Mircea Ciobanu: „Am fost tot timpul adversarul ideii că adevărul trebuie spus la momentul potrivit”

Publicat de nicolaetomescu, 23 aprilie 2019, 21:47

În iulie şi apoi în octombrie 1990, Regele Mihai l-a primit pe scriitorul, poetul, prozatorul, editorul, traducătorul și eseistul Mircea Ciobanu, la Versoix. Răspunsurile fostului suveran, combinate cu preţioasele documente din arhiva sa personală, au configurat o lucrare de referinţă, peisajul dinamic al schimbului de vorbe pe cale orală. Să fi însemnat Convorbiri cu Mihai I al României doar „o carte biografică despre viaţa unui om fără biografie proprie?” Sau depăşirea stilului tradiţional al naraţiunii, prin tentativa (înţeleaptă) de dinamitare a structurii compoziţionale, prin contrastele acumulate cu dezinvoltură?

L-am „atacat frontal” pe Mircea Ciobanu, într-o zi de mai a anului 1994. Pentru a mă lămuri. Poate, pentru a-i lămuri şi pe alţii. Lipsit de complezenţă, scriitorul s-a concentrat asupra unor teme nevralgice, refuzând să discute despre el însuşi…

Mircea Ciobanu: Prefer să vorbesc despre un om împlinit chiar dacă suportă exilul. Un om care crede în adevăr, în dreptate, pentru care cea mai importantă carte rămâne Biblia, pentru care puterea nu înseamnă decât a fi în slujba celorlalţi…

N. Tomescu: Nu este aceasta o imagine răsturnată a orgoliului de care dă dovadă scriitorul Mircea Ciobanu?

Mircea Ciobanu: Orgoliul celor mici – spunea Voltaire – constă în a vorbi totdeauna despre persoana lor şi de a nu vorbi niciodată despre cei mari. Pot să mă consider fericit că am scris cărţile pe care dumneavoastră le numiţi de referinţă. Nu vreau să risc folosind prea multe abstracţiuni, dar nu cedez în această tentativă de a-mi folosi mai puţin propria imagine, lansând informaţii despre o conştiinţă lucidă, integrată patrimoniului naţional.

N. Tomescu: Să evaluăm şi suferinţele produse în mod inevitabil de un conflict (30 decembrie 1947) al cărui sfârşit apare îndoielnic chiar în noile condiţii de după 1989…

Mircea Ciobanu: Ştiţi de ce? Natura oamenilor veniţi la putere după 1989 nu este perfectibilă! Cel mai bun exemplu: refuzul lor de a-i accepta Suveranului nostru viza de intrare în ţară – pentru a împărtăşi cu românii Sfintele Sărbători ale Paştilor. Era refuzul de a primi un român care nu făcuse niciodată declaraţia că îşi reneagă patria şi poporul. Sistemele comuniste văd peste tot numai politică, comploturi, probe de neloialitate – iată şi cuvintele prin care îmi mărturisea amărăciunea Mihai I al României.

N. Tomescu: Nu vreau să şochez printr-o idee: cea a cedării puterii (de bunăvoie). Visaţi la o viaţă politică românească în care opinia publică să fie pregătită pentru schimbare, în care să fie posibilă colaborarea celor învinşi în alegeri democratice?

Mircea Ciobanu: Cred că mergeţi prea departe cu imaginaţia. Ar fi de dorit colaborarea cu cei care ar prelua ştafeta pentru a-i ajuta să depăşească handicapul lipsei experienţei, dar şi pentru a se dovedi morali în relaţie cu cei care le iau locul. Din nenorocire, educaţia pe care au primit-o cei mai mulţi este una de tip bolşevic. Poate că acţiunea imaginată de dumneavoastră se va petrece într-un viitor când sper că oamenii vor mai fi învăţat câte ceva. Cu siguranţă: trebuie să plece de la putere echipa care se sprijină pe idei comuniste.

N. Tomescu: Chestiunea este complicată. Şi mai complicat mi se pare să recuperăm experienţa tragică, până la un punct, a Monarhiei. Poate fi reînvăţat românul să creadă în această instituţie?

