In Memoriam Neagu Djuvara

Publicat de nicolaetomescu, 17 august 2019, 20:36

Născut la 18 august 1916/stil vechi[1], 31 august 1916/stil nou, a trecut la cele veșnice pe 25 ianuarie 2018…

„Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi nici pietrele nu pot striga. Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie ni l-a adus, iar el și-a făcut cu asupra de măsură datoria de a ne arăta, în carne și oase, nouă, celor care am uitat, ce înseamnă să fii civilizat și european într-o manieră curat românească.” – afirma, cu îndreptățire, Horia-Roman Patapievici…

Locul pe care l-a ocupat Neagu Djuvara în viața publică românească nu l-a luat de la nimeni și nu va fi ocupat, vreodată, de altcineva… Dacă l-am cunoscut, dacă o personalitate (care a trăit peste 101 ani) revenise – după 1990 – în țară, totul a fost /la fel de norocos/ pentru redactorul-șef Radio Iași (inclusiv prin difuzarea următorului fragment de interviu), în aceeași măsură precum faptele care i-au determinat lui Neagu Djuvara cotiturile vieții sale excepționale…

„Am crezut întotdeauna într-o democraţie în care lumea să se lumineze prin ziare, prin  reviste, […]să  aibă bun simț!”

Interviu cu Neagu Djuvara

Începînd cu luna mai a anului 1990, l-am întâlnit de mai multe ori pe domnul Neagu Djuvara.

L-am ascultat la Radio Iaşi – prin recunoaşterea datelor propriei sale experienţe, regăsindu-i spiritul fascinant şi în lecţiile televizate de istorie…

El nu a fost nevoit să învingă – precum mulţi alti români din diaspora – obstacolele legate de folosirea limbii materne. Câteva dificultăţi priveau termeni mai puţini uzitaţi  de când părăsise România. Nu am convingerea că trebuie înfrumuseţată versiunea originală a interviului de față; aceasta se constituie mai  mult într-o mărturie. Iată de ce nu m-a interesat subtilitatea esteticii discursului. Aș dori să fie evidentă opţiunea pentru fidelitate, redarea stilului original cu particularităţile sale, care are avantajul de a oferi cititorului o imagine reală…

*

N. Tomescu: Şansa noastră este (a fost) aceea de a dezvălui viziunea largă a lui Neagu Djuvara, viziunea cuprinzătoare, farmecul, distincția, dezinvoltura domniei sale. Toate acestea aparținând unui om pe care l-am rugat să-şi prezinte, în linii generale, traiectul evolutiv. În primul rând, aş dori să cunoaştem câteva date de referință care conturează amintirile începutului…

Neagu Djuvara: Bine, asta e o poveste  lungă, fiindcă nu sunt născut de ieri …

M-am născut trei zile după ce a intrat România în război, în 1916. Prin urmare, de la început am fost amestecat  în  drame  – ca  să spun aşa! Tatăl meu era inginer, ieşise şef de promoţie de la Politehnica din Berlin, şi ca atare, era directorul Armamentului pe ţară (cu toate că era tânăr căpitan). Când Muntenia a fost invadată de germani, ne-am retras cu toţii la Iaşi şi de la Iaşi… după bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti – după ce s-a oprit frontul, toată lumea s-a îngrijorat de iarna care va veni, cum vom putea trăi, iar tatăl meu, deşi era militar în funcţie, s-a gândit să-şi pună familia la adăpost. Tatăl meu era pe vremea aceea ministrul României în Belgia şi şi-a trimis soţia cu cei doi copii şi cu un frate bolnav, prin Rusia, către Apus. Prin această împrejurare extraordinară ne-am aflat la Petrograd (care va deveni  Leningrad în ziua Revoluţiei din octombrie). Noi am fugit din Leningrad (Petrograd pe vremea  aceea) la 7 noiembrie  1917.

N. Tomescu: Traseul  dumneavoastră  spre  Occident  a trecut prin  Orient.

Neagu Djuvara: Bine, asta este o întâmplare… de la începutul vieţii mele! Veţi vedea o altă întâmplare extraordinară! Deci, scap de Revoluţia rusească din noiembrie 1917, scap de comunismul din România la 23 august 1944. În ambele cazuri am plecat în ziua marilor întâmplări!

