Ciprul de Nord, muzeu etnografic în aer liber
Publicat de nicolaetomescu, 3 decembrie 2019, 10:19
La sud de Turcia, la vest de Siria, Liban și Israel, la est de Grecia, la nord de Egipt, Cipru face parte, geografic vorbind, din Orientul Mijlociu.
Voi restrânge (la o notă de subsol/a textului pentru site-uri) discuția privind aspectul etimologic[1]. În cazul în care vrem să învăţăm lecţii utile din istorie, evenimentele din trecut trebuie să se întemeieze pe adevăr; atunci când descoperim adevărul, trecutul seamănă cu o grădină de trandafiri: plin de frumuseţe, poate fi plin de ţepi; te inspiră, dar te şi îndurerează…
Situată la intersecția a trei continente, insula a fost inclusă în regiunea Levant; fost teritoriu britanic[2], impresionează mai ales prin numărul mare de situri arheologice și castele medievale.
Cel mai faimos este fortul Kyrenia (turcii îi spun Girne), fondat de vechii fenicieni, devenit în epoca cruciadelor, reședința preferată a lui Richard Inimă de Leu.
Da, am ales partea nordică a Ciprului, adevărat muzeu etnografic în aer liber. Nu am căutat locul de naștere al Afroditei, mormintele regilor și mozaicurile mitologice din Paphos; cunoscători ai bisericilor ortodoxe grecești), am stabilit ca prioritate catedralele și moscheele împrăștiate ca niște corăbii deasupra norilor, am admirat forturile masive, castelele și zidurile din Nicosia (Lefkoșa în limba turcă), Famagusta (turcii îi spun Gazimağusa)[3], Kyrenia – construite pentru a apăra orașele de incursiunile arabe. La Salamis, am admirat teatrul greco-roman; săpat în calcar; goticul Abației Bellapais a primit comparația călătoriei unui erou aflat în căutarea stelei căzătoare, promisă fetei de care s-a îndrăgostit. Excursia din munții Besparmak ne-a ajutat să ajungem la castelul Sfântul Hillarion…
*
Indiferent de sezon, Cipru este un pământ însorit. Verile sunt fierbinți și aproape lipsite de ploaie. Restul anului, vremea poate fi schimbătoare, dar cu temperaturi mai scăzute; pe coastă, agresiunea căldurii este temperată de briza mării. Primele livezi înmuguresc în ianuarie (înfloresc până către mijlocul lunii februarie). Senzația plăcută a răcorii, cu temperaturi de aproximativ 19°C, declanșează începutul primăverii (martie-aprilie), o perioadă optimă în care majoritatea ruinelor se înconjoară de un covor al anemonelor roșii, al altor flori sălbatice. Vara începe în mai și durează până la mijlocul lunii octombrie; cerul senin, vântul binecuvântat dinspre mare, conturează sezonul ideal pentru înot, pentru plajă, pentru gama de sporturi acvatice.
Nu neg faptul că alegerea din perioada 19-26 septembrie 2016 a privit forța vindecătoare a Soarelui, puterea spirituală a apei, punctele de tensiune ale istoriei și misterului… Nu a fost doar atracția pentru ruine. Oricum, în Cipru, așa-numitele resturi din construcții inițiale freamătă de irațional poetic al vremurilor învolburate, dar și de rațiunile care au stat la temelia existenței și dezvoltării lor.
