Vasile Voiculescu: „Primește lacrima amarelor căinți…”

Publicat de nicolaetomescu, 25 aprilie 2021, 20:35

Vasile Voiculescu s-ar fi născut pe 27 noiembrie 1884 (potrivit mărturiilor celor din familie, în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884), fiul Sultanei și a lui Costache Voicu[1] din Pârscov/Buzău… A urmat cursurile şcolare din comuna Pleşcoi, cele liceale din Buzău/„B.P. Haşdeu” şi din Bucureşti/„Gheorghe Lazăr”[2], iar, după un an de studiu la Facultatea de Litere şi Filosofie, s-a înscris la Facultatea de Medicină[3].

Se căsătorise, la 21 februarie 1910, cu Maria Mitescu[4]; în acelaşi an, a fost numit medic în localitatea Ocolul din judeţul Gorj. Mai târziu, participa la Primul Război Mondial[5]. A ţinut conferinţe la radio[6]; în 1922, ajungea medic şi profesor de igienă la Institutul „Pompilian” din Bucureşti, şef al Circumscripţiei 12 medicale din capitala României[7].

Definitoriu pentru statura sa morală: în 1941, atunci când primise „Premiul Național de Poezie”, nu a conceput să folosească banii pentru nevoile familiei (considera poezia o ofrandă, nu un mijloc de câștig); în ciuda protestelor soției (n.n. – mărturie a Gabrielei Delfour, fiica lui Voiculescu) i-a donat unei biserici din Transilvania, pentru cumpărarea unui clopot. După cum mărturisea el însuși: „medicina nu este o profesiune, ci o pasiune”[8].

Debutase[9] în „Convorbiri literare”[10]; după publicarea mai multor volume de poezii, devine (în 1920) membru al Societăţii Scriitorilor Români[11]. Director al „Fundaţiei Culturale” (din 1922), i se pune în scenă (1927) piesa „Măiastra fără inimă”. Din 1934, Vasile Voiculescu devenise director de programe culturale la Radiodifuziunea Română[12].

Din 1946, frecventa „Rugul Aprins”[13]. În noaptea de 4 spre 5 august 1958, pentru păstrarea legăturii cu intelectuali care frecventaseră cercul religios[14], Vasile Voiculescu a fost arestat de Securitate[15]; în procesul din 8 noiembrie 1958, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti[16] l-a condamnat la 5 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii; a fost încarcerat[17] la Jilava și Aiud, îmbolnăvinde-se de TBC la coloana vertebrală*imobilizat; era eliberat, la 2 mai 1962, dar nu mai putea merge; grav bolnav, internat în spital, în repetate rânduri, trecea la Domnul în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963…

[1] Numele de Voiculescu îl dobândea din primele foi matricole…

[2] A fost fascinat, încă din gimnaziu, literatura română; în liceu, a descoperit cărţile în limba franceză şi arta poetică a lui Eminescu, psihologia şi morala – citind din Schopenhauer şi Upanişade (de fapt, lecturând „orice” era legat de spiritualitate, după cum mărturisea în 1935): „Din anii întâi de litere, psihofizica şi psihopatologia, dincolo de Sergio, Wundt şi Hofding, m-au dus la medicină, pe urmele lui Vaschide, ale lui Pierre Janet şi ale lui Wiliam James, cu experienţa lui religioasă. […] Am alergat la tot ceea ce atunci […] ispitea o minte înţărcată de credinţă şi hrănită ştiinţificeşte: materialism, pozitivism, evoluţionism, Littré, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La începutul lumii, ziceam cu ei, va fi fost Dumnezeu, aşa cum la începutul pomului a fost sămânţa. Dar cine mai caută sâmburele în haosul teluric din care a răsărit tulpina? Dumnezeu stă sus, în roadele ramurilor noastre. La o parte, deci, cu fastele şi arhivele cosmologiilor divine. Dar ramurile îmi rămâneau mai sterile. Nemulţumit, am dezertat şi am trecut la vrăjmaş. Am cunoscut «Kabala» din studii, mai ales ale lui Frank şi Karpe, am citit «Sefer-ul» cu comentariile lui, am practicat pe rozcrucienii lui Péladan, am cercetat iluminismul filosofului necunoscut; am rămas îndelung la Teosofie, de la Gnoză şi Pista Sofia, prin Fabre d’Olivet, Saint Yves d’Alveidre, Eliphas Lévy şi Papus până la modernii Schuré, Rudolf Steiner, madame Blawatzky, Annie Bessant şi câţi alţii. Dar nu m-am afiliat la nici o societate secretă, n-am aderat la nici o sectă şi nu sunt un iniţiat, de teamă să nu-mi îngrădesc libertatea.”

[3] Pe care le-a absolvit în 1909, susţinându-şi teza de licenţă (anul următor) în chirurgie; își continua specializarea în „Medicină internă şi Epidemiologie”…

„[…] Ceea ce pot afirma, sfârşind, este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de Filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă. Unilateral, aş fi fost poate ateu naiv, un simplist negatic. Cu cât mai poliedric, cu atât au avut loc pe unde să străbată experienţe complete, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţa de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”.

