Avram Iancu: „Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea fericită”

Publicat de nicolaetomescu, 10 septembrie 2020, 20:33

Avram Iancu s-a născut în anul 1824; data exactă a naşterii sale nu este cunoscută. A copilărit în Vidra de Sus, sat din Munţii Apuseni, aflat în nordul-vestul judeţului Alba. Potrivit istoricilor, Iancu, viitor lider al moţilor, nepot al celebrului Horea, unul dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti (1784, Transilvania), provenea dintr-o familie înstărită, bunicul fiind preot, tatăl pădurar şi apoi jude domenial.

În anul 1848, cel al începutului revoluţiei din Transilvania, Avram Iancu a fost admins în avocatură; anterior, încercase să absolve cursurile Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca, dar solicitarea de a primi o slujbă în administraţie pe măsura pregătirii sale a fost respinsă pe motiv că provenea dintr-o familie de iobagi. A obţinut un post de cancelist la Tabla Regească din Târgu Mureş (Curtea de Apel a Transilvaniei) – postul său echivala cu cel de jurist.

„În seara de 26 Martie 1848 vreo trei zeci de tineri români se adunară în locuinţa lui Avram Iancu din Târgul Mureş. Inimosul practicant de avocat trecea deja de atunci ca unul dintre conducătorii tineretului, penru marele său suflet românesc şi pentru autoritatea prin care în chip tainic cucerea pe toţi tovarăşii săi. În momentele acelea, oraşul secuiesc era tulburat de strigătele frenetice ale ungurilor, care pretindeau unire sau moarte, adică uniunea Ardealului cu regatul Ungariei”, scria istoricul Silviu Dragomir (în 1924). Câteva zile mai târziu, Iancu părăsea Târgu Mureş pentru a se deplasa în satele din Munţi Apuseni, cu scopul de a-i mobiliza pe moţi să lupte pentru cauza naţională. „Cereţi vârtos să se şteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, aţi plătit şi de o sută de ori pâmântul care vă dădea hrana vieţii de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-aţi plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru şi pentru el s-a vărsat sângele strămoşilor voştri”, era apelul pe care l-ar fi adresat Avram Iancu înaintea marii adunări naţionale de la Blaj/Silviu Dragomir, în volumul Avram Iancu (1968), apărut la Editura Ştiinţifică/. Declaraţia radicală nu a fost rostită la prima adunare naţională de la Blaj, unde Iancu a avut un discurs mai moderat în faţa mulţimii. „Au sosit Iancu şi Buteanu, venind la adunare cu muntenii. Purta un cojoc albastru, cu blană de miel pe margini. O simplă pălărie neagră cu pene de cocoş pe ea. Prezenţa lui dă adunării măreţia de sărbătoare şi de luptă. De acum Iancu nu era numai al moţilor. Era al întregului popor răsculat din Transilvania”, astfel era descris Iancu, potrivit istoricului Florian Dudaş/autor al volumului „Avram Iancu, eroul românilor” (1993)/. Potrivit istoricilor, Avram Iancu a reuşit să strângă 2.000 de moţi din satele Munţilor Apuseni, la adunarea naţională de la Blaj, din 30 aprilie 1848. „Voi sunteţi poporul”, sloganul cu care tânărul revoluţionar îi mobiliza pe moţi, i-a determinat pe oameni să-l urmeze; între timp, guvernatorul ungar al Transilvaniei a cerut interzicerea adunării naţionale; de asemenea, autorităţile făceau presiuni asupra localnicilor din satele Apusenilor să nu se prezinte la întruniri; în mai multe sate din Transilvania, conform istoricului SIlviu Dragomir, au fost montate spânzurători, cu scopul de a-i intimida pe localnici, iar de Paşti, înaintea adunării, autorităţile ungare au declarat starea de asediu.