Mircea Ciobanu: Am fost tot timpul adversarul ideii că adevărul trebuie spus la momentul potrivit. Am întâlnit la tot pasul oameni care nu vor să recunoască anumite convingeri. Este cazul convingerii că instituţia monarhică poate reprezenta, şi la sfârşitul secolului XX, alternativa politică a românilor. Nu intenţionez să emit jumătăţi de adevăr. Eu îndemn la limpezirea situaţiei şi la recunoaşterea caracterului monstruos al actului din 30 decembrie. Regele nu a vrut să devină prizonier în propria lui ţară. Nu a vrut ca alţii să sufere din cauza posibilului său refuz. Din această privinţă şi prin intermediul cărţilor pe care le-am scris, Regele restituie adevărul. Perioada 1944-30 decembrie 1947 reprezintă un şir de lovituri împotriva democraţiei. Straniu este faptul că Occidentul a consolidat starea de fapt convenabilă comuniştilor. Cu timpul, cei din urmă au modelat fără cruţare sentimentele antimonarhice, au manevrat tot felul de informaţii speculând ignoranţa unei importante părţi din populaţia României. De exemplu, calomnia în privinţa domeniilor regale, domenii care fuseseră date în administraţia regală printr-o lege parlamentară. Dar domeniile au rămas în proprietatea statului, beneficiile şi produsele fiind întrebuinţate fie pentru nevoile curente, fie se vindeau, de cele mai multe ori, banii au fost folosiţi pentru consolidarea unor opere culturale, pentru subvenţionarea unor activităţi şi instituţii. Până şi comuniştii au avut un moment de luciditate, dar, binenţeles, că nu şi-au recunoscut imbecilitatea: nimic din ceea ce aparţine statului nu poate fi confiscat! Deci ce fel de moşii ar putea să revendice Suveranul României?

N. Tomescu: Desigur, un capitol special ar trebui afectat relaţiilor Regelui cu Antonescu. Mihai I al României l-a apreciat, dar nu în orice împrejurări şi nu fără să utilizeze nuanţele. A înţeles că Antonescu nu putea face abstracţie de direcţia imprimată de mişcarea legionară. „El pregătea o dictatură de pe platforma căreia să poată sta singur de vorbă, singur cu reprezentanţii altor dictaturi”. Maniu şi Brătianu l-ar fi încurcat dacă ar fi fost atraşi în conducerea ţării. O ţară nu poate fi condusă de un singur om (chiar şi în vremuri de război)…

Mircea Ciobanu: Un alt capitol controversat (controversat din cauză că declaraţiile Regelui au fost răstălmăcite, falsificate, trunchiate…) se referă la aşa-numita problemă maghiară. Regele a afirmat, în permanenţă, că în comunism toţi oamenii sunt persecutaţi, nu numai etnicii maghiari, că numărul ultimilor a fost perceput în mod greşit (prea mare din cauza propagandei externe), că şovinii regretă privilegiile deţinute în anii ocupaţiei NV-ului Transilvaniei şi în anii dictaturii comuniste de tip moscovit.

N. Tomescu: Vă întreb (de fapt, dumneavoastră sunteţi conştient de adevărul spuselor mele), îi întreb pe cei care resping ideea monarhică: nu este, uneori, Republica o… Monarhie absolută? Nu este omul prins în acest angrenaj, un fel de proprietate de stat?

Mircea Ciobanu: Să medităm mai mult asupra acestor întrebări pentru a nu critica, pervers, o formă de guvernământ din care comuniştii au extras ceea ce era mai rău, şi-au însuşit cele mai agresive, mai abuzive metode folosite de monarhiile medievale. „Regele este mai mult decât oricând depozitarul tradiţiilor şi aspiraţiilor naţionale” – scria Grigore Gafencu (în 1948). Convingerea mea este că şi în actualele împrejurări, el rămâne „cavalerul nepătat al cauzei româneşti”. Pentru comunişti, pentru cei care le prelungesc într-o altă formă discursul şi ideile, Regele rămâne un exilat…

N. Tomescu: Regele Mihai şi exilul românesc – iată o dimensiune prea puţin cunoscută a istoriei noastre postbelice. Avem de-a face cu o mărturie: mărturia unui personaj privilegiat al istoriei care reprezenta continuitatea noastră, destinul nostru. O carte care te îndeamnă la trezire. „O carte se înfiripă din îmbinarea dialogului dintre Comitetul Naţional Român cu docu¬mente scoase pentru întâia oară la lumina zilei din arhiva Suveranului…”

Mircea Ciobanu: Această carte priveşte perioada imediat următoare abdicării forţate a Regelui (la sfârşitul lui 1947). Regele a simţit nevoia, iar eu – care am încleştat ideea în pagină – am susţinut această nevoie de a articula afirmaţii, de a ilustra mărturii prin apel la documente (motiv pentru care o bună parte din volum cuprinde chiar documentele acestea, riguros selectate).

