Nicolae Labiş, „buzduganul unei generaţii”

Publicat de nicolaetomescu, 22 decembrie 2020, 13:50

Dumnezeu nu ţine seama de vârstă, de faimă, de profesie; nu te ferește de sfârşitul tragic şi timpuriu (dacă aceasta îi este vrerea, le poate dicta altora să o împlinească)…

Nicolae Labiş (2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini[1], judeţul Suceava – 22 decembrie 1956, Bucureşti) a fost supranumit[2], de criticul Eugen Simion, buzduganul unei generaţii; într-adevăr, debutul său avea să anunţe „epoca”[3] lui Nichita Stănescu; poemul Moartea căprioarei, inspirat de un eveniment real, i-a adus celebritatea în rândurile mai multor generaţii de adolescenţi[4]…

Școala primară din satul natal (în clasa mamei) și-a găsit drept continuitate refugiul[5] din satul Văcarea-comuna Mihăeşti; în mai 1945, familia se (re)stabileşte în Mălini; Labiș a urmat liceul „Nicu Gane” din Fălticeni[6] (1947-1951)…

Debutul publicistic are loc în apropierea vârstei de 15 ani, în „Zori noi”/Suceava (1950) şi în „Viaţa Românească” (1951); în 1950, la „consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni”[7], Labiș era cel mai tânăr dintre tinerii participanți; ca evoluție firească, urma cursurile Şcolii de literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti[8]; în 1954, se înscria la Facultatea de filologie[9]…

Trăise 21 de ani şi era unul dintre cei mai iubiţi şi mai incomozi[10] poeţi ai generaţiei sale. Debutul editorial adusese suflul poetic[11] de contrapondere (deşi fusese un adept, sincer, al „idealurilor” comuniste). „La ceas oprit de lege şi de datini”, vizitase „Capşa” (pentru „o degustare”), după care și-a propus să ia tramvaiul (pentru a se întâlni cu „iubita” sa, Maria Polevoi); Labiş s-ar fi dezechilibrat[12], s-ar fi prins de grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm; măduva spinării îi fusese secţionată[13]; la spital se mai afla în stare de conştiență, dar chirurgii nu l-au putut salva[14]; chemat de urgenţă/la rugămintea lui Labiş, prietenul Aurel Covaci rămâne cel căruia i-a fost dictată «mărturia» relevantă asupra morții:

«Pasărea cu clonţ de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit

Pasărea cu clonţ de rubin.

Iar mâine

Puii păsării cu clonţ de rubin

Ciugulind prin ţărână

Vor găsi poate

urmele poetului Nicolae Labiş

Care va rămâne o amintire frumoasă…»”…

[1] Fiu de învăţători (Ana-Profira și Eugen), Nicolae Labiş a învățat să citească (şi să deseneze) în jurul vârstei de 5 ani, de la elevii mamei sale…

[2] Folosindu-se o metaforă din basme…

[3] Cunoscută sub numele de generaţia şaizecistă…

[4] Eu însumi am recitat poemul – într-o „întrecere școlară” a anului 1971 („Casa Pionierilor” din Iași)…

[5] Din cauza celui de-Al Doilea Război Mondial… Urma clasa a III-a, obţinând numai note de 9 şi 10; colegii îşi aminteau de faptul că Nicolae Labiș scria poezii şi scenete (totodată, îi plăcea să apară în public ca recitator)…

[6] A întrerupt cursurile liceale, pe care le va urma, din 1953, la „fără frecvență”, pentru a susține, în august 1954, la Fălticeni, examenul „de maturitate” (obținea, la limba română, nota maximă)…

[7] Prezent ca o minune locală, Labiș impresionase prin cultura enciclopedică și „printr-o severă stăpânire de sine”; a recitat, la festivitatea de închidere, propria sa poezie (Fii dârz și luptă, Nicolae!)…

[8] Cursurile au fost deschise de Petre Iosif, directorul Școlii de literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti; la festivitate a participat, ca invitat de onoare, Mihail Sadoveanu („Dacă dintre domniile voastre vor ieși doi sau trei scriitori, atunci va fi bine”); „Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părțile de un păr hirsut, neobișnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distincție nativă, un băiat care zâmbeste tot timpul, cu întreaga înfățișare, îndeosebi cu ochii, și în surâsul căruia ingenuitatea se contopește suav cu o șirețenie ironică” (D. Micu); după absolvire, Labiș devenea redactor la „Contemporanul” și la „Gazeta literară”…