Vă amintiți, desigur, ce scria John Fowles în romanul Magicianul: „Dragostea nu este asemănarea dintre două persoane, ci misterul dintre ele”… Una dintre presupusele iubite ale lui Avram Iancu ar fi fost Johanna Farkas, cunoscută ca Háni, fiica unui avocat din Abrud, mai tânără decât el cu zece ani. O mărturie orală consemnată de Ioan Lupaş menţionează faptul că Háni l-a salvat pe iubitul ei în luna mai a anului 1848, când maiorul Hatvani intrase pe neaşteptate în Abrud pentru a-l surprinde pe Iancu, care se afla în casa avocatului Tamás Farkas, tatăl Johannei. Aflând că trupele revoluţionare maghiare se apropie de oraş, Háni l-a înştiinţat pe Iancu, l-a rugat să plece numaidecât pentru a-şi salva viaţa şi l-a condus prin grădina din spatele casei. Potrivit istoricilor, Iancu a părăsit Abrudul în ultima clipă şi s-a îndreptat către Câmpeni, unde a organizat contraofensiva împotriva lui Hatvani.

Tensiunile dintre românii şi maghiarii din Transilvania s-au acutizat în vara anului 1848, după desfiinţarea prestaţiilor iobăgeşti; oamenii îşi cereau dreptul asupra proprietăţilor, dar autorităţile din Cluj au decis unirea Transilvaniei cu Ungaria, situaţie cu care o mare parte a românilor transilvăneni nu putea fi de acord. În acelaşi an, în Abrud a fost înfiinţată garda naţională maghiară; românii erau somaţi să se alăture cauzei ungurilor. Iancu le-a cerut moţilor din Apuseni să se înarmeze şi să fie pregătiţi de ostilităţi; a transmis unei comisii guberniale maghiare sosită în Ţara Moţilor și ideea potrivit căreia ţăranii români nu se vor răzvrăti împotriva autorităţilor ungare, dar îşi vor revendica pământurile şi pădurile. Moţii care i s-au alăturat „crăişorului munţilor” au fost organizaţi militar. În lunile următoare a fost înfiinţată Legiunea Auraria Gemina, condusă de Avram Iancu, având propriul steag. În satele din Apuseni erau organizate tabere de instrucţie şi un fel de miliţii populare ale românilor. Unele au fost dispersate de soldaţi gărzii naţionale maghiare şi de infanterie, mult mai bine pregătită din punct de vedere tehnic. Potrivit istoricilor, la cea de-a treia adunare naţională de la Blaj, care a avut loc în 21 septembrie 1848, Iancu a adus 6.000 de moţi, care au cerut oprirea persecuţiilor împotriva românilor şi au afirmat atitudinea lor ostilă faţă de unirea Transilvaniei cu Ungaria. Din toamna anului 1848 până în vara anului următor, Avram Iancu şi miile de români care făceau parte din Legiunea Auraria Gemina au fost implicaţi în mai multe operaţiuni militare pe teritoriul Transilvaniei, în special alături de armata imperială austriacă, aflată atunci în conflict cu armata maghiarilor susţinută de secui. Motivul pentru care moţii au ales să se alăture habsburgilor privea faptul că ungurii au refuzat drepturile politice pentru români, în timp ce Casa imperială austriacă i-a recunoscut pe români ca naţiune politică. Cele mai multe dintre confruntările în care au fost implicaţi moţii lui Avram Iancu au avut loc în Munţii Apuseni/o bătălie importantă a fost consemnată în iunie 1849, la Abrud; potrivit istoricilor, armata maghiară a fost silită să se retragă din oraş, după ce a pierdut peste 500 de soldaţi/. Istoricul Silviu Dragomir susţinea că după ocuparea Transilvaniei de către armata maghiară în anul 1848, structurile politice ale românilor au fost desfiinţate, dar regiunea Munţilor Apuseni a rămas sub autoritate românească, nefiind cucerită de unguri. Moţii, organizaţi sub conducerea lui Avram Iancu, au reuşit să reziste, ceea ce nu exclude faptul că Avram Iancu şi reprezentanţii armatei maghiare au avut loc mai multe tratative de pace. Ostilităţile s-au încheiat în luna august 1849, iar treptat, până în septembrie, moţii au renunţat la arme.

