Ia… sau povestea vieții rurale de odinioară, a unor obiceiuri din sate

Publicat de nicolaetomescu, 23 iunie 2019, 18:52

Nu se mai poartă, cu deprindere zilnică, în niciun sat, ci doar în anumite situații[1], la festivități, ceremonii… Pe vremuri[2], fetele moşteneau (de la mama și de la bunica) nu doar arta de a o croi[3], ci învățau și rugăciunile dinaintea începerii torsului lânii, a ţesutului, a împletitului firelor[4]… Se pierd, treptat, meșteșuguri[5], odinioară vitale, pe care fetele și femeile le cunoșteau de la o vârstă… Cu toate acestea, încă se creează, la sat, piesele vestimentare care fac parte din portul popular românesc, iar iile îi inspiră pe artiști cosmopoliți[6] dintre cei mai diverși[7]… Adevărat, după Marea Unire din 1918, ia a fost promovată ca un simbol unitar al românilor, portul popular fiind asemănător în toate zonele țării[8]; acum, supraviețuiește amalgamul de elemente caracteristice atât portului tradițional cât și inserțiilor moderne, diferențele de la o regiune la alta sunt destul de mari…

La începuturi, ia era realizată din in, cânepă, lână, mai târziu a inclus bumbacul tors la fuior; împodobită, preponderent, cu broderii la mâneci, piept și gât, caracteristicile îi sunt date de cusături (umărul, care unește părțile din față și spate de mânecă), încrețul, altița(bandă lată, elementul definitoriu și unic al modelului, irepetabil), râurile (benzi drepte sau oblice pe piept și mâneci) și bibilurile sau cheițele(cusături prin care se îmbină bucățile textile), folosirea culorii, fondul alb al țesăturilor din in, cânepă sau lână… Ia românească autentică este creată din pânză potrivit de rară/așa-numita pânză de casă sau pânză nălbită (țesută la războiul cu două ițe), cusută cu arnici sau mulineuri, fluturi, mărgele, fir metalic alb sau galben, beteală…

„Creatorul” iei trebuie să cunoască punctele de cusătură și arta ornamentării. În Moldova[9], Transilvania[10], Muscel și Vlașca[11] se folosește pânza cu firul mai gros, întrucât costumul popular are motive mai bogate, mai robuste, cu punctul buclat, iar la costumele din Oltenia[12], Muntenia și Dobrogea se folosește o pânză mai rară, cu firul bine răsucit; ia maramureșeană[13] se deosebește de celelalte prin croiul său…

Ia reprezintă, în sens extins, și spațiul în care ne-am născut, comunitatea căreia îi aparținem sau cu care împărtășim afinități; fiecare ie achiziționată dintr-o gospodărie țărănească sau dintr-o familie de meșteri populari păstrează și ajută o generație să ducă mai departe arta populară românească…

[1] Ia creată de designeri reprezintă o opțiune a fiecăruia dintre noi… Se mai caută și povești, pe lângă încărcătura istorică și culturală…

[2] Ia făcea parte din costumul de nuntă (iile cu spic, întâlnite în Moldova, remarcându-se prin frumusețe). Broderia se realiza cu puține nuanțe cromatice, alteori iile se brodau cu o singură culoare, în special cu negru. Femeile căsătorite sau în vârstă purtau ii sobre, iar croiala și materialul din care erau confecționate erau mai simple, pe când fetele tinere purtau ii într-o cromatică veselă, luminoasă…

[3] Iile erau confecționate de femeile din sat în timpul șezătorilor, unde femeile cântau și confecționau haine; cămășile erau diferite de la o regiune la alta nu numai prin textura materialelor, ci și prin modelele și broderiile aplicate.

[4] Pentru a recunoaște o ie autentică trebuie să-ți însușești ceva esențial: ia originală nu este terminată, femeile de la sat considerau că perfecțiunea nu este a omului, ci îi aparține lui Dumnezeu… Putem face diferența între iile autentice și cele „comerciale” (confecționate la mașina de cusut, din materiale sintetice, brodată cu motive care aparțin altor culturi) prin elementele tradiționale, materialele folosite, croială și coloristică;.

Ia românească autentică este mereu brodată manual, confecționată din materialele de bază: pânză de cânepă, borangic, in, arnici, lâniță și decorată cu motive tradiționale românești. De asemenea, o ie autentică va fi tivită și încrețită manual, iar pe dosul iei ar trebui să vedem nodurile firelor de la broderii.

