„Țara dragonului…”/FILM de Nicolae Tomescu
Publicat de nicolaetomescu, 30 martie 2020, 14:50
Dacă zborul[1] către Bhutan m-a purtat peste culmile înzăpezite ale Himalayei, oferindu-mi imagini ale „Acoperișului Lumii” (nu le-am dat uitării, dimpotrivă, cea mai mare parte a lor s-a regăsit în /„Casa Zăpezilor”/FILM de Nicolae Tomescu/), survolînd, mai târziu, „Valea Paro”, am văzut meandrele râului argintiu „Pa Chu”, Dzong Paro („dzong” înseamnă fortăreață sau cetate) și turnul de observație „Ta”[2]…
După aterizarea pe aeroportul din Paro, cel de-al doilea oraș ca mărime din Bhutan, dar singurul înzestrat cu aeroport internațional, urmase deplasarea prin fascinanta vale. La confluența râurilor Thimphu și Paro, am urcat și traversat un pasaj îngust, coborând apoi la Namseling, de unde m-am îndreptat (fără a evita contrastele) către Thimphu, capitala Bhutan-ului…
Aflat la poalele Munților Himalaya, învecinându-se[3] la sud, est și vest cu India, la nord cu China, Druk Yul (Dzongkha), adică „Țara dragonului”, figurează în primele 10 locuri din clasamentul celor mai fericite țări din lume (ultimul Shangri La’)[4], singura unde buddhismul este religie de stat (și singura naţiune budistă „Vajrayana” din lume[5] iar costumul național reprezintă portul obișnuit al locuitorilor. Din 1971, Bhutanul a adoptat un nou sistem de măsurare a progresului național. Pe lângă PIB, țara ia în calcul rezultatele sporului național de fericire (Fericirea Internă Brută), care contabilizează nivelul de sănătate, bunăstarea fizică și spirituală, statutul social al cetățenilor.
Thimpu[6] este singura capitală din lume fără semafoare, semnele de circulație de pe marginea drumului oferă alt tip de mesaje conducătorilor auto și pietonilor; sunt realizate manual și afișează o serie de „învățături”: „Viața este o călătorie! Du-o până la capăt!”, „Lasă natura să te ghideze” sau, în dreptul curbelor mai periculoase, „Ne cerem scuze pentru neplăceri”. În ultimele decenii, lumea s-a bazat pe indicatorii financiari pentru a măsura prosperitatea; însă, în lumina câtorva trenduri economice în scădere, perspectiva micului stat a suscitat un interes global, Națiunile Unite au dat undă verde abordării holistice din partea Bhutanului, mișcarea fiind susținută de 68 de țări[7]…
Teritoriul Bhutan-ului, un soi de destinaţie exclusivistă, din cauza/datorită legilor date pentru a proteja mediul şi tradiţiile locale, a fost închis străinilor pentru o perioadă lungă (primii turiști au pășit pe acest tărâm al fericirii abia în 1974); numărul vizitatorilor este controlat şi limitat de guvern, în încercarea de a limita dimensiunile valului occidentalizării. În pofida piedicilor legate de căile de acces şi de limitările impuse de guvern, Bhutanul merită văzut, pentru perspectiva diferită asupra a ceea ce este, cu adevărat, important în viaţă, pentru peisajele de vis, pentru şocul cultural pe care îl reprezintă[8]…
Într-o dimineață[9], am vizitat „Fortăreața Glorioasei Religii”, Tashichho Dzong, care domină zona, într-un mod maiestuos, prin grandoarea și frumusețea stilului tradițional în care a fost construită[10]; este centrul guvernământului și centrul religios, aici aflându-se locul sălii tronului și sediul Je Khenpo („abatele-șef”)…
Mi-am dat întâlnire și cu „Memorialul” Chorten, devenit emblema Bhutanului, cea mai impresionantă stupă dedicată „Tatăl(ui) Bhutanului Modern”[11], un monument al păcii, înconjurat permanent de „pelerine” care murmură „mantre” și învârt roți de rugăciune…