Castelul Kyrenia, spre exemplu, se află în vecinătatea vechiului port[4]. Urcăm trepte sau pante, coborîm, trecem prin culoare boltite pline de fascicule luminoase, intrăm în încăperi cu mirosul înghețat al întunericului, ne jucăm pașii pe ziduri pentru a cuprinde portul, digul si întinderea nesfârșită a mării, pătrundem în cele trei perioade importante ale existenței fortului: bizantină (330-1192), cruciată (1192-1472) și venețiană (1472-1570). Uneori, nevoia de exactitate poate fi o dovadă de mărginire a spiritului. Nu cunoaștem anul construcției, se presupune doar că a fost ridicat de bizantini în scopuri defensive. Prima atestare istorică a castelului datează din anul 1191, englezul Richard Inimă de Leu și a treia cruciadă fiind simbolurile care înlesnesc înțelegerea. În posesia Cavalerilor Templieri, apoi a lui Guy de Lusignan[5], micul castel cu rol militar a fost extins; i s-au adăugat turnuri pătrate și în formă de potcoavă, o nouă intrare, locuri de tragere pentru arcași[6], deopotrivă temnițe. Cu ocazia acestor extinderi, zidurile au îmbrățișat Biserica Sfântul Gheorghe, construită de bizantini în secolele XI-XII. Iar cu respectivele fortificații, deși asediat de mai multe ori, castelul se mândrea că este imposibil de cucerit; dar colosul de piatră, cu ziduri masive, cu șanț de apărare[7], cu atâtea puncte de observație și tragere s-a predat turcilor (în 1570). Camerele regale, încăperile gărzilor și închisoarea din perioada Lusignană se găsesc la nord și est; în sud s-au înstăpânit fortificațiile din perioada bizantină. Putem urca treptele până la apartamentele regale și capelă. Subsolul este plin de urmele temnițe, depozitelor și pulberăriilor, iar, în curtea interioară, una dintre clădiri adăpostește Muzeul naufragiului[8].
*
Republica Turcă a Ciprului de Nord are, în principiu, o rețea destoinică de transport public. Puzderia de autobuze te duce înspre capitală sau în alte localități; asta până în jurul orei 17:00 (partea turcă este patria aproximării și aproximațiilor), când totul se complică (în sensul că dispare). Izbăvirea așteaptă în microbuzul unde prețurile sunt mai mici decât pe autobuze; mai mult, pentru a opri dolmuș (cu frecvență incredibilă), nici nu trebuie să ridici mâna, ești oricum claxonat sau preluat de pe o stradă (fie ea lăturalnică).
Mi-am îngăduit plăcerea aventurii (aproape complete) a unei mașini închiriate cu tot cu șofer, ieșind, uneori, din zona de confort urban pe drumuri interactive; văzusem – dinspre hotelul unde am fost cazați – lanțul Kyrenia, acoperit de păduri de pin, al căror miros, alături de chiparoși, este una dintre caracteristicile insulei. Nu ne-au modelat urmele conflictului armat din 1974[9].
Mai curând, am vrut să descoperim dacă numele altui castel – Sfântul Ilarion[10] – comunică ceva esențial, caracteristic, fundamental din ceea ce aparține trecutului și prezentului. Didymus, vechiul nume[11] al unor stânci, deși nu se remarcă printr-o importanță strategică majoră[12], s-a transformat într-unul dintre cele mai importante castele medievale din bazinul mediteraneean. Când bizantinii au lăsat locul perioadei cruciadelor, insula a fost cucerită de Richard Inimă de Leu[13], care a cedat-o, pe bani, cavalerilor templieri, așa cum ultimii au vândut-o Lusignanilor. Atunci când Cipru a revenit venețienilor, aceștia au consolidat castelele de pe coastă (Kyrenia și Famagusta), dar au neglijat realizările francezilor – care se aflau în vârful munților[14]. Mă gândeam la toate acestea, imediat ce am intrat în Castelul Sfântul Ilarion și a apărut priveliștea Kyreniei, cu orizont larg, văzută de departe și de la înălțime. Mai aproape, turnuri construite în formă de potcoavă, arcade și porți ale amintirilor, ziduri (care nu excelează prin grosimea lor), o cisternă, un fel de grădină, scări prin care se ajunge, cu intrare și un tunel mai lung, în altă zonă, ruinele bisericii bizantine, rămasă fără acoperiș, rânduri de zidărie (piatră) legate de brâuri de căramidă, sala de mese, ruinele unor camere în care se așezase nobilimea, cazarma soldaților… după aceste construcții de inspirație lusigniană, trepte și urcuș anevoios către a treia zonă, Palatele Regale, inclusiv ferestre în stil medieval, turnuri de apărare, cisterne, bucătării, camere ale administratorilor… de la apartamentele regale, traseul către vârf (732 de metri), panorama asupra insulei (se spune că, în zilele senine, pot fi văzuți și munții înzăpeziți ai Turciei), alt traseu care duce la Turnul Prințului Ioan…
*
Desigur, atunci când îți propui să explici fapte de conștiință intervine responsabilitatea scriitorului, mijlocitor al unor destăinuiri și părtaș la aventură, datoria morală de a comunica ceea ce știm, vedem și simțim.
