Gustul amar al conflictelor (editorial: Nicolae Tomescu)
Publicat de nicolaetomescu, 9 ianuarie 2020, 15:35 / actualizat: 9 ianuarie 2020, 18:03
Paradoxal, viaţa are nevoie şi de dezechilibru; acesta o obligă la acţiune pentru căutarea unui nou echilibru, un moment de respiro, dar care trebuie depăşit – odată instalat, devenit perpetuu, el nu înseamnă altceva decât moarte… Viaţa are drept condiţie esenţială acţiunea; prin urmare, dezechilibrul se insinuează pe multiple căi; una este căutarea, cu orice preţ, a hegemoniei, care presupune şi o reacţie de apărare sau de anihilare a ei; se cere aneantizarea dezechilibrului creat, înainte de a se instala un altul…
Modelul ideal este reprezentat de o balanţă. O „putere” (indiferent de „caracter”, chiar de absența omogenității) îşi caută, obligatoriu, un echilibru care să-i permită „viaţa” în raport cu restul lumii. Dar cum se poate echilibra un taler greu cu unul uşor? Mecanica posedă răspunsul izbăvitor: lungind „braţul forţei”, jumătatea cumpenei de care atârnă talerul cel uşor. Iar aceasta înseamnă, în societatea umană, radicalism. Dacă restul lumii îşi permite, în faţa unei chestiuni date, o atitudine moderată, „puterea”/Iran, spre exemplu/ este „obligată” la o atitudine cu atât mai radicală cu cât devine mai nesemnificativă; radicalismului îi urmează, firesc, atunci când nu dobândeşte echilibrarea (problema persistând), fanatismul; parcurgerea drumului, care, până mai ieri, nu însemna decât atitudine, atinge concreteţea maximă: pacea, materializarea echilibrului, degenerează în „război” (de natură diferită); intervenţia radicalismului devine gherilă, iar pasul următor, aproape imperceptibil, materializează fanatismul în terorism; liniştea, echilibrul (aparent), conţin în sine radicalismul latent care nu aşteaptă decât o problemă pentru a deveni terorism[1]…
Erupţiile unui fanatism extrem pot să pară (chiar sunt) arhaice[2]. Nu trebuie uitat faptul că terorismul de astăzi procură avantaje pentru un grup mai mare decât cei implicaţi direct în acţiune. Din clipa apariţiei bogăţiei, polarizarea unor resurse, a apărut şi tendinţa entropică de erodare a acestei polarizări. Tot o polarizare stă la originea terorismului. Pentru ca terorismul să devină inoperant, trebuie eliminate dezechilibrele, dar care bogat sau stăpân acceptă o diminuare, condiţia echilibrării, câtă vreme nu există energie ex nihilo? A captura sau a ucide un lider/câțiva dezaxați/ nu schimbă, câtuşi de puţin, situaţia. Terorismul pare la îndemâna şi iniţiativa oricui. Nu este nevoie deci de „un cap” şi nici de o „ţară teroristă”. Totul este să existe o problemă şi să lipsească mijloacele convenţionale de a o rezolva…
Mai este ceva… „Un insurgent trebuie considerat terorist dacă Occidentul nu-l agreează; dacă este agreat, atunci este considerat insurgent, îl numesc revoluţionar dacă ne răstoarnă de la putere, dar dacă nu-l agreează îl numesc terorist”[3]… Din ignoranţă sau din cauza ideologiei, destui europeni și mai mulți americani sunt tentaţi să vadă în Islam singurul şi acelaşi fenomen proteiform, asupra căruia s-ar suprapune temenul „internaţional”[4]. Cert este faptul că politicile islamiste gravitează în jurul unei concepţii comune: mai mult decât o „credinţă”, un mod de viaţă şi de gândire care satisface toate necesităţile sociale, politice şi culturale ale individului. Considerabil minoritară în Umma (naţiunea musulmană), lumea arabă rămâne matricea tuturor ideologiilor politice islamice. În epoca modernă, politica Islamului a reapărut, mai întâi de toate, în Iran – ţară cu o largă majoritate şiită[5]. Dar marile mişcări islamiste sunt de esenţă suunită (mai mult de 80% din toată populaţia musulmană). Care