În preajma localității Thimphu, statuia de bronz („Dordenma”, confecționată din bronz și poleită cu aur) are o înălțime de peste 50 de metri, atât de voluminoasă încât să adăpostească, în interiorul pieptului său colosal, 125.000 de reprezentări miniaturale ale lui Siddartha Gautama / Buddha; nu toate statuetele (ascunse de ochii vizitatorilor) sunt identice (având înălțimi de 20 și de 30 de cm)…
Turul orașului continua cu Institutul de „Medicină Tradițională”, fondat pentru a îmbunătăți medicina tradițională din regat, Muzeul Textilelor – care prezintă o gamă vastă de produse din materiale textile, produse mesteșugărești și obiecte decorative, „Changangkha Lhakhang”, cel mai vechi templu din Thimphu – datează din secolul al XV-lea, Biblioteca Națională – care păstrează o colecție inestimabilă de manuscrise antice budhiste – și Institutul „Zorig Chusum”, cu o școală importantă de pictură, unde studenții deprind mesteșuguri tradiționale, mai ales arta de a picta „thanka”, manuscrisele sfinte buddhiste. Guvernul a fondat și a sponsorizat, în anul 1971, acest institut național pentru a promova și păstra nealterată cultura, pentru a contribui la dezvoltarea economică a țării prin produse și servicii de calitate; de-a lungul istoriei, Bhutanul a conservat o tradiție istorică unică; aceasta a jucat un rol vital în modelarea patrimoniului cultural distinct a cărui continuitate este reflectată în cele 13 arte și meșteșuguri…
Am ajuns, în condiții ușor dezarmante, la Nunnery, unde maicile budhiste practică „dharma”, la punctul de belvedere Sangaygang, de unde se vede întreaga Vale Thimphu, la „Mini Zoo” pentru a vedea Takin–ul, animalul național al Bhutanului…
M-am deplasat spre Punakha (capitala Regatului Bhutanez, până în anul 1955), localitate în care își are reședinta de iarnă „Je-Khempo”, conducătorul religios al Bhutanului. De-a lungul drumului ne întâmpinaseră, la tot pasul, armonia celestă dintre peisajele și liniștea montană de aici, steagurile cu rugăciuni ale celor mai pioși budiști…
Am trecut prin pasul „Dochula”, situat la o altitudine de aproximativ 3.100 m, unde am oprit pentru fotografii, nefiind posibil să distingem vârfurile de peste 7.000 m ale munților Himalaya de est[12]. La dus – câmpuri terasate, zone împădurite, partea superioară a unor dealuri, păduri de rododendroni și magnolii, o zonă semi-tropicală, mai aventuros fiind la întoarcere, provocator și prin ilustrarea conceptului de „arhitectură falică” și prin blocarea drumului, oricum plin de farmec…
Am vizitat[13] cea mai impresionantă fortăreață, „Punakha Dzong”, construită strategic[14]. Una dintre atracții este sistemul celor 21 de temple care încântă prin armonia decorațiilor și a arhitecturii; arată ca un vas gigantic, cu lucrări rafinate în lemn și picturi detaliate. Fortăreața, loc de încoronare a regilor buthanezi (încă din anul 1907), a suferit – de-a lungul timpului – diferite incendii, cutremure, inundații cărora le-a rezistat eroic, jucînd un rol important în istoria Bhutanului, devenind centrul administrativ și religios al districtului Punakha, totodată reședința de iarnă a conducătorului lama din Bhutan…