Singura capitală împărțită în două de o graniță[15]… /Foto unite/ Fiecare jumătate este capitala unei alte țări (Ciprul de Nord și Ciprul de Sud)… Punctul de frontieră este o stradă (Ledra)…
Ne-am bucurat de orașul vechi, de zidul cetății cu porți medievale, de moscheea Selimiye sau Catedrala Sfânta Sofia[16]. Din perspectivă istorică și arhitecturală, Marele Han[17] (Büyük Han) nu este doar una dintre cele mai importante opere otomane din Lefkoșa, ci din întreg Ciprul; a suportat, cu stoicism, renovări extinse la sfârșitul anilor 90 ai secolului trecut și începutul anilor 2000, iar acum se prezintă complet restaurat; iată de ce ne-a plăcut să bem o cafea și să privim forfota umană…
*
Mănăstirea Sfântul Barnabas (Varnava)[18], cu o cupolă robustă, dar viitor incert[19], mai ales cu mormântul sfântului Barnabas, considerat patronul spiritual al Ciprului, a fost construită în 1756. În interior este organizat Complexul monahal cuprinde un muzeu de icoane vechi, o grădină, fostele chilii – două dintre laturile perimetrului său fiind transformate în săli de expoziţie ale unui muzeu de arheologie cu ceramică delicată din Epoca Bronzului.
*
În apropierea Mării Mediterane, la 5 km nord de Famagusta, la nord de valea râului Pedieos, se înșiră ruinele vechiului regat Salamis[20]. Fosta capitală a insulei din jurul anilor 1.000 î. Cr., ocupă o suprafaţă de câteva zeci de hectare[21]. Primele obiective care întâmpină turiştii sau drumeții, cele mai reprezentative din cadrul sitului, restaurate într-o bună măsură? Gymnasium, cu a sa impresionantă Palaestra… zeci de coloane graţioase refăcute și ridicate dintre zidurile parțial prăbuşite, mozaicuri policrome din perioadele elenistică şi romană, statui de marmură fără cap ce împodobeau toate edificiile din jur… fântâni, băi şi latrine grecești, conservate, observate şi recunoscute cu uşurință… amfiteatrul transformat în stadion… teatrul roman, restaurat[22],, al cărui scenă este împodobită cu câte o statuie de marmură de fiecare parte și oferă perspectiva asupra mării în apropierea căreia a fost ridicat şi asupra întregului oraş-regat de odinioară… complexul băilor romane, piaţa de peşte, strada colonadelor, fântânile romane, rezervorul de apă… către sud, Agora, Ceasul Apei, Forumul de Granit,Templul lui Zeus Salamineanul, marile fântâni, ruinele a două bazilici din perioada creştină…
*
Mașina m-a lăsat în vecinătatea portului şi a Turnului lui Othello, unul dintre bastioanele cetăţii care dă spre mare, celebru pentru că Shakespeare a plasat acţiunea operei sale în Famagusta. Am admirat portul, marea şi întreaga cetate medievală din care se iveau clădirile în stil gotic, autentice bijuterii arhitectonice printre taverne, mașini, magazine. Inima oraşului fortificat este moscheea Lala Mustafa Paşa, la origine catedrala Sfântul Nicolae[23]. Din Biserica Sfântul Gheorghe al Grecilor a mai rămas doar scheletul exterior; din Sfântul Gheorghe al Latinilor s-a păstrat un perete semicircular. Fosta biserică a Sfinților Petru şi Pavel, devenită moscheea Sinan Paşa, a avut o soartă mai fericită, conservându-și arhitectura. Foarte aproape, Palatul veneţian al Guvernatorului (Palatul venețian al guvernatorului)/, construit pe locul fostului Palat Regal Lusignan, impresionează prin dimensiunea şi forma pe care le poţi doar intui, deoarece părţile centrale ale palatului au fost complet distruse, păstrându-se numai grandioasele sale ziduri ale faţadei şi curtea din spate. În centru ne dăm întâlnire cu rămăşiţele degradate ale Mănăstirii şi Bisericii Franciscane, băile și fântâna lui Ağa Çafer Paşa[24]…
*
De facto, cele două părţi ale Ciprului există din 1983, dar divizarea[25] reprezintă o realitate a anului 1974.