[5] Tehnici, materiale, cusături, croieli – pe care le găsim descrise în cărțile din anticariate, librării, muzee, cu termeni care pun în încurcătură… Avem specialiști care susțin că portul popular vechi, autentic, s-a pierdut acum 100 de ani, din cauza contactului cu lumea modernă…

[6] Noile tehnici, coloranții, automatizarea, au creat posibilitatea ca piesele lucrate manual, în comunitățile rurale, să fie create folosindu-se alte tehnici și un timp mult mai scurt; dar respectivele puncte de cusătură sau croiala unică nu vor fi niciodată redate într-un mod autentic decât de mâna femeilor care au transmis tradiția, din generație în generație…

[7] Ia a atras atenția numeroșilor designeri internaționali… Yves Saint Laurent a dedicat o întreagă colecție inspirată de ia românească, în anii `80 ai secolului trecut, colecție care i-a inspirat, mai târziu, pe alți designeri celebri precum Jean Paul Gaultier, Kenzo, Tom Ford, Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui, Philippe Guilet…

[8] „Portul românesc prezintă două caracteristici esențiale: unitatea și continuitatea sa. Prin continuitate înțelegem drumul parcurs de portul popular născut pe străvechea vatră a civilizației dace, până în zilele noastre. Prin unitate trebuie să înțelegem acele trăsături, acele aspecte esențiale care se văd în portul românesc din întreaga țară.” (Aurelia Doagă, Ii și cămăși românești)…

În basoreliefurile care îi înfățișează pe daci, portul cămășilor cu mâneci lungi, cu o croială de tip tunică, albă și lungă, dintr-o singură bucată, pantaloni strâmți și lungi (ciareci, ițari) era completat cu un brâu sau chimir, opincile din picioare; femeile se îmbrăcau cu  o cămaşă de pânză (ie), poale şi piese care acopereau picioarele (au primit, mai târziu, diferite denumiri: catrinţă, valnic, fotă sau opreg); pe cap, purtau diferite ţesături și podoabe – marame, năframe, cepse sau cununi, iar bărbații – căciuli; treptat, costumul bărbaților și al femeilor s-a diferențiat semnificativ, iar tunica pe care o purtau la începuturi ambele sexe a început să capete caractere distincte; veștmântul femeiesc s-a transformat în ia tradițională…

Primele ii pot să ne convingă de existența lor pe Columna lui Traian și pe monumentul de la Adamclisi, iar cea mai veche și autentică reprezentare a costumului popular se poate vedea în Cronica pictată de la Viena, din 1330, cele 147 de ilustrații ale documentului fiind o sursă pentru istoria culturală din secolul al XIV-lea…

[9] În structura sa, costumul popular din zona Moldovei păstrează elemente străvechi, tradiționale; în zona Vrancea, costumul femeilor se distinge prin sobrietate; ia capătă frumusețe prin bogăția firului metalic alb sau galben, a betelei și a fluturilor presărați ici-colo; croită din patru lățimi de pânză țesută în două ițe, cămașa folosește croiul fără irosirea vreunei bucăți de pânză; sub braț se introduc clinul și bucata pătrată de pânză, pavă; la gât, cămașa se strânge printr-un creț simplu și gulerul cusut în motive specifice; jos, la mânecă, se termină prin manșeta răsfrântă, numită „brără”, cu aspect de volan; se folosesc motive geometrice și florale stilizate – distribuite în rânduri și altiță, sub care se află încrețul, acestea păstrează echilibrul între câmpul floral și albul pânzei; se ornamentează jos, la mână, cu trei rânduri pe mânecă, dar și cu un singur rând (la ia fără altiță) de o parte și de alta, iar în locul celorlalte rânduri apar cheițe lucrate în fir auriu și subliniate de mici șabace; încrețul se lucrează în culorile alb sau galben, cu punctul „crucea” sau „înaintea acului”; deasupra încrețului stă altița mărginită de fâșii lucrate în lănțișor cu fir alb sau galben; altița, destul de lată, numără până la patru-cinci rânduri de motive, așezate orizontal și despărțite între ele prin aceleași fâșii înguste de fir metalic; pe piept, sunt distribuite două-patru rânduri de motive, care se pun lângă gura cămășii; spatele se ornează simplu, de o parte și de alta a umerilor…

În Bucovina, tipul de ie cu altiță, încreț și râuri, păstrează unitatea iei din întreaga țară, dar prezintă anumite particularități: nu apare gulerul, acesta fiind înlocuit cu „brezărău”; se realizează prin încrețirea cămășii cu un șnur sau ață răsucită din in, arnici sau cânepă, după ce a fost întărită marginea cămășii printr-o cusătură numită drug; cămașa se confecționează din patru lățimi de pânză pentru mâneci, piepți, clini (foroclină) și broschițe (pavă), are mâneca largă, se termină pe același drug, lucrat la fel de des ca și la brezărău. Ia în Bucovina se confecționează din pânză de cânepă, in sau bumbac gros; se lucrează cu altiță lată, cusută în fâșii, despărțite între ele prin brâie orizontale și decorate cu fir metalic în punct de lănțișor sau cu mărgele albe sau galbene de piatră; sunt folosite motive geometrice (romburi, pătrate, triunghiuri) și motive care se regăsesc pe porți sau case, dând impresia unor cusături ornamentate din belșug, cu origini străvechi în tradiția românească; încrețul este la fel de bogat, lucrat în alb sau galben-portocaliu pentru fond și cu punctul la un fir, cruci ori tighele; cromatica iei bucovinene este bogată: pe lângă culoarea de fond negru, cafeniu închis, se regăsesc culorile verde, galben-portocaliu, albastru etc.; pe piept, aceste modele sunt lucrate la dimensiuni mai mici, respectând stilul și culorile specifice zonei; punctul care se folosește în ornamentarea iei este crucea, la un fir, tighelul, lănțișorul, drugul…