N. Tomescu: Important este că, în volum, aduceţi explicaţia cât mai aproape de cititor. încercaţi a demonstra, prin apel la nuanţe, validitatea discursului filosofic al Suveranului. V-au călăuzit cuvintele Regelui: „Nu poţi vindeca o ţară fără să-i redai adevărul”?

Mircea Ciobanu: În primul rând, adevărul te poate elibera! Despre acest adevăr a vorbit Majestatea sa Regele şi în prima şi în a doua carte. Aş spune că fără ele şi fără documentele care le-au însoţit, ar fi greu pentru un istoric şi pentru un om de bună credinţă să demonstreze activitatea Regelui în exil etc. Cărţile vin să demonstreze, să răspundă la mai multe întrebări.

N. Tomescu: Să ne fixăm asupra întrebării esențiale… Ce a făcut Regele în exil?

Mircea Ciobanu: Regele a tutelat această formă de guvern a românilor din exil, într-un moment în care România nu avea o reprezentare credibilă în Occident. Ceea ce se întâmpla în România era, oricum, sortit să provoace suspiciunea tuturor forurilor internaţionale; noi ne găseam deja într-un proces masiv de sovietizare. În acelaşi timp, românii existau, omul simplu de pe stradă avea nevoie ca cineva să vorbească despre existenţa şi despre suferinţa lui. Interesant că la nivelul politicii mari, la nivelul guvernelor, în discuţiile de la guvern la guvern, puterea de reprezentare era scăzută; ele nu au izbutit să comunice de la nivelul popoarelor, românii au fost părăsiţi. Omul care a îndrăznit să afirme că poporul român nu a pierit şi că poporul român nu este numai ceea ce vor guvernele ei comuniste să însemne, a fost Regele nostru: Regele Mihai I al românilor. Cu prilejul primului volum de convorbiri, la întâlnirile pe care le-am avut cu Mihai I, am pus această întrebare vrând să rezolv dintr-o singură propoziţiune multe chestiuni şi chiar să răspund prin răspunsurile Majestăţii sale: Care a fost preocuparea de căpetenie în exil? (în afară de aceea a unui om care îşi câştiga existenţa de zi cu zi încercând avioane pe spezele propriei vieţi). Regele mi-a răspuns simplu, lăsându-mă într-o nedumerire totală: „M-am ocupat de Comitetul Naţional Român”. Mi-am amintit că în 1947 (când a plecat Majestatea sa) aveam 7 ani şi nimeni nu s-a străduit să explice ce a însemnat Comitetul Naţional Român în străinătate. Cei care ştiau, se temeau să-mi spună, iar alţii care ştiau se temeau la rândul lor pentru ca nu cumva românul să se simtă apărat din afara graniţelor, să nu se simtă reprezentat; dimpotrivă, să rămână cu singura imagine pe care au alcătuit-o nesfârşit de numeroasele manuale ale lui Roller cu privire la Monarhia din România. Am fost invitat în Arhiva pe care o văzusem şi înainte (întrucât primul volum apăruse însoţit el însuşi de nişte documente foarte importante). Mi s-au arătat câteva rafturi şi mai mult de 20.000-30.000 de pagini de documente care se refereau la ceea ce noi nu am ştiut ani în şir: că existase un guvern român în exil. După 1948, nu ştiu din ce pricină (fie din cauză că presupuneau ca îndelungată existenţa românilor în exil, pentru că ar fi vrut să pregătească o mai grabnică venire a Regelui în ţară) românii din mai multe direcţii (fie diplomaţii care se aflau deja pe pământ străin şi ştiau că, dacă se întorc acasă înfundă puşcăria, unii s-au întorc suportând consecinţele – aşa răsplăteau comuniştii buna credinţă a unui diplomat, cu o violenţă aflată la marginea crimei), deci unii diplomaţi, alţi oameni politici simpli sau de dimensiunea unui Rădescu, Vişoianu, Buzeşti, au propus Majestăţii sale să alcătuiască un guvern în exil. Majestatea sa a pornit de la ideea că trebuie alcătuit un asemenea guvern după modelul celui mai democratic guvern asupra căruia veghease în timpul cât era în ţară. Un guvern care să stea mărturie pentru posibilitatea alegerilor libere… După aceste principii, au participat la guvernul în exil: ţărăniştii, liberalii şi social-democraţii lui Titel Petrescu. Vreau să vă spun că imediat au încercat şi legionarii să intre în acest guvern, dar Regele s-a opus şi numai pentru un singur motiv: nu pentru că nu ar fi fost nevoie de orice român cu sufletul în străinătate, însă Suveranul nu dorea să iasă din norma democratică. El a spus: câtă vreme nu putem organiza noi, aici, alegeri libere la care să participe şi legionarii, câtă vreme nu vrem să repetăm ce s-a petrecut la Bucureşti, vor intra doar partidele care au câştigat într-o măsură mai mare sau mai mică sufragiile populare. Guvernul român din exil nu a fost singurul pe lângă Departamentul de Stat de la Washington, au fost şi Iugoslavia, Bulgaria, Polonia, Ceho-Slovacia, o parte din Ţările Baltice şi chiar Georgia.