Republica Turcă a Ciprului de Nord arborează culorile alb și roșu; percepția comună de folosire a drapelului identifică semiluna și o stea albă. Din experiențele ultimilor ani, mi se pare că mentalitatea mediteraneeană te face să trăiești în prezent mai mult decât în trecut ori viitor, ceea ce i-a făcut pe ciprioți să absoarbă ura fără evenimente majore.
În aceste condiții, poate chiar în lipsa de rușine, a rămas ca mărturie Varosha – singura stațiune fantomă din lume[26].
*
Cei 6 kilometri din Girne până la Bellapais nu pot fi parcurși decât pe jos sau cu taxiul. Bellapais, satul imortalizat de Lawrence Durrell în scrierile sale, are ca principal punct de atracție Bellapais Abbey. Mănăstirea, așezată într-un cadru natural de poveste, cel mai spectaculos exemplu de arhitectură gotică din Cipru, uimește prin arcadele sale din piatră sculptate cu grație și stil. Denumită Abbey de la Paix (Abația Păcii), a fost înălțată, inițial, între anii 1198-1205. Construcția principală, așa cum poate fi mângâiată cu privirea și în prezent, datează din secolul al XIII-lea, desemnând opera călugarilor franciscani din ordinul Sfântul Augustin; adăugirile aparțin secolului următor. Biserica greco-ortodoxă închinată Fecioarei Maria, îmbrăcată în alb, a inspirat și denumirea Blanche Abbey…
*
Călătoriile ne ţin cu sufletul la gură. Cele care au fost, cele care urmează… Aşteptate cu multe planuri, cu emoţia fiecărui pas făcut, cu acele întâmplări care te ţin captiv în mirajul experienţelor, călătoriile nu privesc doar vizitarea obiectivelor turistice, ci reprezintă o schimbare profundă și permanentă asupra modului de a trăi. Ne destindem, pentru a fi departe de casă, de griji, dar, mai ales, privim lumea în ansamblu și în detaliu. Când oamenii călătoresc, se simt liberi să se deplaseze, să gândească, să acționeze, renunță la vechile tipare și se deschid către noi oportunități de înțelegere și cunoaștere…
[1] Potrivit unor opinii, numele provine de la cuvântul grec folosit pentru chiparoșii mediteraneeni (Cupressus sempervirens), (Kyparissos), sau chiar de la numele grecesc al plantei henna, un arbust arab (Lawsonia alba, kypros). Altă opinie sugerează drept sursă inițială cuvântul Eteocypriot (arama); Georges Dossin, spre exemplu, afirmă rădăcinile în cuvântul sumerian pentru aramă (zubar) sau pentru bronz (kubar), datorită depozitelor mari de cupru găsite pe insulă; comerțul cu metalul de culoare roșcată i-a dat denumirea latină aes Cyprium, mai târziu prescurtat la Cuprum. Cum, potrivit legendei, „Stâncile Afroditei” se găsesc pe țărmul sudic al insulei, pe locul unde – potrivit mitologiei grecești – a căzut în apa mării înspumate organul genital al zeului Uranus, amputat de fiul său, Cronos, aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeița dragostei Afrodita/Venus…
[2] Fostă colonie britanică (a devenit republică independentă în 1960, membră a Commonwealth-ului în 1961), Cipru încă mai găzduiește baze militare, chiar sate întregi în care locuiesc numai membri ai armatei Albionului. Cine intră în aceste zone se supune legilor Marii Britanii; astfel, până și un delict în trafic este penalizat ca în Londra. Limbile oficiale sunt greaca și turca, însă engleza pare vorbită fluent de aproape toți locuitorii părții sudice, nu neapărat și de toți ciprioții turci.