[10] Se caracterizează prin mărimea și bogăția ornamentală distribuite de-a lungul mânecii, de la mână până la guler; cămașa păstrează croiul cămășii vechi: cele patru foi se încrețesc la gât prin gulerul potrivit de lat; se croiește din pânză de in, cânepă sau bumbac gros; pentru lărgime i se adaugă clini (adaos textil) și broschițe (petic de pânză, postav etc., pătrat sau rombic, pus la răscroială pentru a lărgi mânecile unei cămăși); ornamentele sunt distribuite pe mânecă, guler, piept, ornamentul principal va fi regăsit pe mânecă: lat, bogat, colorat în roșu sau roșu cu negru, uneori motivele fiind evidențiate și prin culori de tonalități calde – mov, verde, galben (deseori, avem și un ornament în formă de cheie roșie și neagră); pieptul cămășii se ornamentează simplu – motive mici, dispuse de-a lungul gurii cămășii…

Putem vorbi de tipul cămășilor „pui peste cot”; ia se ornamentează pe guler, acesta din urmă se coase cu „punctul pe dos” sau „pășituri” (cruci), pe mâneci și fodor; mâneca se termină cu o danteluță numită „cipcuță”; motivul mânecilor se distribuie orizontal, peste cot, iar fodorii se ornamentează cu același motiv de peste cot; încrețul fodorului se decorează cu punctul de ciupag, peste muchiile încrețului; sub guler, cămașa prezintă un mic ciupag lat 1-2 cm; dintre motivele folosite, le întâlnim pe cele florale, sub formă stilizată; ele se îmbină cu figuri triunghiulare, romboidale, cu tighele oblice, motive de gurița păpușii; cromatica este, deseori, monocromă: roșu pentru tinere și negru pentru bătrâne; caracteristica acestei ii o reprezintă mărgelele roșii, galbene, albastre, roz, verzi…

[11]În Vlașca și Ilfov întâlnim culorile calde și nuanțe de roșu, auriu, ocru. Cromatica iei de Vlașca este veselă, luminoasă; culorilor roșu, roșu cu negru, roșu închis li se adaugă verde kaki, verde măsliniu, galben, culoarea ceaiului, culoare care se obține din foi de ceapă sau floare de tei…

[12] Cămașa femeilor din Oltenia se caracterizează prin foile drepte încrețite în jurul gâtului, cusute cu mătase vișinie sau bleumarin, unde drugul tivește gura cămășii, marginea mânecii și a poalei; ia se croiește din pânză de in sau bumbac și se ornamentează cu motive geometrice sau florale, se coase cu puncte ca tighelul, crucea, la un fir, lănțișorul; croiul este vechi, din patru lățimi de pânză la care se adaugă clinii, broschițele, gulerul; cusătura are o cromatică distinsă – albastru de smalț sau roșu vișiniu; motivele sunt discrete, cusute cu punctul tighelului și umplute cu fir auriu sau argintiu; altița e compusă din fâșii cu motive mărunte, subliniate de galoane cu intercalații de fir metalic; sub altiță se găsește încrețul, lucrat în forme romboidale, în culorile alb, galben-crem, verde-măsliniu; de cele mai multe ori sub încreț apare ornamentația „în blană”, repetarea unor serii de motive; cele numite „în coarnele berbecului”, „cârlige”, „căsuțe” pornesc de jos, de la mână până la încreț; punctul iei este tighelul, lănțișorul, cruci la un fir…

[13] Este singura cămașă din costumul românesc care se croiește pătrată la gât; aceasta se confecționează din pânză de casă țesută la război, în două ițe; se croiește din patru lățimi, două pentru mâneci și două pentru piepți; mânecile se termină prin fodori, denumiți și „bezeri”, iar piepții sunt drepți și tăiați la gât; există mai multe tipuri de cămăși pătrate la gât, una dintre ele fiind cămașa de „Săpânța”; totodată, crețurile cămășii de Maramureș sunt spectaculoase, nu par a fi lucrate manual/simplu, realizate pe bază de fire scoase și punctul „înaintea acului”, pentru mai multă frumusețe folosesc motive lucrate în punctul identic cu „nemțoanele” din Banat, colorate în galben portocaliu…