Acum însă, dacă m-aţi întrebat de copilărie: tatăl meu a murit pe când noi eram în Occident (a murit în uniformă militară, dar de faimoasa gripă spaniolă), deci am fost orfan de război. Am dus o copilărie  plină  de  greutăţi  materiale – într-o  asemenea măsură încât mama mea a crezut mai convenabil să devenim „internii” unui liceu din Nice apoi la unul din Paris. Mi-am făcut aproape toate studiile liceale în Franţa, revenind în fiecare an, câte 3-4 luni în timpul verii, în localitatea de unde plecasem. Astfel încât, am cunoscut România mai mult prin mediul său rural (ne rămăsese o bucăţică de moşie). Studiile propriu-zise le-am făcut în străinătate. Pasiunea mea din tinereţe a fost istoria. Dar  ne-am gândit că era bine să mă apropii şi de un domeniu mai practic (cu istoria nu faci nimic, asta în sens material). Deci, paralel cu studiile de istorie am făcut şi studii  de  drept  şi le-am „împins” până la un doctorat internaţional. Într-adevăr, s-a dovedit mai târziu că numai din studii de drept am trăit…

N. Tomescu: Vom reveni asupra doctoratului… Ar fi bine să zăbovim în privinţa serviciului dumneavoastră militar. Stagiul în armată se leagă de un eveniment dureros pentru  istoria României.

Neagu Djuvara: Este adevărat că într-o etapă iniţială mi-am amânat serviciul militar din cauza studiilor. Am început serviciul militar la 23 de ani, fiindcă doream să obţin mai mult doctoratul în Drept. Când mi-am satisfăcut serviciul militar? Era tocmai momentul când România  cedase ultimatumului  sovietic din iunie  1940.

N. Tomescu: V-ati remarcat şi prin opinia tranşantă privitoare la posibili­tatea rezistenței româneşti (în acel an încărcat de semnificații)!

Neagu Djuvara: Da!  Am afirmat-o în mai multe rânduri… Reacţiile au fost în general negative. Aproape  toată lumea a spus că astea sunt utopii şi că încerc să rescriu istoria. Indărătnic fiind, cred că 1940 a fost momentul când noi am greşit… drumul. Fiindcă toată lumea s-a îndârjit asupra actului din 23 august: trebuia să-l facem, trebuia să nu-l facem? 23 august ar fi putut deveni 26 august, dar în momentul acela nu mai puteam rezista. Dacă am fi continuat războiul alături de germani, care de altfel erau vinovaţi de a ne fi răpit jumătate din Transilvania, s-ar fi întâmplat o altă catastrofă! Noi nu aveam obligaţii cavalereşti – cum a crezut mareşalul Antonescu – faţă de alianţa cu Germania. 23 august a fost o tristă necesitate. Iar dacă vrei să judeci momentul în care am fi putut lua o altă cale, nici nu puteam să nu intrăm în război să ne luăm Basarabia; nici nu puteam să ne oprim pe  Nistru, era aberant – dacă ar fi pierdut Germania războiul, cum de altfel s-a întâmplat? Oricum, ruşii  ne-ar  fi  luat Basarabia! Deci, întorcându-ne în istorie, care moment poate fi desemnat drept esenţial în alegerea românească? După părerea mea, momentul  acela a fost reprezentat  de ultimatumul  sovietic  prin care ni se cerea să părăsim în 48 de ore Basarabia şi Nordul Bucovinei (nu le aparținuse niciodată)!