[3] Am înțeles și de ce localitatea Famagusta este renumită pentru plajele sale nesfârșite, acoperite cu un fin nisip auriu, pentru apele cristaline. Nu miră pe nimeni faptul că aici s-a născut legenda potrivit căreia Caesar i-a dăruit insula Cleopatrei ca simbol al dragostei sale…
[4] Cândva, în perioada de maximă înflorire a orașului, era punctul de unde plecau , trimise de localnici ătre alte destinații, tot felul de animale, grâul și măslinele insulei. Comercianții au construit case înalte la etajele cărora locuiau, asigurându-și la parter spațiile de depozitare. Clipa de față hărăzește vechiului port un rol prin care ancorează doar ambarcațiuni de agrement, iar în clădirile din jur nu mai sunt depozite de mărfuri ci restaurante și terase doldora de vizitatori. În partea de est a orașului Girne a fost construit un port nou, mai încăpător, destinat navelor comerciale și feriboturilor…
[5] Dincolo de intrarea principală, un culoar boltit duce la intrarea în castelul Lusignan. În coridorul de intrare al castelului Lusignan, veghează mormântul amiralului otoman Sadik Pașa; coridorul conduce spre curtea interioară, unde pot fi identificate foste spații de locuit și grajduri…
[6] Modificările principale (zidurile groase, punctele de tragere pentru tunuri) au devenit necesități impuse de progresul tehnicii de război și apariția prafului de pușcă. Venețienii au instalat porturi de arme la trei niveluri, au construit rampe pentru artilerie…
[7] Pe partea dinspre uscat, șanțul de apărare (pe atunci plin cu apă) datând din secolul al XIV-lea, este acum drum traversat de un pod…
[8] Aici pot fi întâlnite rămășițele unei nave comerciale grecești din secolul al IV-lea î. Cr., una dintre cele mai vechi nave recuperate vreodată, împreună cu încărcatura sa. În 1965, Andreas Kariolou, un scafandru greco-cipriot, a descoperit nava plină cu pietre de moară și amfore de vin. Ambarcațiunea naviga spre Cipru și a naufragiat în apropierea portului Kyrenia (Girne). În 1967, scafandrul a dezvăluit epava arheologilor care, după studierea atentă (1969-1974), au stabilit că aceasta avea vârsta de 80 de ani în clipa în care s-a scufundat. Corpul navei (14 m), realizat din pin de Alep, este expus în muzeu împreună cu amforele recuperate….
[9] În 1974, tancuri turcești au încercat să urce pe drumul de munte care vine dinspre Karşıyaka, pentru a ajunge lângă castel, continuând prin trecătoarea spre Nicosia.
[10] Sfântul Ilarion s-a născut în Palestina (satul Tavata), în anul 291; părinții lui erau păgâni. El avea sa devina mai tarziu crestin si se zice ca a petrecut mai multe zile in desert alaturi de Antonie cel Mare. Toti stim de “chinurile” Sfantului Anton, un subiect atat de indragit de pictori Sf. Ilarion a fost printre primii pustnici si monahi ducand si el o viata in desert, un fel de „pionier” al acestei indeletniciri de sihastru. Avea sa ajunga foarte renumit si multi il cautau pentru a fi vindecati de diferite boli. Pentru a-si regasi linistea, se spune ca la batraneti, a venit in Cipru si s-a retras in munti, unde a mai trait cativa ani, intr-o pestera in locul unde se afla astazi castelul. Crestinismul abia prindea puteri. Ilarion avea sa moara in Cipru, dar trupul lui avea sa fie furat si dus in Israel. Se zice ca locul unde a trait, a continuat insa sa faca minuni.
[11] Apărut în perioada bizantină, insemna gemeni – în greacă și aramaică. Bizantinii aveau să construiască o mănăstire (am întâlnit ruinele unei biserici) care a fost transformată în secolul IX, sub amenințarea arabilor (dinspre castel, bizantinii urmăreau vasele care se apropie de insulă). Folosit ca loc de refugiu al familiilor regale in timpuri tulburi, Lusignanii aveau să-l numească Le Château de Dieu d’Amour, interpretând numele grecesc al celor două vârfuri gemene și al legendei potrivit căreia ar fi fost locul unui vechi templu păgân, inchinat Afroditei.
[12] Sunt specialiști care afirmăcă ar fi fost mai oportună construcția apropiată geografic de trecătoarea care unește Nicosia de Kyrenia.
[13] Expresia care ar caracteriza cel mai bine viața și faptele lui Richard I Inimă de Leu aparține istoricului englez Sir Steven Runciman: „Richard a fost un fiu rău, un soț rău și un rege și mai rău. A fost, în schimb, un soldat splendid!”.