Avram Iancu devenise, la numai 25 de ani, liderul energic al românilor transilvăneni, un personaj incomod pentru autorităţile maghiare şi pentru cele imperiale. În decembrie 1849, soldaţii austrieci l-au reţinut în târgul de la Hălmagiu, dar, la scurt timp, au fost obligaţi să îl elibereze la presiunea românilor – care se aflau în număr mare în acea zi la târg. Soldaţii au pretins că arestarea s-a făcut din greşeală. Două luni mai târziu, Avram Iancu avea să reprezinte interesele românilor din Transilvania în faţa împăratului austriac Franz Joseph, care l-a primit în audienţă la Pesta. Ulterior, împăratul a semnat decoraţia „Crucea de aur pentru merite, cu coroană”, ce urma să îi fie acordată lui Avram Iancu, însă crăișorul munților a refuzat să o primească. „Eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte persoana mea îi mulţumesc Maiestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracţie de faptul că eu aş fi considerat ca un bărbat de rea-credinţă de către popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea”, şi-a motivat Avram Iancu gestul de a refuza medaliile împăratului. Iancu a acceptat, în schimb, medalia „Ordinul Sfânta Ana”, din dispoziţia ţarului Rusiei. În vara anului 1852, împăratul Franz Joseph a vizitat Transilvania, acolo unde tensiunea între comunităţile română şi maghiară continua să existe. Avram Iancu a pregătit întâmpinarea sa la Vidra de Sus, însă în ziua în care Franz Joseph a ajuns pe Muntele Găina, Iancu nu s-a înfățișat împăratului. Nimeni nu a putut să explice gestul. „Dar când împăratul onoră cu vizita sa districtul minelor, se întâmplă că Iancu se ţinu departe de serbările pentru întâmpinare, însoţite de însufleţirea poporului, într-un chip demonstrativ de nerecunoscut şi nici chiar prin stăruinţa unor persoane dinter cele mai influente nu a putut fi înduplecat să-şi schimbe atitudinea sa sau să-şi comunice măcar motiivele acesteia”, relata istoricul Nicolae Buta/cartea publicată în 1924/. Avram Iancu a refuzat să ajungă în faţa împăratului austriac şi în celelate oraşe din Transilvania, pe care Franz Jospeh le-a vizitat, deşi apropiaţii săi îl considerau îndreptăţit să reprezinte interesele moţilor. În luna septembrie a aceluiaşi an, Avram Iancu a fost arestat, dar eliberat în scurt timp.

După 1852, Avram Iancu a ieşit din viaţa publică. Istoricii români susţin că a căzut într-o depresie profundă. „Mintea i se împăienjeni de durere, iar figura lui câştigă încetul cu încetul expresia dureroasă şi cruntă a eroilor distruşi de puterea covârşitoare a unei idei, pe care realităţile vremii o refuzaseră deocamdată”, îl descria istoricul Nicolae Buta. În momentele sale de luciditate, Iancu spunea adesea: „Eu nu mai sunt Iancu, eu sunt umbra lui. Iancu e mort”. Într-o scrisoare trimisă prietenului său Ilie Măcelar( în 1860), Avram Iancu scria că „timpul speranţelor mele a trecut, iar credinţa mea e ca a şarpelui, căruia natura îi impune să-şi apere capul”. O altă scrisoare, datată din 1867, a fost găsită asupra lui cinci ani mai târziu, la moarte. Era adresată împăratului Franz Jospeh, căruia Avram Iancu îi cerea ajutor, plângându-se că a ajuns un om frânt cu desăvârşire, într-o stare „vrednică de a se numi mizeră”. Istoricii susţin că în ultimii ani din viaţă Iancu, bolnav, prefera să rătăcească prin satele muntenilor din Apuseni, nedespărţit de fluierul cu care doinea. La începutul anului 1872, starea de sănătate a lui s-a agravat. A fost internat în spitalul din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza unei hemoragii şi a tuselor chinuitoare. Acolo şi-a petrecut ultimele săptămâni din viaţă. Avram Iancu a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, pe prispa casei Lieber, un brutar din Baia de Criş, la care trăsese peste noapte. Au fost găsite o năframă, un fluier din lemn de cireş şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului (susţin istoricii). Cauza decesului lui Iancu a fost o hemoragie. Preotul a consemnat pe certificatul de deces „Avram Iancu, eroul românilor”, vârsta de 48 de ani şi faptul că moartea a fost „firească”. Avram Iancu a fost înmormântat la Ţebea, în cimitirul ortodox în care se află şi Gorunul lui Horea…