N. Tomescu: Consideraţi că, în acel moment, diplomaţia a luat-o înaintea realităților?

Neagu Djuvara: Sunt convins de acest lucru! Este, din păcate, o trăsătură care ne-a însemnat de mai multe veacuri şi continuă să ne bulverseze. Ne închipuim că putem aranja orice prin înţelegeri, tratate… Prea multă dibăcie! Prea multă dibăcie nu merge. Sunt momente în istorie când trebuie să rişti, trebuie să rişti totul. La noi, ideea că ar fi putut să dispară statul timp de un an, doi sau trei, este ceva monstruos. Piere  fiinţa  statului… Ei  şi? A pierit fiinţa statului polonez timp de peste 150 de ani şi uite cum sunt (în  privinţa demnităţii naţionale). A pierit şi ființa statului sârb și ființa statului bulgar, numai noi suntem cei care credem că dacă dispare un guvern român înseamnă că a dispărut naţia română. Nu-i adevarat, domnule! Nu-i  adevărat! Era un  război care de-abia începuse, nimeni nu putea şti cu ce se va isprăvi, noi nu trebuia  să cedăm ultimatumului sovietic! Chiar  dacă nemţii, prin telefon, au făcut presiuni imediat după prima adunare a Consiliului de Coroană (unde mişcarea pentru  cedare era echivalentă celei pentru rezistenţă). Lucru  ciudat,  dar  aşa  se  scrie istoria,  militarii erau împotriva  rezistenţei – fiindcă  ei  ştiau  mai bine că nu avem mijloace de a rezista. E foarte curios cum militarul, care vede totul din  perspectiva condiţiilor  materiale, militare, nu are viziunea istorică pe  care  o avea  un  Iorga,  zicând  „nu  importă  că  suntem bătuţi, noi nu putem  ceda fără a trage un foc de puşcă  pentru  o provincie românească!”. După primul Consiliu s-a luat legătura cu Berlinul, am primit un cvasi-ordin de la germani: „cedați imediat!”. De ce? Asta  se putea judeca: după cum vom şti mai târziu, Germania avea o înţelegere cu ruşii (să reia Basarabia). Deci ruşii nu ar fi trecut mai departe de Prut, dar asta nu o puteam ghici. Germania nu ar  fi  permis însă niciodată ruşilor să ajungă până la petrolul de la Ploieşti. Asta era clar. Toata lumea știa că la un moment dat Germania se va încăiera cu U.R.S.S. și, prin urmare, cu petrolul românesc vor face războiul.

N. Tomescu: Pătrunderea trupelor germane în octombrie 1940 a  vizat zona petrolieră…

Neagu Djuvara: Exact! Ce s-a întâmplat în octombrie 1940… Noi am fi putut precipita evenimentele rezistând ruşilor şi spunînd în acelaşi timp nemţilor: dacă voi intraţi prin alţii în Transilvania, noi nu ne mai apărăm. Şi-am fi fost ocupaţi de cele două mari puteri, dar aveam obrazul curat, aveam mai puţine pierderi în oameni decât am avut făcând un război până în Kuban şi la Stalingrad şi îndărăt până la Praga, ca să ne scuipe în ochi toată lumea. Fiindcă şi rusul spune: „de ce ai trecut peste Nistru?”; neamţul: „de ce m-ai trădat la 23 august?”; franţuzul: „de ce ai făcut războiul alături de Germania?”; englezii şi americanii: „de ce ne-aţi declarat  război?”… Suntem urâţi de toată lumea.

N. Tomescu: Sunt alte fapte şi împrejurări generate de război care vă determinâ să nu le amintiţi cu plăcere? Aţi amintit doar în câteva cuvinte despre participarea dumneavoastră…

Neagu Djuvara: Bine, am procedat ca toată lumea. Eram la Şcoala militară imediat după predarea Basarabiei, am fost încorporat fără să termin serviciul militar ca elev-ofiţer în rezervă la Şcoala de la Ploieşti (infanterie) şi trimis pe Prut, descoperind că războiul este iminent. Am stat 10-15 zile prin gropi cu detaşamentul nostru şi, în fine, a venit 22 iunie 1941 când am plecat în Transnistria. Am făcut 750 de km pe jos, fiindcă mergeam în zig-zag: mai întâi ne-au trimis către Cetatea Albă, pe urmă din motive strategice am cârmit-o în unghi drept către Nord, am trecut pe la Dubăsari în Transnistria şi am fost rănit undeva la nord de Odessa. Aşa că din punct de vedere strict personal am avut norocul să fiu rănit înainte ca regimentul meu  să fie decimat la Tătarca. Când m-am reîntors de prin spitale, am stat puţin la Odessa cu câteva zile înainte de căderea acestei localităţi în mâinile noastre. Am intrat în Odessa fără ca eu să trag un singur foc de puşcă …