[14] Sfântul Ilarion, Buffavento, Kantara au fost abandonate și lăsate în paragină. Venețienii au decis chiar distrugerea, deoarece le era frică de o posibilă trecere în mâna inamicilor (care ar fi venit disnspre coasta de sud). Otomanii le-au lăsat în paragină, fără să le întrevadă vreun beneficiu militar. Britanicii însă au declanșat o mișcare culturală de prezervare, de punere în ecuație a monumentelor cultural-turistice; Walt Disney s-ar fi aflat în vizită și ar fi găsit insipirația pentru Alba ca Zăpada și cei 7 pitici. Castelul si fereastra, reginei cea rele, regasindu-se in desenele animate.. Castelul avea sa fie (re)folosit în scopuri militare; după plecarea englezilor și câțiva ani de pace relativă, au inceput neînțelegerile greco-turce; din 1964, Sfântul Ilarion a fost folosit drept centru de comandă de luptătorii turci ciprioți, aceștia numindu-l Cuibul Vulturilor.
[15] Până în 1989, Nicosia împărțea un record nedorit cu Berlinul… De atunci, îl deține singură…
[16] Doar incepând cu anul 1571 (cucerită de otomani) a fost numită Moscheea Selimiye. Se presupune a fi cel mai mare edificiu în care se oficiază serviciul religios, la mahomedani, din întreaga insulă. Este construită in stil gotic. Se crede că această catedrală a fost construită pe același loc în care se găsea anterior o biserică bizantină, cunoscută sub numele de Sfânta Sofia. Construcția bisericii a fost începută în 1209 și pe 5 august 1326 a fost finalizată. Când otomanii au cucerit Lefkoșa, pe 9 septembrie 1570, catedrala a avut mult de suferit, fiind intr-o stare atât de precară încât nu a mai fi putut fi utilizată ca loc de cult. Otomanii au adăugat un mihrab (altar într-o moschee, de forma unei nișe, bogat ornamentat și orientat spre Mecca), un amvon și un pupitru, transformand catedrala în moschee. S-au adăugat minaretele înalte de 49 metri, din ordinul sultanului Selim II (mai 1572).
[17] Hanul se află în colțul de sud-vest al Pieței Asmaaltı, centrul comercial tradițional din Lefkoșa. Este cel mai mare Caravanserai din Cipru. Similar cu altele care se găsesc în mai multe orașe din Anatolia, numit mai târziu Alanyalılar’s Khan (Hanul lui Alanyalılar), s-a identificat ca urmare a comparației între acest Han și Kumarcilar Han construit în apropiere (secolul al XVII-lea). Înteriorul hanului presupune existența a două etaje, având 68 de camere; curtea este pătrată, cu multe magazine (suveniruri, produse tradiționale), cafenele…
[18] Pentru creştini, mai cu seamă pentru ortodocşi, un loc de o încărcatură istorică şi emoţională, dat fiind că Sfântul Barnabas – împreună cu Sfântul Pavel – au convertit insula la creştinism începând cu 45 d. Cr., iar guvernatorul roman al Ciprului de atunci, Sergius Paulus, a devenit primul conducător creştin al insulei/Ciprul, prin urmare, a devenit prima ţară din lume cu un conducător creştin. Barnabas era originar din Salamina, născându-se într-o familie de evrei care a emigrat din Siria în Cipru. În timp ce-şi desăvârşeşte educaţia religioasă în Ierusalim, Barnabas a asistat la unele dintre minunile lui Isus. Aceasta l-a determinat, în 33 D. C., să adopte credinţa lui Isus, să-şi doneze proprietăţile (pe care le moştenise) bisericii şi săracilor Ierusalimului. În timp ce se afla în orașul sfânt, a fost numit arhiepiscop de Salamis, iar, în 45 d. Cr, împreună cu Sfântul Pavel, s-a întors ca misionar al cuvântului lui Isus. În anul 75 a fost arestat şi închis într-o sinagogă de evrei şi bătut cu pietre până la moarte de o mulţime de sirieni. Trupul său a fost aruncat în mare, recuperat mai târziu, îngropat – d la vest de Salamis – de sclavi convertiţi…
[19] Din 1976, mănăstirea nu mai funcţionează în sine, cei trei călugări rămaşi odată cu evenimentele din 1974 mutându-se la mănăstirile din sud…