[4] A avut cinci copii cu fosta studentă de la „Medicină”… La 22 noiembrie 1946, când a murit Maria Mitescu, Ion Voiculescu, fiul lor îşi aducea aminte de următorul dialog: „În ziua când a murit mama de congestie cerebrală, el, care ştia deznodământul, m-a luat la farmacie şi pe drum, printr-o ploaie măruntă şi deasă, pe cheiul gârlei, ţin minte că m-a oprit şi mi-a spus: «Vreau să te rog ceva şi promite-mi că vei încerca să mă asculţi: Să crezi în Dumnezeu!». După moartea mamei, […] tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. Într-o zi mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani.” De altfel, începuse ultima etapă a vieţii lui Vasile Voiculescu; nu a mai publicat nimic, până la sfârşitul vieţii…

[5] În calitatea de conducător al „Spitalului mobil nr. 6”… S-a îmbolnăvit de tifos exantematic, de frebră tifoidă şi de icter, deoarece îngrijise bolnavii aflaţi în refugiul din Moldova/refuzase să plece, în concediu, pentru refacere. Pentru curajul dovedit în timpul războiului, Vasile Voiculescu primeşte decoraţia „Steaua României cu spade”; în 1925, tot pentru meritele sale  „în slujba sănătăţii poporului” primeşte decoraţia „Crucea Meritul Sanitar”, clasa I…

[6] Despre igiena populaţiei, publicând mai multe volume de farmacologie verde… „Tratamentele sale depindeau în bună măsură de ceea ce se numea «diagnostic existenţial», care stabilea modul cum se răsfrânge tulburarea somatică în viaţa psihică a bolnavului, ce cauze sociale ar fi putut genera boala, ce abuzuri, ce vicii, ce deprinderi rele sau bune are suferindul… ca şi medicii germani de la începutul secolului al XX-lea, el admitea că o boală poate fi folositoare şi trebuie utilizată de medic; de exemplu, o pneumonie acută putea fi invocată spre a-l determina pe un pacient să se lase de fumat, de abuzuri alcoolice ori de alte deprinderi dăunătoare. Doctorul Voiculescu nu îi comunica bolnavului un diagnostic savant, în termeni sofisticaţi, ci în apelaţia populară a bolii lui şi mai cu seamă îi spunea ce îl doare, ce îl supără şi unde este suferinţa, apoi care sunt simptomele afecţiunii sale. De aceea, tratamentul prescris era urmat cu sfinţenie, aşa explicându-se multe din succesele terapeutice pe care doctorul Voiculescu le-a obţinut în ţară, dar şi la Bucureşti.”

[7] „Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare. Simpatia pe care o arăta pentru fiecare bolnav pe care îl consulta era lesne receptată de pacienţii lui, care îl adorau. ş…ţ îi examina cu atenţie, le prescria medicamente, pe care de multe ori le aducea chiar el, le spunea cuvinte de îmbărbătare şi nu uita niciodată să le lase un mic dar, fie în bani, fie în alimente sau îmbrăcăminte (mărturia doctorului Constantin Daniel)…

[8] Supranumit „medicul fără de arginţi”, era foarte căutat – în consonanță cu misiunea lui, de a-i căuta pe bolnavii săraci, de a-i ajuta pe cât îi stătea în putinţă, pentru a le alina durerile. „Îmi spunea adesea” (mărturie a lui Constantin Daniel despre Voiculescu), „că nu se cuvine să lăsăm să treacă o zi fără fapte bune, medicul fiind din acest punct de vedere într-o poziţie privilegiată prin însăşi natura profesiunii sale, căci poate face foarte uşor asemenea fapte, fără să caute prea mult”..

[9] În anul 1912, cu poezia „Dorul”… În 1916, publica, la Editura „Poporul”, volumul Poezii…

[10] Între 1927-1944, a colaborat la „Gândirea” lui Nichifor Crainic (acestuia îi dedică nr. 7 din 1943 – număr omagial)…

[11] Vasile Voiculescu, Opera literară. Proza, ediție îngrijită, prefață și cronologie de Roxana Sorescu, Editura „Cartex 2000”, București, 2003…

[12] Până în 1946, când, potrivit unor mărturii, a fost epurat… La mănăstirea „Antim”, închegase relații de prietenie cu părintele Agaton Sandu Tudor, cu Alexandru Mironescu, Benedict Ghiuş şi, mai târziu, cu Andrei Scrima (de altfel, în perioada 1953-1956, atunci când tânărul teolog era bibliotecar la Biblioteca Patriarhiei, Vasile Voiculescu îl vizita aproape zilnic, chiar dacă asociaţia „Rugul Aprins” fusese desfiinţată de autorităţile statului/în 1948). În cartea sa, Timpul rugului aprins, Andrei Scrima îşi aducea aminte de prezenţa lui Voiculescu la întrunirile intelectualilor de la Antim: „Dincolo de prestigiul recunoscut al unei personalităţi de cultură, descopeream îndeaproape omul, în prezenţa lui de gingăşie şi de eleganţă intelectuală”…