N. Tomescu: Ce ne puteţi spune despre drumul dumneavoastră în diplo­maţie?

Neagu Djuvara: Am mai stat încă doi ani, regimentul meu nu a mai  plecat  pe front, deci eram ofiţer la Bucureşti, instructor de recruţi. În total am făcut trei ani de „miliţie” de acest gen. A fost cu totul întâmplătoare intrarea mea în Ministerul Afacerilor Străine. Un prieten care a întâlnit-o pe soţia mea i-a spus că se organizează un concurs pentru prima dată în patru ani la Externe. „De ce nu se prezintă Neagu?” Mie nici nu-mi trecea prin gând, dar mi-am zis: pierdem războiul, nu o să mai pot face istorie aşteptând să am doctoratul în Litere, trebuie să am o meserie (şi bunicul şi unchiul meu fuseseră în diplomaţie). Aveam un fel de tradiţie în familie şi atunci m-am prezentat la concurs. Mi s-au dat în mod generos două zile pentru a pregăti examenul (cele două zile de Paşte ale anului 1943). M-am prezentat şi iarăşi un miracol: acelaşi prieten – care  a făcut  pe urmă 16 ani de închisoare (vorbesc de Camil Demetrescu, care era sub-director la Cifru, la Externe), acelaşi prieten m-a repartizat la Cifru şi Cabinet (era singura direcţiune din Minister având trecere la Statul Major). Întâmplarea a făcut că m-au desconcentrat atunci şi am intrat la Minister, la Cifru. După un an de zile, alt miracol: am fost trimis curier diplomatic la Stockholm; în principiu, trebuia să plec la 19 august – în momentul acela a început  teribila ofensivă sovietică care a spart frontul în Moldova. Mihai Antonescu – Ministru de Externe – a spus că nu mai pleacă nimeni curier, trebuie să-i aleg eu. Pe mine mă văzuse o singură dată, îi plăcusem şi-am plecat la 23 august 1944 dimineaţa, fără să ştiu ce se pregăteşte în după amiaza zilei respective.

N. Tomescu: Întâmplătoare  sau nu, prezenţa  dumneavoastră  în diplomaţie v-a cauzat numeroase neplăceri. Aş dori  să  insistăm asupra implicării în procesul intentat lui  Iuliu  Maniu…

Neagu Djuvara: Într-adevăr,  neplăceri. Dar  putem considera  şi cealaltă  per­spectivă – am  fost  salvat  în  mod  miraculos fiindcă  am  plecat la 23 august; noul guvern în care directorul de  cabinet era Niculescu- Buzeşti, mă cunoştea şi mi-a făcut un serviciu. Când m-a văzut  singur  la  Stockholm,  mi-a  confirmat  postul. Am  stat trei  ani, câtă  vreme  Tătărescu  (Ministru  de Externe) n-a vrut să ne recheme nici pe şeful meu, Gheorghe  Duca (fiul lui I.G. Duca), nici  pe mine. Ne-a păstrat acolo întrucât ne ştia. Mă rog, eu cred că era o chestiune  sentimentală. A preferat să ţină nişte oameni în care nu avea încredere, care nu  erau  de părere  cu el, dar erau din familii liberale şi erau mai puţin periculoşi într-un post de mai mică importantă. Când m-au rechemat în ţară am aflat că sunt implicat în procesul Maniu. De ce mă implicau? Dumneavoastră ştiţi că dacă ar fi fost în ţară, în timpul războiului, oameni cu adevărat filo-germani, ăia au scăpat teferi, ruşii nu au avut nicio pică  pe  cei care fuseseră  filo-germani. Au  avut pică pe cei consideraţi ca fiind  filo-englezi  sau fila-americani.