Înainte de a părăsi Punakha pentru (re)găsi Paro, am avut privilegiul să fotografiez, de la câțiva metri, după o ascensiune dificilă (dar de neuitat), celebrul „Tiger’s Nest”, în traducere „Cuibul Tigrului”, după cum este cunoscută Mănăstirea „Taktshang Goemba” („Paro Taktsang”), situată pe o stâncă la înălțimea de aproximativ 800 m deasupra văii. Legenda spune că, în secolul al VIII-lea, Guru Padmasambhava a zburat pe spatele unei tigroaice și, la o distanță de 3 ani, 3 luni, 3 săptămâni, 3 zile și 3 ore de meditație, într-o peșteră, a convertit întreaga „vale Paro” la buddhism; el este creditat cu introducerea buddhism-ului în această parte a lumii (reprezintă zeitatea tutelară a țării). Mai târziu, în secolul al XVII-lea, cel de-al patrulea lider temporal al Bhutanului, Tenzin Rabgye, a construit templul actual chiar pe locul unde „Guru” a meditat, numindu-l „Taktsang”. Templul este unul dintre cele mai sacre locuri de pelerinaj ale buddhiștilor din întreaga lume. A fost demolat, la propriu, de un cutremur – în anul 1998 – și reconstruit cu ajutorul guvernului din Bhutahn, donațiilor individuale, suportului financiar primit din partea altor țări…
Deși picioarele îmi dădeau semne că nu mai vor să fie supuse, am vizitat unul dintre cele mai vechi altare sacre din Bhutan, „Kyichu Lhakhang”, construit în secolul al VII-lea. Potrivit legendei, regele tibetan (Songtsen Gompo) a înălțat, în întreaga regiune himalayană, 108 temple într-o singură zi, „pentru a supune demonii care terorizau”…
Poate deveni starea de mister o certitudine? Se poate transforma, în timp, prin relatarea unei călătorii, ceea ce este (încă) neînțeles sau nedescoperit într-o taină la îndemâna tuturor?
[1] ZIUA 4 / 06.05.2014: KATHMANDU – PARO – THIMPHU (avion + autocar / 55 km, aproximativ 1,5 h)
Transfer la aeroport, pentru zborul spre Bhutan, cu compania „Druk Air Bhutan National Airline”, KB 205 (08:45 / 10:20)…
[2] În Paro, Ta Dzong, turnul de observație construit pentru apărarea Rimpung Dzong (în timpul războaielor interne din secolul al XVII-lea), care a devenit, din 1968, Muzeul Național Bhutanez, adăpostind o moștenire culturală de o valoare inestimabilă. Colecțiile muzeului includ picturi religioase – thanka, obiecte de artă care datează din secolul al VII-lea, stampe bhutaneze și o colecție de arme, respectiv de armuri. De aici, coborâm spre Rimpung Dzong, care controlează toate activitățile religioase și sociale din vale. Dzongul, construit ca o cetate, în anul 1646, de primul lider temporal și spiritual al Bhutanului, găzduiește corpul monastic din Paro, biroul șefului administrativ – Dzongda, inclusiv biroul judecătorului districtului Paro – Thrimpon. Tot aici am privit podul acoperit Nermi Zam…
[3] Între Bhutan și Nepal se află statul indian Sikkim, iar Bengalul de Vest separă alcătuirea statală de Bangladesh…
[4] Ținut magic descris de James Hillton în cartea Orizont Pierdut – sinonim cu orice paradis terestru…
[5] Una dintre cele trei ramuri principale ale budismului (celelalte două fiind Theravada și Mahayana). Adepții lui Vajrayana susțin că învățăturiile lor tantrice au apărut în India și că provin direct de la Buddha Shakyamuni, caracterizate prin diferitele forme de ritualuri magice și ezoterice, îmbinate cu elemente din hinduismul tantric și din șamanismul tibetan; monahii se numesc lama, întreaga autoritate spirituală a acestei ramuri fiind deținută de Dalai Lama…
[6] Se evidențiază prin casele construite în stil tradițional bhutanez, cu un farmec aparte; odată ajunși în centru, iese în evidență mulțimea localnicilor din piața orașului, oameni îmbrăcați în costume tradiționale – care merg la treburile zilnice într-un mod liniștit, tipic bhutanez…
[7] Mai mult, ONU lua în considerare posibilitatea ca alte națiuni să adopte modelul, Bhutanul servind drept exemplu și pentru dezvoltarea surprinzătoare pe care a înregistrat-o – ultimul sfert de veac a însemnat o dublare a speranței de viață, s-au facut schimbări în domeniul infrastructurii, s-a reușit integrarea copiilor în sistemul educațional…