[13] Sabina Măduță, Vasile Voiculescu și Rugul Aprins, București, Editura „Florile Dalbe”, 2001…

[14] Despre creştinismul practicat de Voiculescu, avem descrierea scriitorului Vlaicu Bârna (l-a cunoscut în 1934, pentru a-i solicita o colaborare la revista „Azi” a lui Zaharia Stancu): „Nu mai ştiu în amănunt cum a decurs această întâlnire, dar am fost profund mişcat de acel om a cărui înfăţişare era însăşi bunătatea întruchipată, în figura uscăţivă a unui bărbat al cărui obraz semăna cu sfinţii din icoane. Barba şi mustaţa le avea tuşinate, scurt, fiind înspicate cu alb tot aşa de bine putea să pară profilul unui rege asirian într-o stampă, despovărat şi drept în rasa unui anahoret. Avea privirea dreaptă, deschisă, vorba măsurată, degajând şi ea ca şi trăsăturile fine ale chipului său o cuceritoare omenitate.” Potrivit mărturiei aceluiaşi scriitor, Vasile Voiculescu a ajutat câțiva evrei în perioada conducerii antonesciene: „Scriitorul Ury Benador a pomenit o dată în paginile «Gazetei literare» cum, în anii războiului, Voiculescu i-a dat o întâlnire prin subsemnatul, ca să-i poată înmâna în secret o sumă de bani obţinută de la Radio pe un alt nume pentru că scriitorii de origine evreiască nu mai aveau acces nici în presă, nici la emisiunile radiofonice. Acelaşi lucru îl făcuse pentru Peltz, Alfred Margul Sperber, pentru Mihail Sebastian, Aderca, Şerban şi alţii.”

[15] În „lotul Teodorescu Alexandru şi alţii”, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de articolul 209 din Codul Penal… Interogatoriile i-au prilejuit lui Vasile Voiculescu următorul răspuns: „Eu n-am desfăşurat nici un fel de activitate împotriva regimului democrat popular din RPR”. Ancheta a încercat să-l învinuiască de „activitate fascistă”, din cauza colaborării cu revista „Gândirea”; s-a mai susținut că „ar face parte dintr-un «grup contrarevoluţionar», al cărui cap ar fi ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor”; neclintit, Voiculescu insistase că „nu a făcut politică antistatală”, iar „întâlnirile sale din casa lui Alexandru Mironescu – cu Sandu Tudor şi alţi foşti din «Rugul Aprins» erau doar cercuri literare şi religioase”…

[16] Prin Sentinţa nr. 125…

[17] Vasile Boroneanţ pomenea de întâlnirea sa cu Vasile Voiculescu şi de comportamentul acestuia: „Eram istovit de puteri, iar în salon era linişte.[…] După o vreme, când m-am trezit fără să mă pot mişca, am rotit doar ochii prin încăpere încercând să mă familiarizez cu locul. Am zărit atunci într-un pat din colţul salonului, un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu. Am resimţit dintr-o dată o mare atracţie pentru el. Simţămintele au fost reciproce, pentru că, spre seară, l-am auzit întrebând: «Cine e tânărul care a fost adus la noi? Ajutaţi-mă să ajung la el». În scurt timp s-a aşezat pe marginea patului adus de câţiva fraţi de suferinţă, printre ei şi Jidveanu. M-a întrebat cu blândeţe cine sunt şi de unde vin. Abia ţinându-mi respiraţia de durere, i-am răspuns, apoi am schimbat câteva vorbe, după care a plecat bucuros, spunându-mi că, deşi se simte neputincios, o să mai vină la patul meu”. Fostul deţinut politic afirma, în completare: „Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!”. Aristide Dobre, alt fost deţinut politic care a avut ocazia să-l întâlnească pe Voiculescu, îşi amintea (clipa intersectării cu trenul de deţinuţi care îi transporta la Aiud): „Acolo, printre deţinuţii care veneau de la Bucureşti, m-a impresionat figura de Crist a unui om mai vârstnic cu care am intrat în vorbă. Stătea pe banchetă şi, văzându-mă atât de chinuit, mi-a oferit locul lui. Ne-am împrietenit în cele două zile şi jumătate cât a durat drumul până la Aiud. Aveam să aflu mai târziu că omul acela plin de blândeţe şi bunătate era marele scriitor Vasile Voiculescu.[…] Ca şi în prima clipă când l-am întâlnit: blând, îndatoritor, liniştit şi resemnat. Se ruga şi el, dar nu cu voce tare, nu ostentativ. Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine. Cu mine se purta ca un adevărat părinte.[…] Îl întrebam uneori: «Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiţi la vârsta dumneavoastră?» Şi îmi răspundea: «Domnule Dobre, asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc»”…