 18 ani, titlul de „Prințesă”; mama aviatorului Constantin Cantacuzino și bunica scriitoarei Oana Orlea, prietena intimă a filosofului Nae Ionescu, după moartea prințului Mihail G. Cantacuzino (1928); „originalitatea”, schimbările bruşte de dispoziţie, nonconformismul şocant (pe alocuri), pot fi înţelese şi prin bagajul genetic încărcat – de altfel, Enescu a internat-o (septembrie 1935) într-un sanatoriu vienez de boli nervoase; anul următor, în vară, se reîntorceau la Tescani, căsătorindu-se, la 5 decembrie 1937, după aproape trei decenii de iubire furtunoasă…

[6]Apoi, 11 Rosetteşti au fost strămutaţi în cimitirul din sat…

[7]După cum aminteşte ea însăşi, în volumul autobiografic „Umbre şi lumini”…

[8]În 2007, casa memorială din Tescani devenea secţie a Muzeului Naţional „George Enescu”; drept consecință, s-a pierdut finanțarea pentru reabilitarea conacului, aprobată de Banca Europeană de Investiții… Prin actul de donație (în aceiași termeni și cu aceeași destinație, George Enescu a donat, Statului român, Vila „Luminiș” de lângă Sinaia/proprietatea sa), Centrul trebuia să se afle sub egida Ministerului (Artei, astăzi Culturii), ceea ce s-a și făcut (din 1990); schimbarea din anul 2007 a fost contestată de Maria Ioana Cantacuzino (Oana Orlea, pe numele de scriitoare), nepoată și moștenitoarea legală a familiei Enescu….

[9]Se instaurase regimul comunist iar maestrul începuse să anticipeze dezastrul (întrucât călătorise, stătuse de vorbă cu prietenii din Occident)…

dr. Nicolae Tomescu, redactor-şef