[9] Doar un semestru…

[10] Pus în discuția organizației U.T.M., s-a hotărât (cu 1 vot împotrivă) excluderea sa din organizație; sancțiunea nu era confirmată de „organele superioare”; în această perioadă, îl vizitase, cu frecvență demnă de apreciat, pe Mihail Sadoveanu; la banchetul de absolvire, Labiș recita poemul Vârsta de bronz (tipărit postum, în 1962)…

„(…)Vârsta de bronz, clopote grave sunară,
Tragem cugetarea din teacă afară!”

[11] O mare speranţă… În 1956 îi apare volumul Primele iubiri; pregătea, pentru tipar, volumul Lupta cu inerţia (apărute postum în 1958)…

„(…)Sufletu-mi se umflă-n vânt ca o aripă,
Clipele prin arbori freamătă a zbor.
Fierb în câmpuri seve, păsările ţipă…
Amintirea, numai, tace mustrător… „

[12] Unii contemporani sau martori oculari susţineau că se poate vorbi despre un asasinat politic (Labiș s-ar fi aflat în dezacord cu Securitatea)… Povestea nopţii de 9 decembrie 1956 a rămas tulbure până astăzi; în aburii ei se amestecă imagini cu restaurantul „Capşa”, o misterioasă balerină originară din U.R.S.S., alcool, întuneric, imprevizibil, o misterioasă mână criminală, o linie de tramvai întunecată (prima noapte în care se circula în Bucureşti după ora 0:00) şi centrul Bucureştiului…

Conform ipotezei oficiale, fiind învăluit în aburii alcoolului, poetul ar fi alunecat, fatal, între bordura şi platforma staţiei de tramvai de la „Colţea”, îndreptându-se, în secret, spre locuinţa balerinei Maria Polevoi, pe care o cunoscuse la „Capşa” chiar în seara aceea (spun unii) şi a cărei invitaţie discretă o acceptase. În procesul-verbal semnat în ziua de Crăciun a anului 1956 (de balerina care avea să se sinucidă, peste 22 de ani, cu o supradoză de somnifere în singurătatea garsonierei sale de pe „Calea Călăraşi”, aceasta declara că totul a fost un accident). Locotenentul Ioan Grozavu s-a ocupat de ancheta acelui accident care a aprins imaginaţia şi a stârnit atâtea ipoteze neelucidate; el povestea, într-un interviu acordat Marei Răducanu, în urmă cu câţiva ani: „Nu, domle’, nu l-a omorât nimeni. A alergat după tramvaiul 4, mai şi băuse puţin şi a alunecat. Din câte ştiu eu se certase cu cineva la restaurantul unde mâncase, iar la plecare s-a ţinut după rusoaică. Nu îmi mai amintesc cum o cheamă. Ea a simulat că se urcă în vagon, dar nu s-a mai urcat. El a trăit cu impresia că ea este în tramvai, a alergat să-l prindă să meargă cu ea şi a căzut.” Ipoteza privind accidentul este confirmată şi de cele consemnate în procesul-verbal de constatare al incidentului încheiat de sergentul major Gheorghe Aurelian (care îşi făcea rondul de noapte în zonă): „Astăzi 1956, 10 decembrie ora 2,40 noi sergentul major Gheorghe Aurelian din DMC fiind de serviciu în postul Bd. Nicolae Bălcescu am fost sesizat că s-a produs un accident de circulaţie. Deplasându-mă la faţa locului, am constatat următoarele: Udroiu Mihai, născut la 28 decembrie 1928, în comuna Ciunuieni, raionul Horezu, regiunea Piteşti, fiul lui Moise şi al Paraschivei, domiciliat în Bucureşti, Strada Mihai Eminescu nr. 137, raionul 1 Mai – când a ajuns la circa 4 metri la capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiş Nicolae, domiciliat în Bucureşti, Şoseaua Kiseleff nr. 10, raionul Stalin, care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a luat tramvaiul din mers, urcându-se pe la uşa din faţa remorcii. Aceste uşi nu sunt acţionate de către încasatori, ci sunt manevrate de călători. Urcându-se pe scară, neputându-se ţine, a căzut jos apucându-l platforma remorcii şi scara, iar la ţipetele publicului tramvaiul a oprit, după care a fost scos de sub scară şi transportat la Spitalul Colţea, rămânâd internat.”

„Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?…Ai fost beat?”, povestea Imre Portik în volumul său, conversaţia pe care ar fi avut-o cu poetul când l-a vizitat la spital. „Nu, n-am fost beat”, i-a răspuns Labiş (sigur pe el). „E adevărat că am băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost”. „Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?” „Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva…” Şi discuţia continuă: „De cine, îl cunoşti?” „Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (…) Am aşteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăşi capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reuşit să fac nici doi paşi, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai şi în ce vagon se urcă ea (n.n.- misterioasa balerină Maria Polevoi)”.

Adunate în volumul „Moartea unui poet”, scris de Gheorghe Tomozei și apărut la Editura „Cartea Românească”, mărturiile despre ceea ce s-a întâmplat în noaptea accidentului nu fac decât să adâncească misterul, nicidecum să-l lămurească. Declaraţia martorului Isac-Grişa Schwartzman vine în sprijinul primei ipoteze, cea oficială, ce avea să fie contestată apoi, sub influenţa mărturiilor pe care se pare că Labiş le-a făcut înainte să moară. Scriitorul Mihai Gafiţa, care i-a fost profesor la Şcoala de literatură, a reconstituit orele târzii din 9 spre 10 decembrie: „Am stat şi eu de vorbă, chiar în zilele când Labiş se mai afla în viaţă, pe patul de spital, am stat de vorbă cu principala martoră (M. Polevoi)… Am întrebat şi altă lume, am reconstituit pas cu pas itinerariul lui Labiş în acea noapte, am verificat când şi cum şi cât alcool s-a consumat şi care a fost partea nefericitului poet. Pentru mine azi e foarte clar; în mod normal, din acest punct de vedere, nu avea cum să se lovească el de tramvai sau să se plaseze în aşa fel încât să-l lovească tramvaiul!… Am reconstituit în acea zi după-amiaza precedentă a lui Labiş, ca să aflu unde s-a petrecut , şi cum apariţia sâmburelui de otravă ori a clipei înveninate care avea să-l piardă la ceasurile două din noapte. Cuiva am povestit toate cele ce au fost. Pe hârtie nu le-am pus niciodată şi nici nu ştiu dacă o voi face… Nu atârna totul de Labiş însuşi”. Unui alt scriitor, Florin Mugur, Labiş i-a povestit: „După ce am căzut pe linia tramvaiului, am văzut roata venind spre capul meu. Pe urmă ceva mă împingea din spate  şi roata iarăşi se apropia. Asta s-a întâmplat de trei ori”. Cea de-a doua ipoteză, argumentată de mai mulţi prieteni ai poetului şi oameni de litere? Devenind incomod pentru sistem, poetul trebuia eliminat. Alături de studiul lui Tomozei, argumentele acestei ipoteze sunt strânse în mai multe volume, precum: „Hora morţii. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiş”, de Imre Portik, „Timpul asasinilor. Documente şi mărturii despre viaţa, moartea şi transfigurarea lui Nicolae Labiş”, de Cezar Ivănescu şi Stela Covaci, „Nicolae Labiş”, de Florentin Popescu. Se pare că, pe patul de spital, poetul le-ar fi povestit câtorva prieteni ce se întâmplase pe refugiul tramvaiului 13, iar spusele lui au fost istorisite de aceștia, deşi, aşa cum Mihai Stoian precizează în paginile publicate de Tomozei, „după atâţia ani, simt că printre lucrurile preluate de la el se insinuează, inevitabil, şi altele ştiute de la cine ştie cine, de la prieteni, «şoapte» de coridor – de la spital – etc. Sper să nu altereze astfel prea mult spusele lui”. „Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la «Capşa», apoi, însoţit de doi bărbaţi şi de o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la «Victoria». Din staţia de la Piaţa Bălcescu (…) a vrut să ia un tramvai nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar dintre vagoane: «Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei». Medicul Firică, specialistul care s-a ocupat de caz, consemnase: «Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o şansă: măduva era complet secţionată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viaţa cu câteva zile»…

[13] Diagnosticat cu «traumatism al coloanei vertebrale, paraplegie»…

[14] Nicolae Labiș trecea la veșnicie începând cu 22 decembrie, fiind înmormântat în cimitirul „Bellu”…