[20] Potrivit legendelor, Salamis sau Salamina (a nu se confunda cu Salamina din Grecia), a fost fondat de Teucer, fiul lui Telamon, care nu s-a putut întoarce acasă după războiul troian, deoarece el nu reuşise să-şi răzbune fratele, pe Ajax. Condus de asirieni, egipteni, perşi, greci, romani, bizantini, a fost colonizat prima dată de micenieni, iar în secolul al V-lea î. Cr. devenise cel mai important oraş-stat de pe insulă. Regii săi au rezistat în faţa Imperiului Persan şi s-au aliat cu Alexandru cel Mare (care a anexat întreaga insulă, în 325 î. Cr. Cucerit apoi de Ptolemeu I, până la cucerirea romană din 58 î. Cr., Salamina a devenit din nou capitala insulei odată cu pătrunderea creștinismului în insulă. În secolul al IV-lea d. Cr. a fost distrus de cutremurele care s-au succedat şi care au adus acelaşi sfârşit pentru alte oraşe-cetăţi din Cipru…
[21] Ce se vede acum ar fi numai 10% din ceea ce reprezenta Salamis în timpuri străvechi, deoarece atât s-a reuşit prin excavare. Se pare că a fost descoperit, efectiv, de-abia pe la sfârştul secolului al XIX-lea, deşi, pe parcursul multo ani, oraşul se transformase în sursă de materiale de construcţie, mai mult, în timpul perioadei veneţiene, câteva coloane şi sculpturi au fost scoase din sit. Cu timpul, nisipurile de pe plajele din jur au acoperit cea mai mare parte a oraşului, scăpându-l din mâinile jefuitorilor de comori antice. Săpăturile au atins punctul maxim în jurul anului 1950, iar, în 1974, au fost sistate din lipsă de finanţare şi întrucât din perspectiva autorităţilor turco-cipriote orice săpătură arheologică din nord este atât ilegală, cât şi caracterizată drept vandalism”. În 1998, ca urmare a presiunilor din sud, susţinute de presa internaţională, s-au reluat, oarecum timid, excavările…
[22] Capacitate de aproximativ 15.000 de locuri…
[23] Magnifică atât la exterior cât şi la interior (deşi nu mai există nici urmă de pictură creştină), cu porticuri gotice graţioase, de culoare roz, cu şase vitralii, i s-au ataşat minarete, în obişnuitul gest otoman ulterior cuceririi. Pe străzi se găsesc şi astăzi ghiulele imense din piatră rămase de la asediul din 1570 asupra fortăreţei…
[24] Un mic parc şi un muzeu dedicat poetului Kemal Namık desemnează, de fapt, casa unde dramaturgul originar din Istanbul a fost exilat timp de 38 de luni, ca pedeapsă aplicată de sultan pentru că încercarea literară nu i-a fost pe plac.
[25]Ca urmare a unei intervenţii militare turceşti, reacţie la un puci care a avut loc în Grecia… În 1974, preşedintele-mitropolit (Makarios al III-lea studiase la Universitatea Boston; recunoscut drept unul dintre cei mai apăsați susținători ai eliberării Ciprului de sub Imperiul Britanic și exilat de britanici în Seychelles, supraviețuise unui grav atentat cu bombă în palatul prezidențial, având la activ trei mandate zbuciumate la șefia statului cipriot) a fost alungat de la putere în urma unei lovituri de stat încurajate de junta militară de la Atena. Era planificată alipirea insulei la Grecia, dar guvernul de la Ankara a ordonat armatei să invadeze insula în scopul protejării minorităţii turce din nord; autorităţile turceşti invocau constituţia Ciprului, în care trei state erau declarate puteri garante: Marea Britanie, în calitate de fostă putere colonială, Grecia şi Turcia, pe post de protectori ai celor două etnii, locuitoare ale insulei. Scindarea definitivă s-a petrecut în 1983, când turcii au proclamat nordul insulei drept stat suveran. La nivel internaţional, nimeni (înafara Turciei) nu declară că acceptă sau admite tacit situația nou creată, entitatea respectivă. În 1990, partea grecească a insulei, recunoscută internaţional sub denumirea de Republica Cipru, a cerut să fie admisă în UE. Cererea a fost aprobată de oficialii de la Bruxelles în 1993, prima condiţie fiind ca insula să se reunifice mai întâi…
[26] Pe 14 august 1974, trupele turcești au invadat Famagusta și stațiunea apropiată, Varosha. 40 de ani, hotelurile, casele de vacanță, plajele au rămas încremenite, precum în acea zi, doar că au st înconjurate de plase de sârmă care blochează accesul străinilor.