N. Tomescu: Şi  anti-sovietici…

Neagu Djuvara: Şi anti-sovietici, prin consecinţă. Deci, m-au considerat ca făcând parte din micul grup care lucrase la negocierile cu anglo-americanii şi în mod gratuit m-au implicat în procesul Maniu sub cuvânt că eu la 23 august aş fi plecat cu cine ştie ce instrucţiuni din partea grupului  de  la  Buftea (sub oblăduirea aripii lui Maniu şi a Regelui Mihai), grup care făcea negocieri cu occidentalii, încercând să scoată România din război. De fapt, eu la 23 august am fost trimis de guvern, adică de Mihai Antonescu, nu de ceilalţi. Alţii au spus: vi-l prezentăm pe Neagu Djuvara în calitate de curier, dar nu mi-au dat un mesaj de transmis aliaţilor. Mesajul pe care l-am avut era de la guvern şi cerea să respectăm condiţiile sovietice. La acest mesaj ei nu răspunseseră  de mai multă vreme, că şi aici este o problemă. Tot se vântură chestiunea că Antonescu ar fi obţinut condiţii mai bune decât Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu la Cairo. Este adevărat, dar numai în măsura în care ruşii duceau un dublu joc, negociau cu noi la Stockholm fără a spune anglo-americanilor şi negociau împreună cu anglo­ americanii la Cairo. Ei au vrut să arate: dacă negociem numai cu ei, ni se oferă condiţii mai bune. Ce înţelegeau ei prin condiţii mai bune? Înţelegeau acceptarea principiului existenţei unui colţ de ţară care să rămână neocupat, unde să fie un guvern independent. Dar cum noi nu am răspuns acestei propuneri timp de două luni de zile, la 23 august 1944, nu mai ştiu dacă ruşii ar fi acceptat propunerile noastre, era prea târziu. Elementele militare, circum­stanţele se schimbaseră în întregime.

N. Tomescu: Aminteaţi situaţii particulare fără a pierde din  vedere contextul în care s-au plasat evenimentele. Într-un alt context, ce a reprezentat pentru dumneavoastră 30 decembrie 1947?

Neagu Djuvara: Cu toţii în Occident am fost  şocaţi  de vestea abdicării Regelui. Adică am înţeles totul, nu atât din dragoste pentru persoana Regelui sau pentru Monarhie; am avut impresia că 30 decembrie 1947 pecetluieşte punerea noastră sub tutela sovietică. Atâta vreme cât rămăsese Monarhia, atâta vreme cât Regele făcuse „greva semnăturii” , aveam impresia că ne puteam agăţa de ceva, că exista un element statornic constituțional. Monarhia, indiferent că este de origine străină sau naţională, interesul ei coincide cu interesul naţional. Avem atâtea exemple în istorie:  dinastia  din Suedia  (Bernadotte)  a  declarat  război francezilor…

N. Tomescu: Dar  avem exemplul  dinastiei  de Hohenzollern…

Neagu Djuvara: Chiar aşa, Ferdinand nu a declarat război ţării în  care se născuse, cu  durerea  în  suflet,  dar  a  adoptat imediat interesele ţării? Cred că am avut, precum  majoritatea  românilor, o strângere de inimă şi lacrimi în ochi atunci când am aflat de plecarea Regelui din ţară.

N. Tomescu: Ce a urmat acestui eveniment? Desigur, din perspectiva acţiunii dumneavoastră…

Neagu Djuvara: Ce a urmat? Am încercat să ne organizăm în străinătate pentru a face înţeleasă situaţia României. Trebuie  să spun cu durere că nu am avut decât extrem de puţin  succes. A fost un moment istoric când occidentalii au închis ochii, asta în situaţia în care, probabil, considerau că nu pot face nimic. E un mister: când se va scrie istoria peste 100 de ani se va explica de ce americanii, care dispuneau de bomba atomică şi erau în măsură să facă presiuni asupra ruşilor, nu au intervenit. Peste şase ani ruşii posedau, la rândul lor, bomba  atomică. În acei şase ani s-a petrecut ocuparea Chinei de către comunişti, toată Europa de est a fost ocupată de către  sovietici… Rămâi uimit când te gândeşti la acest fenomen. Americanii au renunţat la o mare parte din armamentul lor convenţional, au procedat la demobilizări, găsindu-se la un moment dat cu braţele încrucişate în faţa unui zid de rea-voinţă. Noi, cei aflaţi departe de ţară, eram neluaţi în seamă de cercurile politice şi jurnalistice din Occident.