este natura terorismului islamic? Care sunt legăturile cu Islamul sau cu …„islamele”[6]? Când formulările dispun de un repertoriu atât de variat, devine util să ne întrebăm: care sunt elementele fundamentale? Despre ce se vorbeşte? Despre originea atentatelor, reacţia militară americană, necesitatea reacției de tip european, Islam, Islam politic, islamism terorist[7]. Este reală ameninţarea pe care „noul sectarism” (având caracter milenar) o aduce tocmai prin extraordinara capacitate de a mobiliza mulţimile? Reprezintă doar o manifestare extremă a terorismului clasic, capabil de acţiuni nebuneşti, deoarece a grupat o minoritate incapabilă să pericliteze ordinea mondială? Care sunt legăturile, contradicţiile între Islam – ca sentiment, Islamul contemporan ca religie, Islamul politic şi cel… apocaliptic? Violenţa este consubstanţială Islamului? A pune astfel întrebarea pare şocant; ca şi cum violenţa ar fi început odată cu Islamismul…
[1] Diplomaţie, război… De ce atunci şi terorism? Pentru că dezechilibrul se află la nivelul tehnologic şi economic, tot în favoarea hegemonului. Dintr-o asemenea perspectivă, combaterea terorismului înseamnă şi pretext: ultimul se materializează într-un soi de vânătoare. Dar poate „vânătorul” să extermine „vânatul”? Unii nu sunt atât de infantili încât să combată doar efectele, nicidecum cauzele. Dimpotrivă, par dispuși să poarte astfel de războaie în consonanţă cu alte „raţiuni-afaceri”…
[2] Mondializarea schimburilor comerciale şi mediatice, îngustarea lumii, nu au distrus agresivitatea ancestrală a societăţilor umane. Spunem, mai curând (după cum susţinea Regis Debry) că fiecare deschidere a lumii suscită, în reacţie, o dorinţă de înrădăcinare inversă. Fiecare omogenizare – o dorinţă contrară, de diferenţiere. Revoluţia raţională şi mondială a tehnicii, invazia mecanicii şi electronicii urmăresc o extindere, dar pot genera, deopotrivă, ocultism, secte, idolatrii. Conversia generală şi rapidă a democraţiei de piaţă, domnia unui economism truimfător răneşte dorinţa unei solidarităţi afective. Integrarea economică produce dezintegrare politică, solidarităţi locale şi asociative ce protestează faţă de abstractizarea dezumanizantă a unei pieţi planetare. Dezvoltarea înseamnă şi rupturi, despărţiri, se soldează, adesea, cu efecte devastatoare pentru individ. Globalizarea i se prezintă atunci subiectului ca o persoană fizică, rece şi distantă. Individalitatea pare ameninţată, soluţia subiectului privește atacul-fugă, retragerea ofensată, căutarea unor soluţii care să-i ofere solidaritate. Crizele împing oamenii spre tot felul de particularisme: secte, integrisme, rasism, naţionalism fanatic, terorism… – Ismele, crede individul respins, îi oferă identitate, încredere, ideal de sine. Iată de ce atrag, de ce găsesc atât de mulţi adepţi…
[3] Iată ce declarase, cândva, emirul Abdur Turabi, pe atunci lider al populaţiei musulmane din Kashmir: „După războiul din Golf, mă aflam în America. Eram la o întâlnire cu mai mulţi oameni politici, între care şi domnul X. L-am întrebat: «De ce nu se preocupă de lămurirea acestei probleme?» El a zâmbit şi mi-a spus: «Aveţi petrol în Kashmir? Dacă nu există petrol de ce ne-am duce noi acolo?» Diferenţă uriaşă între vocabularul folosit de Occident şi modul în care acesta înţelegea să-şi protejeze interesele materiale…
[4] Viziunea obturează înţelegerea mizei şi a conflictelor interne din politica Islamului. Dacă aceasta din urmă este „adevărată”, cum putem explica conflictele civile între facţiunile afghane? Cum explicăm faptul că Arabia Saudită – cel mai fidel aliat al S.U.A. în lumea arabă –, a susținut numeroase grupări care proslăvesc Sharia (legea islamică)?