N. Tomescu: Spre deosebire de toate celelalte guverne în exil, românii aveau în frunte un cap încoronat. Realitatea nu a fost agreată de autorităţile prosovietice de la Bucureşti. Aşa se explică de ce „guvernul” a fost torpilat din toate direcţiile (şi din interior şi din afară), pe toate căile presupuse a fi folosite de serviciile de spionaj sau de-a dreptul cu ameninţări individuale. Regele trebuia să fie intimidat. Dar el a continuat să lucreze împreună cu marii oameni politici care izbutiseră să se sustragă marii opresiuni din ţară…

Mircea Ciobanu: Vreau să ştiţi că toţi membrii Comitetului Naţional au renunţat să lupte pentru obţinerea vreunei cetăţenii. Aproape toţi au murit cetăţeni români, bineînţeles ca cetăţeni cărora li se ridicaseră naţionalitatea, aşa cum s-a întâmplat în 1948 cu Regele. Să trăieşti în străinătate fără să ai un statut bine precizat, într-un moment în care lumea se bătea pentru obţinerea cetăţeniei străine, vă închipuiţi ce reprezenta conştientizarea cauzei. Nimeni nu te apăra şi foarte mulţi dintre românii noştri au devenit indezirabili din pricină că au încercat să fie ascultaţi de reprezentanţii popoarelor libere, începând de la Vişoianu şi terminând cu Gafencu, oameni politici care nu au stat cu mîinile în sân, au vrut să atragă atenţia (cu virulență, chiar) puterilor străine că România nu are un reprezentant în adevăratul înţeles al cuvântului în oamenii care au venit la putere – via Moscova. Până în 1975, când guvernul român în exil s-a desfiinţat, pentru că dispăruse raţiunea de a menţine reprezentanţi cu funcţie de ambasadori (aşa cum am avut noi la Vatican, în Franţa la Paris, în Germania ş.a.m.d.). Regele era asaltat de pretutindeni de informaţii de cea mai bună sursă. Ceea ce noi nu ştiam despre România se ştia de Comitet. Evenimentele tragice erau sesizate la Washington, în Germania, la Londra. Fireşte că toată această activitate a ajuns până la urmă să tulbure chiar şi pe reprezentanţii puterilor libere. Vişoianu, bunăoară, era privit cu oarecare suspiciune (precum un scandalagiu) cu mai puţine şanse de a fi crezut decât un oarecare bulgar Dimitrov. Ai noştri nu s-au sfiit să dea cu pumnul în masă şi să explice tuturor că în România se petrece o crimă pe care ei nu o puteau tolera. Poziţia nu a convenit puterilor străine, mai ales după ce bomba atomică nu a mai însemnat privilegiul Americii, intrând şi în stăpânirea U.R.S.S…

Divinitatea a întrerupt discursul lui Mircea Ciobanu (pseudonim al lui Mircea Sandu, 13 iunie 1940/București-22 aprilie 1996/București). Să-i fi refuzat un privilegiu? După ce îi dăruise putinţa de comunicare ce, aparent, scapă controlului puterii temporale?