N. Tomescu: Deşi plecat, aţi rămas tot timpul român cu gândul la România…

Neagu Djuvara:  Am fost tot timpul român şi în primii 14 ani de exil nu am făcut altceva decât să mă ocup de români cu un salariu de mizerie. M-am ocupat trei ani de soarta refugiaţilor sosiţi la Paris, am creat împreună cu fostul ministru al lui Carol, Nicolae Caramfil, un Comitet de Asistenţă pentru români (al cărui secretar general am fost). Pe urmă m-a recrutat o organizaţie internaţională, am  stat un an în calitate de „ofiţer de protecţie” pentru refugiaţi. După aceea m-am ocupat de ziaristică, am fost redactor la Radio Europa Liberă un an şi jumătate, fiind reprezentantul lor la Paris. În acelaşi timp, am devenit secretar general al Fundaţiei Carol – instituţie culturală care încerca să organizeze conferinţe, să reamintească lucruri esenţiale din istoria României. Trăiam foarte greu, cu puţine cotizaţii şi cu ajutor lunar dat de „Free Europe”.

N. Tomescu: Să fie acesta un motiv pentru care aţi părăsit Europa, ajungînd pe continentul african?

Neagu Djuvara: E greu de spus de ce am plecat. Am plecat pentru că mi-am dat seama, mai întâi, de faptul că acţiunile mele nu aveau niciun efect asupra opiniei occidentale şi, în al doilea rând, din cauza divergenţelor ivite între generaţii: aveam, impresia  că  generaţia care conducea, care formase Comitetul Naţional de la Paris, nu îi lăsa pe cei de vârsta mea (între 30-40 de ani) să-şi spună cuvântul. Simţeam că eram inutil… O altă întâmplare  extraordinară a făcut ca Preşedintele Republicii Niger (independentă de puţine  luni) să mă angajeze printr-o recomandare a unui prieten comun pentru organizarea Ministerului de Externe. Am fost angajat pe durata a doi ani în calitate de consilier diplomatic. Foarte puţin după aceea am devenit un fel de factotum… Din doi în doi ani mi-am reînnoit contractul, întrucât m-am simţit bine la ei…

N. Tomescu: Ați făcut atât de multe încât ați rămas în Africa 23 de ani…

Neagu Djuvara: Într-adevăr, a fost o experienţă destul  de  ciudată. Începutul  a fost mult  mai  interesant  decât  sfârşitul. Având nevoie de mine, am plecat la multe conferinţe internaţionale pentru redactarea pro­iectelor de acord bilateral sau multilateral; am fost timp de un an şi jumătate secretarul general al Comisiei Internaţionale Africane a fiuviului Niger… încercam să fac cinste numelui de român în condiţiile în care mă aflam… Totodată, lucram la teza de doctorat începută la Paris….

***

N. Tomescu: Biografia lui Neagu Djuvara reuşeşte să devină pentru noi un instrument de cunoaştere. Mi-aţi propus să revenim asupra acţiunii dumneavoastră de „cucerire” a lumii, la raportul contradictoriu stabilit de un român cu civilizaţiile franceză şi africană. Este  o experienţă  inegală…

Neagu Djuvara: După experienţa africană (paradoxal, atinsesem vârsta pen­sionării, dar nu mi s-a spus să plec) am revenit în Franţa. Aveam „răscumpărată”, ani şi ani de-a rândul, o pensie a securităţii sociale franceze foarte modestă, dar care îmi permitea să trăiesc. În  plus, mă chemau cei care creaseră la Paris Casa Românească (o nouă instituţie culturală, succesoarea Fundaţiei Carol). Am devenit secretar general al Casei Româneşti. Deja scrisesem în Africa o carte de istorie românească în care doream să acopăr perioada 1800-1848. Perioada mi se părea crucială pentru istoria noastră, fiind perioada în care ieşisem din lumea turco-fanariotă pentru a ne occidentaliza. De când eram student m-a interesat nu numai istoria în sine, dar şi problemele de filosofie a istoriei (sub aspectul epistemo­logic, a posibilităţii de a scrie istoria, partea filosofiei critice: Este posibilă scrierea istoriei? Ce înseamnă istoria? Ce legătură se află între faptele cotidiene şi felul cum le scriem după un timp?). Bineînţeles, trebuie să rezumi anumite evenimente care s-au petrecut, deci alegerea pe care fiecare istoric o face din evenimentele trecute este de o importanţă covârşitoare. Din generaţie în generaţie avem alt unghi de vedere asupra felului de a selecta evenimentele.