[5] Lupta pentru eliberarea islamică l-a alungat de la putere pe Mohammad Reza Shah, distrugând cel mai putemic regim din Orientul Mijlociu. Căderea autocratorului, expulzarea americanilor, ocuparea ambasadei S.U.A. (1979), sechestrarea a peste 50 diplomați americani au fost considerate de occidentali evenimente catastrofale, semnalul de alarmă în privința ,,invaziei” musulmanilor. Clerul avea, prin tradiție, un rol fundamental în evoluția societății iraniene, în cadrul căreia șiiții reprezintă 99% din populație. Puternic politizat, clerul iranian este (spre deosebire de religioșii sunniți) puternic structurat, constituind o adevărată piramidă socio-religioasă ierarhizată; în frunte se află ayatollahii, reprezentați, în rândurile populației, de mollahi. Credincioșii șiiti erau nevoiți să le ,,verse” acestora o modestă contribuție, banii fiind livrați prin intermediul mollahilor. Influența ayatollahilor se măsoară, de altfel, după mărimea sumei colectate și după numărul mollahilor pe care îi controlează. Chiar înainte de 1979, cei mai importanți ayatollahi dispuneau de bugete impresionante, din care finanțau opere de binefacere, spitale, orfelinate, deopotrivă instituții de propagandă și centre de studii religioase care au servit, în întreaga perioadă ce precedase anul 1979, la formarea tinerilor revoluționari. Dincolo de fundațiile omnipotente, există rmoscheile și wagf-ul/respectiv bunurile religioase lăsate clerului prin dispoziție testamentară, ca donații sau cadouri, de marile familii de latifundiari; moscheile, cadrul natural de activitate al mollahi-lor, au fost, în același timp, centre de colectare a contribuțiilor financiare, de mobilizare a populației și de supraveghere; misiuni îndeplinite printr-o rețea complexă de instituții religioase. Pe de altă parte, putem scrie despre diverse organizații, comitete, asociații, fundații, consilii islamice în uzine, birouri, administrație, la orașe, la sate; create de peste un veac, ele au contribuit la triumful revoluției islamice, la funcționarea noii puteri – care nu s-a dovedit lipsită de conflicte interne, în divergență aflându-se două principale școli de gândire: integriștii antietatiști (se opun intervenției statului în viața politică, economică, dar, mai ales, religioasă) și islamiștii etatiști – întruchipează confruntarea permanentă dintre stat și revoluție. ,,Clerul tradițional” a sprijinit ideea neintervenției statului și insista asupra necesității de a fi promovat liberalismul economic; liderul religios Khamenei, împreună cu președintele Parlamentului, făceau parte din rândurile clerului, ideile lor având un ecou favorabil în lumea cercurilor de afaceri (sub presiunea elementelor radicale, au fost înlăturați de pe scena politică, recuperați fiind de curentul clerical tradițional, constituind un ansamblu esențial de rețele financiare utile islamiștilor)…
[6] Există „ortodoxism” în această religie sau întâlnim o multitudine de curente? „Coaliţie antiteroristă mondială”, „război al civilizaţiilor”, „nou fascism”, „oglindă inversată a mondializării”, „eveniment fondator” al secolului XXI…
[7] Oameni politici, servicii de informaţii, mass-media au încercat să înţeleagă natura şi amploarea reţelei AlQaida. Când a apărut ISIS, lucrurile s-au complicat… Ce mai înseamnă Frontul Internaţional Islamic, orientat împotriva evreilor şi creştinilor? Cercetătorii din apropierea cabinetelor diplomatice pun întrebări despre dimensiunea apocaliptică a islamismului terorist care „determină musulmanii să se schimbe odată cu prăbuşirea coloanelor templului”…
Nicolae Tomescu
autorul cărților
Războiul din Golf, Editura „CERMI”, Iaşi, 1997 – premiul „Ethos românesc“ la Salonul Naţional de Carte, Iaşi, 1997
Războiul din Golf. Radiografie posibilă (ediţie revăzută şi adăugită), Editura „Majadahonda”, Bucureşti, 1998
Principalele conflicte internaţionale şi lumea islamică, Editura „CERMI”, Iaşi, 2003