[8] Încărcat de istorie şi de legende, universul bhutanez, îndepărtat de aglomeraţia urbană a secolului XXI, conservă tradiţiile şi superstiţiile, ritmul în care se desfăşoară viaţa este ancestral, un tempo al meditaţiei şi rugăciunilor, al armoniei şi feiricii venite din lucrurile simple. Bhutanul poate fi considerat un loc mitic şi utopic, unde te poţi simți (mereu) fericit, izolat şi protejat de restul lumii. O călătorie în această țară înseamnă o întoarcere, cu 2.000 de ani în urmă, la un stil de viaţă rustic şi pur. Casele se bucură de un regim aparte, fiind transmise din generaţie în generaţie – o locuință nu poate să găzduiască familii diferite, ci doar urmaşii aceluiaşi neam, motiv pentru care, atunci când o familie se stinge, casa se vede părăsită (numeroase construcţii, cu o vechime impresionantă, dar în foarte bună stare, sunt abandonate tocmai din această cauză). Dar prima impresie este dată de seninătatea cu care localnicii privesc lucrurile, urmând cu sfinţenie preceptele religioase budiste, complet mulţumiţi cu ceea ce au şi de locul în care se află; sunt calmi, respectuoşi, loiali, având o adevărată veneraţie faţă de familia regală şi mândrie naţională. Deşi au intrat în cotidian câteva dintre noutăţile tehnologiei moderne, tradiţiile sunt parte integrantă a vieții. Orezăriile de mătase se întind pe câmpuri; cât privește orezul comestibil am întâlnit, des, o varietate locală, roșie, secondată de unt – se folosește excesiv în bucătăria bhutaneză celebrul „ceai cu unt” (tipic acestei ţări) fiind, mai degrabă, unt cât cuprinde cu puţină aromă de plante; ardeii iuţi devin o mâncare în sine, renunţându-se la statutul de condiment adăugat. Trasul cu arcul este sport naţional (sunt şi campioni mondiali), iar pădurea acoperă mai bine de jumătate din suprafaţa țării. Produsele excedentare sunt comercializate în India, îngrăşămintele chimice sunt interzise, la fel ca şi fumatul. Încă din 2005, comercializarea de ţigări şi fumatul în spaţii publice au interdicție în Bhutan, prima țară din lume care a dictat astfel de legi. Fiecare om este liber să fumeze în spaţiul privat, importul se rezumă la ceea ce hotărăște statul, din raţiuni de sănătate și datorită/din cauza faptului că budismul consideră fumatul ca fiind negativ pentru karma unei persoane. În Bhutan nu există sărăcie insuportabilă, foamete sau cerşetori, nu se poate vorbi nici de crime nici de fricţiuni politice. La 8 august 1949, prin tratatul semnat (și revizuit în 2007) cu India, aceasta din urmă preia reprezentarea intereselor externe ale Bhutanului, iar, din 1961, și apărarea. Sistemul politic s-a dezvoltat, gradual, în ultimele decenii, primele alegeri libere având loc pe data de 24 martie 2008; Parlamentul cuprinde 25 de membri în Senat și 47 în Camera reprezentanților (toți membrii partidelor politice provin din Camera reprezentanților). Bhutanul nu are relații diplomatice cu China; este membru ONU din 1971, totodată membru în 150 de organizații internaționale…
[9] ZIUA 5 / 07.05.2014: THIMPHU – PUNAKHA (72 km – autocar cca 2 h)…
[10] În anul 1641, de Shabdnung Ngawang Namgyal, unificatorul politic și religios al Bhutanului; reconstruit, în anii ’60 ai secolului al XX-lea, în manieră tradițional bhutaneză…
[11] Cel de-al treilea rege, Jigme Dorji Wangchuck, supranumit după cum scriam… Construită la inițiativa mamei sale, Regina Ashi Phuntsho Choden Wangchuck (în 1774), la doi ani după pierderea fiului său…
[12] Ratând priveliștea asupra „Gankher Puensum” (7.497 m)…
[13] ZIUA 6 / 08.05.2014: PUNAKHA – PARO (135 km / autocar 4-5h)…
[14] La confluența râurilor „Pho Chhu” și „Mo Chhu” (1637)…