N. Tomescu: Oare istoricii, care în pofida metodelor şi tehnicilor de cercetare nu numai că apreciază şi interpretează aceleaşi chestiuni şi evenimente în termeni diferiţi, dar îşi propun şi o selectare diferită a faptelor, iar adesea chiar le percep şi le prezintă diferit, aşadar aceşti istorici nu dezvoltă pur şi simplu o propagandâ camuflată în loc de ştiinţâ? Pe de altă parte, momentul subiectiv în cunoaşterea istorică este actualmente atât de evident… nu infirmă aceasta postulatul obiectivist al cunoaşterii umane şi deci caracterul  ştiinţific al istoriei?

Neagu Djuvara: Mă bucur că vă preocupă şi pe dumneavoastră asemenea chestiuni. În ceea ce mă priveşte, am început la Sorbona o teză de doctorat care, în general, cere cel puţin 6-7 ani de  lucru (fiind nevoit să-mi câştig existenţa, am lucrat 19 ani) şi aveam peste 50 de ani când am  susţinut  teza  finală.  Pe  urmă am scris diferite articole de istorie românească (despre Dimitrie Cantemir şi lucrarea  sa mai puţin cunoscută Monarhiarum physim  examinatio, care  este  o încercare de filosofie a istoriei oferită ţarului Petru cel Mare). Am publicat în „Revue Des Etudes Roumaines” (publicaţia pe care o edita Institutul nostru). După teza  de doctorat, am încercat să surprind momentul când românii trec de la civilizaţia bizantino-turcească la civilizaţia europeană. Un lucru care nu este admis de mulţi istorici: chiar fiind de limbă latină, realitatea e că am fost înglobaţi în lumea bizantină, în religia ortodoxă, că ne-am aflat sub stăpânire turcească, noi nu am participat decât superficial la marile mişcări occidentale. Un învăţat precum stolnicul Cantacuzino care pleca în Occident şi Dimitrie Cantemir care învăţa latineşte şi greceşte la Constantinopol nu pot susţine ideea că boierii de pe vremea aceea aveau mentalitatea occidentală. Ei erau oameni care creşteau într-un spirit constantinopolitan, se îmbrăcau precum turcii, era o mentalitate cu totul diferită. Începutul veacului al XIX-lea este nu numai o ieşire din politica otomană, dar şi o ieşire dintr-o viziune asupra lumii (realizată la noi mult mai grabnic decât în alte ţări  prin  faptul  că eram creştini, eram  de limbă  latină şi imediat tineretul a învăţat  franţuzeşte şi italieneşte, având impresia că vorbeşte o limbă soră); acest lucru  cred că a determinat occidentalizarea noastră mai rapidă. Vecinii noştri, cum ar fi sârbii sau bulgarii sau grecii, au parcurs mai multe etape.

Dar să nu pierdem acest câştig după atâţia ani de comunism și de democrație mimată…

[1] Cărturarul îşi serba ziua nașterii de două ori, pe 18 august/calendarul vechi (iulian) şi pe 31 august/conform noului calendar (gregorian)…

România a adoptat, oficial, stilul nou/Calendarul Gregorian, pe baza Decretului publicat în Monitorul Oficial nr. 274 din 6 martie 1919 (p. 6 114- 6 115), astfel că 1 aprilie a devenit 14 aprilie 1919; de atunci, calendarul nou funcționează în curgerea sa firească, pe când cel vechi rămâne în urmă cu 3 zile (la fiecare 400 de ani); de aici apare diferența de 13 zile la care s-a ajuns între cele două calendare; pentru conversia datelor de naștere, de la stil vechi la stil nou (pentru persoanele născute înainte de 1919), trebuie sa se adauge 13 zile în secolul XX și 12 zile în secolul al XIX-lea…